…

Nu se mai poate întoarce, repetam fără să-l privesc, nu se mai poate întoarce
El râdea, își lega șireturile cu gândul că plouă și nu are umbrelă, la revedere, a spus
M-am întors la geamul meu, la liniștea dintre pervaz și stradă, la granița mea
Care mă face bucăți, la poeziile care-mi cad de pe corp ca stropii când ies de la duș
Dacă nu ar fi privit în urma mea atunci ar fi putut pleca, nu pot deschide, e ușa închisă
Poți pleca, apasă mai tare, dar mâna i-a înțepenit pe clanță, a rămas fără aer, cuvintele
I se întorceau în gură, sângele trecea prin el ca o apă murdară care inundă casele
Răsturna tot, poți pleca, spuneam cu fața la geam, el nu se mai auzea, tăcea
Rămăsese undeva în trecut, blocat în amintiri, nu putea deschide, cineva din el îl oprea
Sau poate eram chiar eu într-o formă sau alta, poți pleca, spuneam cu fața la geam
Încărcându-mă prin pori ca o plantă într-un proces de fotosinteză, eliberam oxigen
Înfloream, și inima lui acolo lângă ușă devenea tot mai largă, tot mai încăpătoare

Ai fost cândva cel mai frumos oraș

Pavat cu vene prin care alunecam în lumea ta
Ca șarpele prin iarbă, rapid și fără să clipească
Dispăream în sângele tău, în acel loc mirific
Unde îngerii cântau la harpe și apa nu era apă
Era într-un fel cristalizată-n boabe de iubire
Un fel de apa vieții cu cât mă-nfruptam
Și-ntineream ca-n visul în care ne-am făcut cu mâna
Dacă atingeam o floare începea să-mi vorbească
Dacă atingeam o pasăre îmi cânta
Totul era sortit să-mi țină de urât și de cald
Durerea nu exista, chiar dacă mă loveam nu simțeam
Mă ridicam și râdeam, în lumea ta indisolubilă era pace
Și-un câmp verde luminat de cuvinte copii
Ai fost cândva cel mai frumos oraș
Cu bărci de lemn acostate în rada pieptului
Gata oricând să mă ducă în adâncul tău
Aveai tot felul de paji și ființe miraculoase
Plătiți-n aur să mă ducă pe brațe
Pe unde călcam răsăreau flori de nu ma uita
Și cerul nu era albastru, nuuu, cerul era ochiul tău
Prin care Calea Lactee părea o fetiță de mâna mamei
Capcane numai cu miere menite să mă prindă-n clești de mătase
Ai fost cândva cel mai frumos oraș
De cum mă trezeam alergam la poarta lui
Și ușile se deschideau instant, nu aveam nevoie
De replici celebre și nici de chei, poarta lui era inima ta
Stăteam aici cu orele ca un copil fugit de-acasă
În poiana plină de cireși, este inutil să spun că era mereu vară
Vântul adia ușor și adormeam pe mâna ta
Ai fost cel mai frumos oraș

Călătorii în centrul gândirii, Alexandru Vlad Ciurea

„În timpul operației chirurgul se simte foarte singur….

Aceste este motivul pentru care înainte de operație și în timpul operației mă rog lui Dumnezeu. Transmit astfel pacientului încredere și sănătate, iar la ieșirea din sală mă închin din nou. Eu cred că Dumnezeu este în creierul omului. Sau există o legătură spirituală între creier și Divinitate. Iar pentru a interveni cu succes pe creier, nu mă pot ruga altcuiva decât lui Dumnezeu.” – Prof. univ. dr. Alexandru Vlad Ciurea

we are young

we are young

Fiecare femeie

Duce în spate un singur asfințit pentru singurul bărbat pe care l-a iubit
Fiecare femeie are un declin, o arsură pe spinare, un loc unde ploile nu mai cad
O singură tăcere și o singură moarte pentru singurul bărbat pe care l-a iubit
Fiecare femeie are un sfârșit de glorie, o amputare a viselor, o singură armură
Care doar o singură dată poate fi pătrunsă, o singură dată învinsă
Vine o vreme când iubirea nu mai e țesută din carne vie ci cârpită cu fire de iută
Ca pentru orice sac ponosit, fiecare femeie măcar o dată în viață stă
Pe marginea sufletului uitându-se în gol, dându-și rotocoale propriului trup
Așa cum păsările mult timp își hrănesc puii și într-o zi renunță
Fiecare femeie doar o singură dată trece razant pe lângă inima iubitului
Atunci e șansa să fure cufere cu aur, doar într-o singură noapte
Are o mie de mâini și tot ce va urma după aceea sunt doar repetiții mai mult
Sau mai puțin reușite ale acelei nopți, pentru că, desigur, în acea noapte
Are o mie de ochi cu care vede în măruntaie, în vise și-n stelele lui ocrotitoare
Doar o singură dată poate coase fin, atât de fin, încât niciodată nu se va cunoaște
Că sunt de fapt două suflete închegate, o singură dată trece albia râului
Și dacă a rămas de partea cealaltă nu mai există cale de întoarcere

 

  |

1000 miles

1000 miles

…

…

Întotdeauna mi-a dorit o cameră plină de cărți

Fiecare perete să aibă un raft de lemn natur de sus până jos

Inclusiv lângă fereastră să fie făcut astfel încât

Șirul cărților să nu fie întrerupt, să am o masă și un scaun

Nu pot scrie pe jos și nici culcată pe burtă, chiar dacă

Uneori mi-ar plăcea să stau întinsă să privesc tavanul

Sau deșertul din mine, în camera aceea antifonată de cărți

Va fi mereu senin sau ploi torențiale, depinde ce vreau

Știu că toate astea se pot face foarte ușor, suni la o firmă

Și vine cineva, ia dimensiunile, aduce marfa, apoi plătești

Cărțile de asemena pot fi procurate din casa de la țară

Sau se pot cumpăra, de la o vreme însă camera perfectă

Ești tu, deodată vreau să locuiesc în tine, să curăț, să arunc femei

Amintiri, să albesc rufele la râu, cuvintele să le tăvălesc prin zăpadă

Ca prin zahăr, să mă dau în leagăn, să-și aduc papucii la pat

Să te aștept cu masa pusă, uitându-mă de la pervaz când vii

Aș lipi pe pereți toate poeziile de la tine, și eu să stau întinsă

Să privesc cerul tău cum își prelinge cerneala în mine

După întâlnirea cu tine

Am rămas cu un semn distinctiv, ștanțat în suflet, ca o cicatrice
Oamenii mă întreabă ce fel de vaccin am făcut, e destul de straniu
Aproape luminos, nu seamănă cu nimic, nu știu să le răspund
Fiindcă nu există răspuns, cicatricea nu are încă nume, trebuie să-i dăm unul
Oricum e semnul pe care-l vei urma așa cum magii au urmat steaua cu coadă

Probabil că suntem plini de poeme, trebuia doar sa ne întâlnim să le scoatem
Cuvintele sunt în mișcare browniană în noi și uite acum capătă sens
Se pun singure în ordine, stau la rând cuminți spre lumină

Am să-mi lipesc urechea de inima ta ca un copil de-o ușă fermecată
Care știe de la bun început că tic-tac-ul va absorbi prin gaura cheii trupul firav

Și de fiecare dată când facem dragoste se întâmplă la fel, expulzăm un fel de abur
Un fel de nerozie, ceva ceresc, dâra de iubire miroase a flori de primăvară
A iarbă secerată, și nu știu de ce, în fiecare noapte pielea ține loc de cuvinte
De fiecare dată îți fac un poem de dragoste cu care te învelesc

 

  |

50 Cent – In Da Club

…

Voi scrie un poem pentru tine din toate colțurile lumii

Din toate colțurile camerei, din toate colțurile inimii

Indiferent unde aș fi îți voi scrie zilnic

Cu toate creioanele, cu toate degetele, cu toți dinții

De-ar fi să mor de foame voi face pe foaie pajiști și păduri

Voi vâna, voi face o casă, poate un templu, voi planta

Voi arde miriști, voi face copii cu razele de soare

Mă voi lupta cu tigri, cu oameni, dacă va fi nevoie

Îmi voi da viața pentru frântura mea de pământ

Pentru frântura mea de cer care ești tu

…

Cum va fi lumea a doua zi? După ce te vei spăla, după ce vei pleca?
Se vor plăti din nou ratele la bănci, oamenii vor muri din nou, tu îți vei face bagajul
Fără să gândești, doar pentru că așa trebuie, însă bagajul tău sunt eu
Ne vom purta mereu, ascunși, fabricându-ne inimi de rezervă din fier forjat
Pe care de câteva ori pe an le vom scoate să le curățăm

16 ianuarie 2016

Tu nu ai existat niciodată, au existat doar cuvinte frumoase

Spuse pe întuneric, le auzeam în fiecare dimineață cum mă îmbăiau

Bâjbâiam după tine și nu te găseam niciodată, uneori auzeam

Un instrument muzical, un fel de fluier care încălzea camera

Și deodată mă întindeam la soare, nicidecum, îmi spuneai

Așa cântă inima mea, și mă cufundam în tine ca într-o mare primejdiosă

Mă spălam în cuvinte de sus până jos ca într-o apă de botez

Părul mi se răsfira peste sâni, ai fi vrut să mă omori, să scapi

Să mergi mai departe, dar inima ta cânta singură, respirai

Din viața mea abia mijită un element chimic nou care susținea arderea

Tu nu ai existat niciodată, au existat doar iriși poleiți cu aur

Care mă vedeau prin întuneric așa cum nu eram

 

8 ianuarie 2015

Întotdeuana mi-am dorit să merg cu tine

Într-un loc unde nu am mai fost niciodată

Pe vremea aia nu știam cumt te cheamă

Nu știam că voi avea un iubit

Dar mă gândeam la tine, cum să te naști

Și când ai apărut, aproape

Că nu m-am mirat, gmt+4

Ș de atunci suntem într-un loc unde nu

Am mai fost niciodată, e de-a dreptul primăvăratic

Și plin de îngeri

Care îmi aduc în fiecare zi același dar:

Tu

 

 

The Pogues – Love you ‘Till the End

 

Lana Del Rey – Old Money

sms

Lipită de tine îți ascult picăturile de vis cum se preling în mine.

Lana Del Rey-Cruel World (lyrics)

arctic monkeys do i wanna know

Radiohead – Creep

…

Și se făcea că eram într-o pădure primăvara, flori, fluturi, zumzete

Și pe unde călcam răsăreau flori multicolore, puii de căprioare mergeau

Lângă mine,  la un moment dat am auzit un susur, mi-am imaginat

O apă, un  izvor mic și curat care avea să mai îmi țină sângele în loc

Și mergeam agale cu nările în aer, fluturi și alte multe vietăți veniseră în ajutor

Să căutăm împreună vocea cristalină, să clătim sufletele, să albim inimile

Se făcuse noapte, ne-am așezat lipiți unii lângă alții cu gândul să începem

De-a doua zi, apoi am mers ani de zile prin această pădure în care era

Permanent primăvară, între timp puii crescuseră, fluturii îmi intraseră

De-a dreptul prin piele, păpădiile se duceau, se duceau, susurul se auzea

Necontenit ca o melodie veche făcută din bătăile inimii tale

 

Flobots – Handlebars

…………

sms

Cum ar fi să îți adormi cuvintele pe șira spinării mele…

………………….

Și brusc deodată sunt într-o cameră neagră, etanșă
Nimic altceva, doar cuvintele lui prin aer plutesc până când
Se lipesc de corp ca lipitorile cu același scop precis
De-a-mi bea sângele, visele. Viața încet, încet, se îngustează
Și se face ea înșăși o stradă pietruită care duce predestinat
În poveștile lui pline de livezi în care înmuguresc îngeri
Și aștri pe care-i poți coborî oricând pe sfori imaginare
Când el vorbește frunzele nu cad, afară – e doar ceva abstract
Totul s-a topit într-o cameră neagră, etanșă, unde doar vocea
Lui se aude, aerul sufocant se așază pe trup funingine
Și mă întreb ce are a face iubirea cu bezna ……………
În timp ce tot acest întuneric mă albește mai bine ca orice

…

Noi doi am putea face o casă pe Lună, din gânduri, din poezii
În fiecare zi am pune acolo tot ce vrem să știm unul despre altul
Aici în spațiul acesta mirific, fără gravitație, am încerca zi de zi
Să ne apropiem, Pământul ne-ar atrage să revenim la hainele vechi
Când tu, când eu, am face curat, aerul să rămână luminos
Și la fel de primitor, ar fi locul nostru secret, acolo pe sus pe cer
Am privi de pe Pământ în fiecare seară la casa noastră cum crește
Ca un copil, noi doi am putea face o casă pe Lună și pentru asta
Nu avem nevoie nici de corăbii, vise sau alte viclenii, trebuie doar
Să săpăm, să săpăm unul în altul până vom da de apă
Și atunci ne vom vedea unul în altul

Somebody That I Used To Know

sms

Hidrei trebuie să i se taie toate capetele pentru că unul e părtaș tacit.

…

…un singur lucru se sparge între dinți ca o fiolă de otravă păstrată fix pentru momentul acesta, când nu mai pot expanda pe sfori la mari înălțimi, când gândurile se întorc buluc în creier și când nu mai sunt decât un anumit număr de centimetri și un anumit număr de kilograme…

Eremia Costel Grigorescu (1931 – 2001), top 10 mondial

Autorul lucrării: Eremia Costel Grigorescu (1931 – 2001), muncitor vopsitor la Combinatului Petrochimic Borzești.

SONY DSC

sursa: http://www.onestiul.ro