DozaDePoezie

19 Iunie 2014

Link

Filed under: Poezii — maskirovka @ 05:52

Să zbori nu înseamnă să diseci un fluture, înseamnă să te dezbraci de haine
Și eu pot despuia corpul meu-larvă în care metamorfozez lumina
În ciuda structurii carne, oase, în noi e o coerență mult mai viabilă
Și eu și tu, oricine poate, e ca mersul pe bicicletă, nu se uită
Ce se uită e însă de câte ori cădem și ne julim genunchii de pământ
Sau de alte materii, poate de oameni, eu mi-am julit genunchii de un om
Ustură foarte rău, nu vă apropiați prea mult de nisipuri mișcătoare
La fund veți da de o inimă clară, transparentă, nu va fi foarte ușor
Să citiți în ea, eu am făcut asta, orbită de o lumină ciudată care
Străbătea prin trup, m-am speriat, am fugit și mi-am julit genunchii
Să zbori nu înseamnă să diseci o inimă, a ta sau a altuia, înseamnă
Să iei o pernă și să o arunci în sus, de multe ori, fiecare om are un număr
De aruncări, un număr de bătăi, până când rămâi suspendat undeva
De unde nimeni nu a vrut să se mai întoarcă, nimeni nu dă doi bani

Anunțuri

18 Iunie 2014

Coada, teatrul Bulandra

Filed under: Articole,Teatru — maskirovka @ 07:14
Tags: , , , , ,

coada1 Foto: Marius Crăciun

Autor:
Israel Horovitz
Premiera 1967, SUA.
Piesa s-a jucat la Paris 22 de ani.
Premiera în România 2014.
Distribuție Bulandra:
Tudor Chirilă, Radu Gheorghe, Ion Grosu, Nicodim Ungureanu, Cristi Creţu, Mariana Dănescu, Irina Ungureanu.

Coada.

Întotdeauna am fost dexodependentă, așa că primul gest a fost să mă uit în dex. Coada, am ales pentru text varianta a 7-a, suprinzător explicațiile sunt numeroase și demne de citit, ajută la înțelegerea piesei, prin urmare, coadă: șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva.
Sinonime: șir, linie, trenă, plete.

Coada.

Seamănă cumva cu Așteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett, premiera 1953.

“Locul întâi este o iluzie. Nicio linie nu are capăt… Avem nevoie să credem că există un loc întâi, altfel cum am putea să avem competiții?”, Eugen Ionesco-despre Coada.

Ce se poate întâmpla la o simplă coadă la care stau câțiva oameni, ceea ce se întâmplă și sub copacul lui Beckett, totul și nimic.

Coada și copacul sunt alegorii, simboluri, nu sunt chestiuni palpabile ci doar imaginare. Ambele piese sunt genul absurd și pilonul de bază este: așteptarea. Așa că dați-mi voie să-l bănuiesc pe autorul Cozii că s-a inspirat. Evident, oricine poate perora mult și bine când e vorba de așteptare.

Chiar aveam un poem undeva mai jos pe pagină pe tema de mai sus:

Să stai pe loc un anumit timp în întâmpinarea cuiva nu este așteptare
E un fel de cunoaștere

Acest lucru se întâmplă și în piesă.

vezi și:

http://en.wikipedia.org/wiki/Line_(play)

http://tudorchirila.blogspot.ro/2014/04/coada.html

http://www.ziarulmetropolis.ro/coada-acolo-unde-nu-exista-inocenti/

15 Iunie 2014

Poveste de dragoste / Emil Cioran & Friedgard Thoma


Emil Cioran – 70 de ani

Friedgard Thoma – 35 de ani

Corespondența 10 ani: 1981-1991

Citate:
El cătrea Ea: „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.
Ea către presă: Ca sa fiu sincera, nu ma inspira deloc gindul ca as putea face dragoste cu un barbat mult mai virstnic decit mine, care avea dublul anilor mei, adica 70.

În februarie 1981, Friedgard Thoma, atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui.

“În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

Emil Cioran era de câteva decenii cu Simone Boue, dar avea să-i scrie lui Friedgard Thoma.

După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur.

Gabriel Liiceanu a numit-o capră metafizică pe eroina publicării scrisorilor primite de la Emil Cioran. Haha, capră metafizică mi se pare un dulce epitet, mi se pare că undeva pe spatele lui Cioran ies niște bani, bani mulți și publicitate, interviuri, conferințe. Rușinos!

Iată câteva:

„Draga Friedgard,
…M-am gandit la Dumneavoastra si la tot ce ar fi putut sa se intample in noaptea de joi…daca nu v-ati fi impotrivit. V-am auzit suspinand si plangand. Mai bine de o ora in mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie incat a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am discutat prea mult si am inteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra in toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi ingrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri…Acum as vrea sa ma adun putin, mi-e frica de decepxii viitoare si de gelozia teribila. Imaginea inevitabila a convietuirii Dumneavoastra cu prietenul in timpul acelor blestemate zile de Pasti si dupa aceea, este mai mult decat pot suporta. Ca sa ma sustrag acestui chin trebuie sa incerc sa-mi depasesc obsesiile si pe cat imi e posibil sa ma gandesc altfel la Dumneavoastra. …EMC”

„Lausanne/Ouchy, 12 mai, 1981
Chere Friedgard,
Va mai amintiti de plimbarea atat de apropiata pe marginea lacului ? Din cauza frigului, azi dimineata nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodata in viata nu am varsat atat de multe, fara cea mai mica posibilitate de a rade. Nu mai inteleg ce caut pe lumea asta in care fericirea ma face si mai nefericit decat nefericirea. Pentru mine ati devenit atat de importanta, incat ma intreb cum va sfarsi intalnirea noastra. As vrea sa evedez cu dumneavoastra intr-o insula parasita si sa plang toata ziua… Cum as fi putut sa-mi imaginez ca voi suferi atat din cauza Dumneavoastra ?…Tot ceea ce ma tine departe de Dumneavoastra e exil….Si totusi declinul meu datorita Dumneavoastra imi este necesar si nesperat.
Al Dumneavoastra Cioran”

„Koln, 14.05.1981, ora 16
Dragul, dragul meu calator,
Tocmai ati telefonat cu vocea Dumneavoastra febrila, aspra si trista. Cum as putea sa ripostez la scrisoarea Dumneavoastra atat de coplesitoare din Lausanne-toate formularile frumoase palesc in fata adevarului Dumneavoastra de pe malul lacului.Cercul se ingusteaza atat de mult, as vrea sa arunc totul in aer: sotia sau prietena Dumneavoastra care e cu ochii numai pe noi( si pentru mine a fost o lovitura sa aflu ca aveti o legatura atat de stransa): pe urma prietenul meu, Walter, de care trebuie sa ascund totul. As dori-ca sa-l citez pe Lenz-sa var lumea dupa soba, pentru ca totul e asa de mic, asa de stramt. Dar pana si cele doua zile intense cu Dumneavoastra mi-au fost prea aproape sau Dumneavoastra mi-ati venit prea aproape… In cuvinte si scrisori ma simt mai acasa cu Dumneavoastra decat in gestica nonverbala a afectiunii.M-ati aruncat in imediatetea univoca a unei relatii fizice, cand eu voiam duplicitatea erotica a legaturii spirituale…
A Dumneavoastra, Friedgard”

Pe 26 mai 1981, Cioran ii raspundea:
„Am incercat-prin toate mijloacele-sa Va uit.Dar, vai, nu mi-a reusit.C”

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi…dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”.

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele…”

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte…Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse…”

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.

„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

„Draga Friedgard, e dimineata devreme. N-am putut sa ma zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit sa ma scol, ca sa va trimit o lista a pacatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am facut o plimbare inutila, am vrut chiar sa intru într-o biserica (Saint Sévérin), mi-am cumparat o carte despre Trappisti si n-am putut s-o citesc (…) Mai bine de o ora în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am înteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra în toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ati fost oarecum speriata când v-am vorbit de o înclinatie perversa pe care mi-o stârneste trupul Dumneavoastra. Pervers nu a fost cuvântul potrivit; am vrut sa spun arzatoare”.

„Ati devenit centrul vietii mele, zeita unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire si nefericire întâlnita vreodata. Dupa ce am vorbit ani în sir cu sarcasm despre asemenea… lucruri ca iubirea, trebuia sa fiu pedepsit într-un fel, si chiar sunt, dar nu regret. Punctul principal al programului meu e disolutia”. Iar curând apoi: „Desi am iubit viata patimas, am gasit-o totusi lipsita de sens. Acum mi se pare total lipsita de sens – fara Dumneavoastra”.

” Intins pe covorul balcanez si plin de amintiri exacte, m-am lasat prada unor ganduri nebunesti (!) din care nici cvartetul lui Schumann n-a reusit sa ma smulga. Doar vocea Dumneavoastra a putut sa faca aceasta minune.Iata am si devenit un alt om – cel care a ras atat de mult impreuna cu Dumneavoastra in timpul acestei intamplari unice.Niciodata nu am prevazut ca in acest moment al existentei mele cineva ar fi putut sa joace un asemenea rol.Oboseala parea a-mi fi singura camarada.Ea chiar si este, dar, din fericire, ii faceti o concurenta periculoasa..Sunt vulnerabil si nimeni nu ma poate rani atat de usor ca Dumneavoastra.E de ajuns un cuvant.Indispozitia care a pus stapanire pe mine azi dupa masa a fost ingrozitoare.Mi-ati spus unele lucruri neplacute in cafeneaua aia blestemata – inaintea despartirii! Dar sa nu mai vorbim despre asta.”

„Azi la trezire voluptatea de a-mi aminti.Si apoi, imediat vocea Dumneavoastra. De cand va cunosc cred in PROGRES – din cauza telefonului. Desi nu am devenit un adorator al mersului inainte, vreau sa spun ca nu as judeca niciodata un scriitor dupa ideile lui politice. Imi este indiferent daca Chateaubriand a fost reactionar sau nu, ma intereseaza femeile din jurul lui, mai ales sora sa, Lucile, si apoi gracila Madame de Beaumond. Ultrapolitizarea spiritelor e o catastrofa fara egal. Mai bine diletantism decat ideologie, mai bine sa nu depinzi de nimic. Dar de ce nu sunt vizavi de Dumneavoastra un diletant?Ochii, ochii Dumneavoastra au facut din mine un fanatic. Ce dulce* cadere.
Al Dumneavoastra C.
*data viitoare am sa folosesc un adjectiv mai bun”

Comentariu Dozadepoezie:

Mai devreme sau mai târziu fiecare om are nevoie de un fir care să-l țină la suprafața apei și să nu se înece, are nevoie să se agățe cu totul pentru mai mult oxigen pentru a nu se sufoca în propria ființă.
Cred că poți simți asta și la 40 de ani și la 70 de ani, mai cu seamă la 70 de ani când moartea stă pe preșul de la ușă. De aceea cred că gura de oxigen a fost Friedgard Thoma pentru Emil Cioran, așa s-a întâmplat să o cheme, putea să o cheme altfel, el și-a dat seama că ultimul drum duce la ea. Nici frumoasă, nici deșteaptă, Friedgard a fost acceptată de Cioran pentru că era deja în visele lui, femeia! Generic. Venită de nicăieri, seducătoare. Așa a fost să fie, nimic nu a stat în calea lui de vreme ce briza bătea dinspre ea. În orice domeniu, în politică, în literatură există tinere ușuratice care seduc, seduc, cu anumite scopuri ascunse, dacă nu ar fi fost așa, femeia noastră nu și-ar fi trimis fotografia la a doua scrisoare. Prin urmare, în această poveste avem un bărbat la 70 de ani aruncat total în viață și o tânără care atunci când îi cunoaște soția decide să se retragă. Jocul ei se consumase, avea deja scrisori cât o carte, obosise să se prefacă, iar din respect pentru Simone se retrage. Spuneți-mi mie dacă atunci când iubești te interesează vreodată cei din jurul celui iubit? Firesc în iubire te interesează dor cel iubit și faci totul pentru el.
Traducătoarea cărții menționată mai sus, Nora Iuga, este și cea care întâmplător face prefața cărții Antimetafizica, ediția a III-a, Aurelian Titu Dumitrescu&N, în care din primele rânduri spune cinic: o carte pe care nu o mai răsfoisem de 20 de ani. Cinic, să nu răsfoiești Antimetafizica timp de 20 de ani mi se pare jenant spre mediocru. Probabil că romanul dânsei, Sexagenara și tânărul, poveste un pic răsturnată e inspirată tot din cazul Cioran. De ce acceptă traducerea scrisorilor, iată o întrebare. Răspuns: oricine se leagă de numele Cioran, devine peste noapte cineva, ați auzit de Nora Iuga pănă la scrisori, nuuu, timid, foarte timid.

vezi și:

http://www.romlit.ro/cu_friedgard_thoma_despre_emil_cioran_iubire_i_scrisori

http://www.observatorcultural.ro/*articleID_11072-articles_details.html

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6712P

http://planetcioran.blogspot.ae/2006/11/interviu-cu-friedgard-schulte-thoma.html

12 Iunie 2014

Cireșe, multe cireșe

Filed under: Poezii — maskirovka @ 05:25

Inima mea e o femeie bătrână care împletește visele cu faptele reale

Împletește fără să ridice ochii într-o nebunie acerbă, până orbește
Împletește zi de zi, cu același curaj, triumf, ar trebui să arunc poezia
Asta despre tine, așa cum ți-am aruncat copilul și am rămas cu pântecul gol
Liber ca un cuib părăsit toamna de rândunici, nu ți se cuvine totul
Carnea mea să stea pe oase, cărămizile pe ziduri, foile în carte
Becul să-mi lumineze coastele până-mi dai de inimă, cauți greșit
Îți spun, demult nu mai am inima la locul ei, inima mea e o femeie bătrână
Care împletește visele cu faptele reale, le împletește fără să ridice ochii
Într-o nebunie acerbă, până orbește, împletește zi de zi, iar tu mori
Simplu, subit, cine știe pe unde fără ca nimeni să-ți găsească trupul
De data asta doar două lucruri ne despart, aripile, întrebarea e: cine le are?

11 Iunie 2014

Postludiu

Filed under: Când sunt cu tine,Poezii — maskirovka @ 04:53
Tags:

După ce fac dragoste cu tine, după ce ai plecat și ai închis ușa încet
Să nu sperii ființa pe care-ai lăsat-o în urmă, după ce fac patul, adun
Hainele, paharele goale, zâmbesc după conținutul gol, al meu nu al paharului
După ce aerisesc, îmi despic pieptul cu geamul deschis să iasă pânza străvezie
Sau mă rog, mucegaiul iubirii care încerca să se instaleze încet, încet
Deschid rând pe rând cărți, să intre în cameră aer curat, drumuri noi, călătorii
După ce toate astea ard în minte ca niște lumânări care mă trec pragul
Dincolo, după ce mă spăl de gândurile tale devenite mâini în preajma mea
Sunt altcineva sau poate nu, mă întorc la mine, după ce clopotul nu mai bate
Și când roua ta nu mai e, ce am luat eu din toate astea și ce rămâne
În mine după toată povestea cu lacurile de pe podea și cu cerul tras
Ca o pătură să țină de adânc? ce rămâne în mine după ce ai închis ușa
Să nu sperii ființa pe care-ai lăsat-o în urmă!? e o materie friabilă care seamănă
Cu un grăunte, oricine altcineva m-ar atinge m-aș fărâmița

10 Iunie 2014

O dimineață cu Charles Bukowski

Filed under: Video — maskirovka @ 04:48
Tags: ,

Poem:

Fete tăcute curate în rochiţe cadrilate

am avut parte numai de curve, foste prostituate,

nebune. văd peste tot bărbaţi cu femei tăcute,

blânde – îi văd în supermarketuri,

îi văd plimbându-se pe străzi,

îi văd în casele lor: liniştiţi, trăind cumsecade.

ştiu că pacea lor e doar parţială, dar e pace,

multe ore şi zile de pace.

am avut parte numai de drogate, alcoolice,

curve, prostituate, nebune.

când pleacă una

vine alta

mai rea decât cealaltă.

văd atâţia bărbaţi cu fete curate

în rochiţe cadrilate

cu chipuri normale, fără privirea

aia de şacal.

„să n-aduceţi vreo curvă pe-aici”

le spun puţinilor mei prieteni,

„sigur m-aş îndrăgosti de ea”.

„n-ai fi în stare să iubeşti o femeie bună, Bukowski.”

am nevoie de o femeie bună. am nevoie

de o femeie bună mai mult decât am nevoie

de maşina asta de scris, mai mult decât de

automobilul meu, mai mult decât am nevoie de

Mozart, am nevoie de o femeie bună

încât aproape că o simt în aer, în vârfurile

degetelor. văd trotuare construite special

pentru paşii ei,

văd perne pentru capul ei,

simt în mine hohotele de râs pe

care ni le vom dărui unul altuia,

o văd mângâind o pisică,

o văd cum doarme,

îi văd papucii de casă pe hol.

ştiu că ea există

dar unde se-ascunde pe pământul ăsta

în timp ce curvele continuă să mă găsească ?

Citate:

Dragostea e o ceață care dispare la prima rază de realitate.

Dragostea e un câine venit din iad.

Erau visele. Era realitatea. Şi era ea, care le făcea să se întâlnească.

Ce este teribil nu este moartea, ci vieţile pe care unii nu şi le trăiesc înainte de a muri.

Niciodată nu am cunoscut un alt om care aş fi vrut să fiu. Şi, chiar dacă asta este o deziluzie, este una norocoasă.

Sunt puţine sufletele libere cu adevărat, dar când te întâlneşti cu ele le recunoşti imediat, mai ales pentru că îţi dă un sentiment de bine faptul de a vă găsi împreună.

N-am fost un hoţ mărunt, voiam lumea sau nimic.

Unii oameni niciodată nu înnebunesc. Ce vieţi oribile trebuie să ducă.

Clip 1:

Clip 2:

Un film:

http://http://filmehd.net/lamour-dure-trois-ans-dragostea-dureaza-trei-ani-2011-filme-online.html

9 Iunie 2014

Întrebare

Filed under: Război — maskirovka @ 08:47
Tags:

Cred că trebuie făcută diferența dintre majoritatea soldaților celor două războaie mondiale când statul îi încorpora obligatoriu (!) în regimente și apoi tot statul se ocupa de renta viageră, de pensiile de urmași de război, de împământeniri sau alte beneficii celor care au luptat sau au murit și soldații de azi, majoritatea voluntari și plătiți, probabil tot de stat. Însă a apăra propria țară înseamnă să stai în ea, la granițele ei și să o aperi, așa cum ar putea fi definiția clasică a unui război de apărare. Vorbind de apărare, soldații zilelor noastre trec granițele multor state, cu mijloace tehnologice de necombătut și stau pe teritoriul altui stat nu să apere pământ ci să apere un concept abstract, precum democrația, asta cum se numește? Când stai cu arma în mână să aperi un concept abstract? Cică se cheamă diplomație preventivă!
Însă diplomația prin ea însăși e preventivă, deci e un pleonasm. Prin urmare, ce avem noi aici, război sau diplomație? Aaa, eu știu că e o spalăre pe creier, e un război în toată regula atât timp cât mor oameni, dar ni se servește: diplomație preventivă! Ca să avem un somn lin, de genul, dormiți liniștiți fni veghează.
Vina? Nu e a sistemelor politice, nu, pur și simplu a oamenilor, a celor care de bună voie se duc, se duc pentru bani, pentru o altă cetățenie, iată adevăratele arme: oamenii! Fără ei, un avion, un tanc, un vapor nu ar funcționa.
Oamenii ar trebui să depună armele, să-și depună trupurile, dar sistemele poltice știu cât să plătească, știu să faciliteze, să păcălească. Oamenii aceștia, soldați, sunt haite, care trăiesc în savane, jungle, dacă alt om e ținta și dacă pentru asta e plătit, trage si apoi își aprinde o țigară, se uită pe cer cu gândul la câți bani a intrat în cont în timp ce glonțul intra în capul victimei.

8 Iunie 2014

20 000

Filed under: Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 05:02
Tags: ,

7 Iunie 2014

Poezia – mesaj în sticlă

Filed under: Poezii — maskirovka @ 04:57
Tags: , ,

Poezia este un fel de antecameră, o formă greșită a cuvintelor, un câmp înverzit
În mintea mea unde stau culcată cu fața spre cer, spre pământ, spre tine, aici
Îmi pregătesc instrumente, săgeți, un alt fel de mâini pentru a te cuprinde
Uneori un loc părăsit, o biserică mută unde îngerii nu mai vor să cânte, de aici
Se poate lua gratis un bilet spre rai, de fapt, nu este ghișeu, nu vinde nimeni
Biletul îl fabric chiar eu, uneori visez că sunt deasupra mea și mă văd cum dorm
Și mă visez deasupra propriului corp, și mă uit cu indiferență, aproape oboseală
Nu mă recunosc, nu știu cine sunt, nu-mi pasă, poezia e un fel de vis în care
Îmi place să fac curat, să arunc inimile stricate celor care intră, să le șlefuiesc
Altele noi, strălucitoare, să dau de-o parte pânzele de păianjeni, velele crescute
Pe spate, să ajung încet, încet la ființa cât un bob de rouă din adâncul coastelor
Poezia e locul unde corpul e atras de un magnet, subțiat ca o fantă de lumină
Cumva înapoi în mine ca o apă care se retrage, se retrage până la oase, până
La măduvă, undeva într-o formă indecisă, fără materie, până corpul rămâne pământ
Uscat, o plajă în urma căreia doar sticlele goale cu mesaje s.o.s. se mai văd

6 Iunie 2014

Demens

Filed under: proză — maskirovka @ 05:28
Tags:

Când aveam 25 de ani aveam o prietenă de 74 de ani, singurul om pe care-l frecventam în fiecare zi de joi după-amiaza. Câțiva ani m-am dus regulat la ea acasă. Stătea cam la 1km de mine, mergeam pe jos. Acolo mă aștepta cu ceai cald și covrigi, indiferent de anotimp și clătite, da, clătitele erau principalul motiv pentru care mă cheama, mi le dădea acasă așezate perfect într-o cutie de bomboane, avea multe cutii de bomboane pe care cred că le strânsese de-a lungul anilor. Făcea oțet de mere și se uita la un interminabil serial care avea mii de episoade, Tânăr și neliniștit. Trăise în America câțiva ani până când, foarte tânăr, soțul ei a murit, apoi a revenit acasă. Toate lucrurile de acolo le-a pus pe vapor, așa că în bucătaria ei de la aragaz, frigider, toate erau de acolo. Avea un băiat, prin el ne-am cunoscut, care m-a rugat să fac un comision mamei lui. Băiatul venea o dată pe an acasă, ea mă ruga să o ajut să îi aranjez camera deoarce el era aceeași zodie cu mine, dar George nu cred că a observat niciodată bibelourile din cameră, ocupat fiind cu barurile de noapte și coafezele din Dorobanți pe care le recomanda ca și cum ai recomanda o carte unor amici la masă.
Prietena mea fusese medic biolog, acum era la pensie, de la ea știu că organismul uman secretă în fiecare zi câteva tipuri de celule canceroase, dar că anticorpii reușesc să le elimine, uneori pe un corp slăbit, nu. Tot ea m-a învățat să fac gimnastică medicală. Fuma 7 țigări pe zi, pe care și le pregătea de dimineța într-un bol să nu depășească norma. Imi lua tensiunea de fiecare dată, în poziție șezut și culcat, cred că aveam un dosar medical fără să știu. Băiatul ei s-a căsătorit cu o femeie mai mare cu 5 ani decât el, Monika, urâțică, de un revelion ea ne-a adus mici cadouri, prietena mi-a spus în bucătărie că nu o place pe Monika, baiatul ei merita mai mult, spunea tristă, el era frumos, avea două facultăți, mastere la Harvard, avea un serviciu la onu, acolo o cunoscuse pe Monika, și era era foarte școlită, însă era urâțică, dar el ne-a arătat o casă, aproape palat, în Germania, cu lac și o pajiște imensă, casa Monikăi, după o vreme s-au căsătorit, dar el continua să o înșele cu coafeze ori de câte ori venea singur acasă.
-Nu o plac pe Monika, dar fiindcă George o iubește, o iubesc și eu!
Eu nu am zis nimic, apoi ea s-a dus la masă, a adormit acolo pe scaun, vis a vis de scaunul ei un alt vecin pensionar adormise și el, George vorbea despre coafeze băieților, toți râdeam, Monika se uita mirată și ne întreba de ce râdem și George îi spunea:
-Uite la ei cum dorm la masă!
Atunci râdea și ea, numai că noi râdeam de Monika acum.
Asta a fost o noaptea de revelion, dintr-un an oarecare.
Nu știu ce m-a legat de femeia asta, clătitele erau doar motivul pentru că eu nici măcar nu mănânc dulciuri, deloc, bunica a avut diabet și mama nu prea ne făcea prăjituri decât la evenimente, Crăciun, zile de naștere, și ne spunea să nu mâncăm multe, uite așa de copil mi s-a impregnat ideea să nu mănânc dulciuri, la 20 de ani mi se făcea rău dacă mă uitam la un frigider cu prăjituri, preferam o merdenea, și azi prefer o merdenea. Prin urmare, clătitele nu au trecut testul, uneori în drum spre casă le dădeam unui cerșetor. Azi ea este internată într-un azil de bătrâni, are Alzheimer. Se uită pe geam și trece pe lângă mine, se uita puțin în scârbă, ce știi tu, îmi spune, eu am avut o amică tânără, cu păr făcut coc de regină căreia în fiecare joi îi dădeam clătite, eu îi spun că nu cred, ce fată cu coc de regină să mănânce clătite!

5 Iunie 2014

Poem

Filed under: Poezii — maskirovka @ 06:58
Tags: ,

Am timp pentru povestiri lungi, încurcate, pentru labirinturi din care să nu mai ies pe timp de zi
Am timp să merg pe drumuri prăfuite cum mergeau regii Franței prin pădurile pline de cornus mas
Să mă joc de-a războiul, de-a ghicitul în palmă, de-a v-ați ascunselea, ultima oară am luat un copac
În brațe și m-au umplut furnicile, nu am țipat, dar trupul mi-a fost deconspirat de legea naturii
Am timp de-o iubire care să dureze ani la rând, ani identici în care nu se schimbă nimic, fără ca
Asta să se cheme monotonie, rutină, viață conjugală, am timp să scriu povestiri lungi, încurcate
În care cititorul să se simtă un rege al Franței căutându-și iubita într-un labirint vegetal, sufletesc
Până când se face noapte și inima ține loc de felinar, am timp, iubirea cere timp, sânge drept apă
Carne drept hrană, iubirea e un animal feroce, un carnivor de talie mare care vrea trupuri vii
Nu doar leșuri precum hienele pe care le-au doborât alții, iubirea stă la pândă prin ierburi înalte
La fel ca un lycaon mănâncă prima dată inima, restul corpului nu mai contează, poate fi abandonat
Am timp să stau printre cuvinte ascunsă ca în savană, fără să-mi fie sete, pot răbda ani de zile
Printre manuscrise, uneori mai deschid ochii, lumea în jur e la fel, anotimpurile la fel, îngrijesc
Mai departe tunelul din care nu mi s-a întâmplat să vreau să ies, nici pentru o gură de lumină

2 Iunie 2014

Biografia unui ratat

Filed under: proză — maskirovka @ 06:00
Tags: , , , ,

Scriitorul este Dumnezeul foii albe, ca un întâi venit pe pajiștea răcoroasă simte nevoia să umple golul, să construiască, așa că ia cuvintele și desenează case, orașe, oameni, apoi le dă viață, îi pune în situații frumoase, ridicole, îi face bogați, săraci, îi amputează, îi orbește, le dă aripi, le aduce dragoni, apoi îi omoară, îi învie, le crează paradisuri speciale de unică folosință, îi abandonează, îi lasă în sertare ani de zile, revine, nu mai revine, după cum are chef. Scriitorul evadează în această lume, în acest univers paralel, este pentru o vreme sufletul altora. Pe cine ar interesa biografia unui ratat? Dacă ești deja cu această carte în mână e primul gest al pierderii de timp, nu învață, nu educă, biografia unui ratat e biografia unui înger fără aripi care nu s-a mai putut înălța și a rămas printre oameni, printre lăzile lor de gunoi căutând o hrană, căutând și azi o hrană. Acest ratat va trăi veșnic, cartea are pagini multe doar pentru că fiecare zi din viața lui e notată sub ochii larg deschiși, mirați ai trecătorilor care i-au aruncat mărunțiș crezând că vrea bani, în fond el adulmeca urma, dâra ieșită din umeri, până când într-o zi a ales.

Capitolul I

La vârsta de cinci ani a visat un tren și o pereche de șosete albe, o cale ferată care trecea nefiresc pe lângă locuința lui și s-a trezit speriat de faptul că în orice clipă un tren ar putea trece chiar prin camera lui. Atunci a fost și prima noapte pe pământ, atunci și-a dat seama că visează, lucru anormal la îngeri, îngerii nu visează, ei doar veghează somnul, viața altora, respirațiile, durerile, lacrimile să curgă corect în jos atrase de forța magnetică nicidecum de forța divină, altfel lacrimile ar fi luat-o în sus s-ar fi format altfel de nori, cine știe cum astfel s-ar fi putut tulbura întreaga creație. Atunci a căzut, în noaptea cu visul, nu era nimic de făcut, decât de luat ca atare corpul și îngrijit, spălat, hrănit. Încet, încet s-a deprins cu toate treburile din jurul casei, a învățat să meargă pe bicicletă, a vorbit subit de-a doua zi. Avea doi părinți și o soră care-l luaseră acasă ca pe propriul copil. Atunci din om s-a trezit îngerul, în dimineața aceea la joacă a plecat îngerul, copilul era undeva rămas sub piele, undeva pe acolo, nu știa exact, nici nu-l interesa. Nu găsise pe nimeni în care să se vadă așa cum era, oglinda arăta permanet un chip de copil cu păr negru, tuns scurt, când se uita la mama vedea în ochii mei o fată în rochie cloche cu buline unde prindea fluturi sau aleraga pisici să le bage cu botul în farfuria cu lapte… În clipele astea el unde era? E altcineva aici, îmi amintesc toate astea, știu poveștile cu zâne îmi curg prin vene când o privesc și cu toate astea eu nu sunt de față, când mă uit pe chipul bunicii simt deja aburii de pâine cu brânză, ciorba caldă, porumbul fiert, apa rece din fântână pe care o ducea dimineața desculț și pietricelele intrau în tălpi… și totuși nu este aici! Știu multe lucruri când mă văd în ochii oamenilor știu ce vor face a doua zi, ce vor spune, ce vor mânca și cu toate astea îmi este imposibil să le spun că sunt altcineva.

va continua

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.