DozaDePoezie

24 Septembrie 2016

we are young

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 09:09

we are young

Anunțuri

21 Octombrie 2015

obs

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 08:41

Cumva când scrii simțurile se amorțesc și te lași dus de poveste unde vrea ea, la final îți dai seama că nu ai fost tu. De aceea nu-mi place să construiesc personaje pentru că devine rațional, poezia rămâne stratul pur.

16 Septembrie 2015

…hey you…

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 07:01

Există oameni pentru care m-am născut, mă lipesc de pielea lor atât de mult încât urma mea rămâne ca un mulaj în ipsos

Devin șablonul cărnii, apoi ei caută, caută, ceva potrivit formei libere, un pământ sec să umple golul, ceva să țină de foame

Există oameni pentru care m-am născut, îi respir de la prima vedere, părți foarte mici din viața lor rămân din clipa când sudoarea lor de eroi întorși de la luptă s-a șters de mine

Când îi întâlnesc porii de deschid și vocea lor îmi intră prin tuneluri ascunse de care nu știam, îmi modelează inima jucându-se de fapt cu un bulgăre de zăpadă

În tot acest timp nu știu unde sunt, nu știu unde merg, nu știu ce scriu, sunt un model de hârtie pe care se croiește o haină nouă

După mulți ani văd niște lumini, la început livide, amare, nu vreau să le gust, apoi se face brusc dimineață, o dimineață rece, cu un soare de gheață

Revin cu pași grăbiți în mine, în trupul meu ca o planetă minusculă care se învârte după un soare de gheață, cu dimineți reci, amare, pe care nu e bine să le guști

Aș vrea să-ți spun direct: unele vieți sunt legate de-a lungul timpului depășind înțelegerea simplistă, tu știi asta, dar ești un om slab, nu pentru că ai trăiri slabe

Și pentru că ai un ego prea pământean care face ravagii în mintea ta, unele vieți sunt legate de-a lungul timpului și tu știi asta, doar o singură lumină te poate arde

22 August 2015

-Când crezi că un om involuează?

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 06:31

DozaDePoezie

-Atunci când iubeşte.
-De ce?
-Iubirea dezumanizează. Poţi devini câine, poţi sfâşia fără milă, poţi întoarce pe dos pielea, poţi fura, mutila, teroriza. În iubire nu mai eşti tu, eşti locuit de celălalt încât în tine se dă lupta asta acerbă a autorecuperării, când vrei să fii tu şi mai poţi, sub nici un chip nu mai poţi, nu mai ai mâini, picioare. Uniunea asta cu celălalt naşte în tine o altă fiinţă, necunoscută, pe care încerci să o ţii în lesă, neştiind de ce este în stare şi bineînţeles nu reuşeşti.
-Iubirea este o înfrângere?
-Ar fi bine să fie doar atât.

Vezi articol original

HCN

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 06:25

DozaDePoezie

în mine este un refugiu mai mare decât o foaie A4

te port închis ermetic ca un buncăr antiatomic, nimeni nu intră, nimeni nu iese

auschwitz interior, aici mori, te naşti de câte ori vreau

uneori îţi dau drumul pe străzile oraşului şi curgi anost spre gura de canalizare, tălpile cărunte

vara este pe ducă, perfuzie lentă, cum era el? cum era el? toamna-i creştea armură, inima se schimba la fiecare înnoptare, el avea un deget de sare, un deget de sare şi-o casă la ţară, o dată pe an soarele-i încăpea în palme, vara este pe ducă, perfuzie lentă, patul meu tăiat în două jumătăţi

îţi aminteşti autostrada fără linii de demarcaţie? trecea pe lângă masa din bucătărie, un bing-bang la nivel molecular, atunci mi-a apărut prima dată pe sânii o luntre, la început te-ai speriat, ai închis geamurile, ai blocat uşa, pe aici poţi veni înainte de a…

Vezi articol original 266 de cuvinte mai mult

8 Mai 2015

OCTAVIAN PALER ŞI DRUMUL LUI DON QUIJOTE

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 07:37
Tags: , ,

Daniel Cristea-EnacheVă fascinează figura lui Don Quijote, eroul atât de puţin „eroic„, în optica unei firi luptătoare, personajul care a ajuns, într-un fel, să-şi detroneze autorul, printr-o faimă la care puţine alte creaţii de hârtie au putut să ajungă. „Donquijotesc„, ca şi „hamletian” ori „bovarism„, s-a transformat într-un substantiv comun, demarcând o arie tipologică şi o atitudine fundamentală a omului. De ce credeţi că este atât de magnetică personalitatea lui Don Quijote? De ce publicul cititor, atât de atras, de obicei, de eroii puternici, viguroşi, învingători, îl urmăreşte cu răsuflarea tăiată pe cavalerul morilor de vânt? Este posibilă identificarea noastră cu personajul lui Cervantes? Îl percepem, dimpotrivă, ca pe un străin, un exponent al excentricităţii ficţionale tip Kafka, sau îl reamplasăm în spectrul experienţelor umane specifice, ca pe eroii shakespearieni?

Există la un moment dat, în curgerea epică a capodoperei lui Cervantes, un moment de ruptură. Don Quijote se trezeşte din iluzie şi vorbeşte, cu amărăciune, despre „rătăcirile” sale. Cum interpretaţi acest punct de cotitură: ca pe o dezmeticire din iluzie sau ca pe o trădare a acesteia? Este mai important visul în care credem nesmintit sau realitatea care îl presează până la destrămare? Care vi se pare a fi adevăratul, profundul Don Quijote: cel ce urmăreşte o iluzie (cu deplină puritate morală şi seninătate imaginativă) sau cel ce o conştientizează? Spuneaţi, la un moment dat, că el este „un om profund serios, hotărât să creadă în iluziile lui mai mult decât în realitate„. Dacă este aşa, vă recunoaşteţi în figura şi comportamentul cavalerului de la Mancha?

Octavian Paler:

5 iunie (2006)

Oho, câte probleme! Şi ce probleme!

Să le iau pe rând.

1. Sunteţi, oare, chiar convins că personalitatea lui Don Quijote este „magnetică” pentru lumea de azi? Sunteţi sigur că „publicul” (şi nu mă refer doar la cel românesc) „urmăreşte cu răsuflarea tăiată pe cavalerul morilor de vânt”? Eu nu cred. Ba, chiar înclin să presupun că nouăzeci şi nouă din o sută de persoane care pomenesc cu relativ aplomb de Don Quijote n-au citit cartea. Doar au auzit de ea. Au aflat din vreun film, nici acela văzut până la capăt, de isprăvile lui Don Quijote ori le-a trecut pe la ureche că e vorba de „o capodoperă”. Numai că, evident, nimeni nu e dispus (de ce ar fi prost?) să admită că nu-l interesează „chestia” cu morile de vânt ori că nu are nici o părere despre „bătrânul ăla caraghios care a luat-o razna”. Vă garantez că şi Gigi Becali ar avea ceva de zis despre Don Quijote dacă ar fi întrebat.

Ştiţi şi dumneavoastră, la fel de bine ca mine, ce autoritate drastică are celebritatea. Impune gusturi. Intimidează dubiile şi dă sentinţe care devin, ulterior, „mituri”. Cine şi-ar îngădui, azi, să treacă neglijent prin faţa „Giocondei” la Luvru? Eu am stat, cândva, la pândă pe Acropole. Vroiam să văd dacă se găseşte vreun turist care să spună cu voce tare că nu-i place Parthenonul, că-l dezamăgeşte. Ei bine, m-am lămurit că toţi cei care treceau de Propilee erau „pregătiţi” să se arate impresionaţi. Am vorbit în una din cărţile mele, nu mai ştiu în care, despre „dictatura celebrităţii”. Am şi văzut-o la lucru. În Capela Medici din Florenţa, unde se află cele patru celebre sculpturi ale lui Michelangelo reprezentând Crepusculul, Ziua, Aurora şi Noaptea, m-am ţinut după un grup masiv de americani cărora ghidul le dădea explicaţii. Vă rog să mă credeţi, ofereau un spectacol care merita văzut. Când ghidul le-a lămurit turiştilor americani că Il Pensieroso e numit aşa deoarece „personajul stă pe gânduri”, toţi au înţeles subit „sensul” operei şi au dat, aprobator, din cap.

Dar nici măcar „dictatura celebrităţii” nu poate bloca stupiditatea şi confuziile în care se complace lumea de azi. Vă mărturisesc că mă aştept la orice după ce am urmărit inepţia televizată, importată la noi de TVR, sub denumirea, locală, de „Mari români”. Acum, nu mai susţin că România e o ţară „atipică”. De ce ne-am considera aşa? În Anglia, „publicul larg” a decis că „marii englezi din toate timpurile” sunt, în primul rând, prinţesa Diana şi fotbalistul Beckham. Bietul Shakespeare a ocupat (cu greu, probabil) unul din ultimele locuri în top. În Olanda „marele olandez” Cruyff (o vedetă din fotbal) i-a surclasat, pur şi simplu, pe Rembrandt şi pe Van Gogh. Topul „marilor spanioli” nu-l cunosc, dar mă îndoiesc că Cervantes a avut o soartă mai bună decât Shakespeare, în Anglia, şi decât Rembrandt în Olanda. Criza valorilor nu bântuie doar la porţile Orientului unde există, cel puţin, scuza că totul e luat à la légère. Ea e, azi, „globalizată”. Doar că la noi criza ia forme groteşti. Să recunoaştem că între prinţesa Diana şi Gigi Becali sunt unele diferenţe.

Fiindcă vorbim de iluzii, eu, unul, nu mai am iluzii în privinţa locului pe care îl are (îl mai are!) idealismul în lumea de azi. De altfel, nici mori de vânt nu mai există decât ca relicve exotice arătate turiştilor. Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, măcar, ca personaje ridicole, care îi amuzau pe privitori. Azi, „timpul înseamnă bani” şi sunt alte gusturi. De ce l-ar urmări „cu răsuflarea tăiată” contemporanii noştri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre „sex”? Vorbeşte despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodată. Nici nu s-a apropiat de ea, măcar. E un „fraier”, ar zice băieţii „de gaşcă”. Sau spune ceva despre gloria de a avea putere şi bani? Rivalizează Don Quijote, prin aventurile lui, cu Codul lui Da Vinci? Vă asigur că „gloria de tip Don Quijote” n-ar satisface nici „vedetele” care se fandosesc prin televiziunile noastre.

Încât vă înşelaţi, cred eu, dacă vă închipuiţi că dragostea cavalerească mai e un subiect interesant într-o vreme ahtiată de pornografie. Lumea vrea să audă bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui bătrân nu prea zdravăn la minte care umblă după năluci. Ca să folosesc o expresie la modă, Don Quijote nu face „rating”. E doar celebru. Romanul lui Cervantes e „citat”, nu „citit”.

6 iunie

2. Mă întrebaţi dacă mă recunosc în „figura şi comportamentul cavalerului de la Mancha”.

Primul impuls ar fi să zic „da”. Şi aş avea şi un argument. Ca să ies din tonul plângăreţ al ultimelor mele cărţi, ca să nu mai glosez pe tema bătrâneţii şi a bolilor mele, m-am apucat să lucrez la o carte (e vorba de Calomnii mitologice) unde mă bazez pe o înclinaţie a mea (cam masochistă, poate) de a mă autodiscredita, la limita dintre „joc” şi acele „adevăruri” care sunt prea grave pentru a fi spuse pe un ton serios: ţin (v-am mai zis, am impresia) „conferinţe” moliilor care-şi fac numerele de balet prin camera mea de câte ori se plictisesc să stea ascunse. Sună a luptă cu morile de vânt, nu? Chiar dacă mie îmi lipseşte un scutier.

Dar am promis să fiu cât pot de sincer în dialogul nostru. Aşa că nu mă voi grăbi cu un răspuns pozitiv.

Să încep cu o amintire. Eram student şi locuiam pe strada Tufelor, care nu figura pe atunci în perimetrul Bucureştiului. Oficial, Bucureştiul se termina la faimoasa barieră „Bacchus” din periferia cartierului Ferentari. Locuiam la „coana Veta”, proprietara unei mici căsuţe de chirpici,care-şi închiriase singura cameră disponibilă; ea şi bătrânul Moşuleţ (soţul adică)mulţumindu-se cu antreul. Eram trei ocupanţi ai acelei odăi, mare cam de şapte-opt metri pătraţi. Un cântăreţ de biserică, pe care-l poreclisem Truman, după numele preşedintelui Americii din acea vreme, un funcţionar de la Regia Tutunului, Liviu, şi eu. Noaptea ne foloseam de o lampă de gaz, întrucât strada Tufelor nu intrase, încă, în secolul XX! La lumina acelei lămpi am citit prima oară capodopera lui Cervantes, având grijă să nu-i supere lumina pe Truman şi pe Liviu, mai ales că nu ţineam să le dau explicaţii de ce nu mă culcam şi eu. Nu ne lega nimic serios, de fapt. Viaţa ne adunase, întâmplător şi provizoriu, în calitate de chiriaşi ai coanei Veta. Dezvăluindu-le ce citeam şi cu ce gânduri am ars gazul în lampă trei nopţi, până târziu, riscam să stric relaţiile obişnuite dintre noi, bazate pe alte temeiuri. Truman ne cerea, mie şi lui Liviu, să-l acoperim cu „milioanele” (erau ani de inflaţie) obţinute atunci când colinda cartierul cu preotul bisericii unde era cântăreţ. În schimb, lăsa descuiat, când pleca, geamantanul unde îşi ţinea prescurile.

Ce m-a atras, la Don Quijote, la prima lectură? Întrucât ţin să respect pariul sincerităţii, nu vă voi spune nimic despre, eventualele, „emoţii estetice”. Ceea ce ştiu cu certitudine este altceva. Treceam atunci printr-o criză: încercam să-mi înving complexele, timiditatea şi inhibiţiile de introvertit, făcând pe grozavul. Căutam să ascund noaptea din mine (bănuiesc că toţi introvertiţii au o noapte interioară, prin care bâjbâie şi pe care o ascund de alţii, deoarece nici ei nu ştiu ce ascunde ea) prin bravade puerile. Amintiţi-vă că am spart pahare în dinţi la balurile studenţeşti! Şi că eram un virtuoz în „arta” de a azvârli un cuţit, ca indienii, într-o ţintă, aflată la distanţă, înfigându-l în ceva: un copac sau o scândură!

De fapt, vroiam să par un ins „tare”, ca să ascund groaza mea de ridicol! Nu suportam să par caraghios. Nici o ruşine nu mă inhiba mai mult. Teama că, într-o împrejurare sau alta, mă puteam face de râs, mă bloca, mă paraliza. Pur şi simplu, nu eram în stare s-o controlez. Aşa că „seriozitatea” lui Don Quijote m-a uimit şi mi-a pus nişte întrebări. Ce anume îl ajuta pe Don Quijote să nu se sinchisească de cei care râdeau de el? Scrânteala? Sau o credinţă? Şi ce credinţă? Întemeiată pe ce?

Nu cred că mă gândeam atunci la capacitatea de a pune iluziile mai presus de realitate. Nu eram nici foarte matur, deşi aveam douăzeci şi doi de ani, nici nu mă preocupau, din câte îmi amintesc, valorile şi limitele idealismului. Ce încerc să vă spun e că aventurile lui Don Quijote num-au amuzat! Nu m-au fermecat asalturile eroice ale cavalerului. Nici poveştile lui. M-aimpresionat calmul cu care ridicolul era dus la sublim. Calmul care nu putea fi nici al unui „nebun”, nici al cuiva care „făcea pe nebunul”.

Poate, ar fi util să vă reamintesc că vin dintr-o lume în care iluziile n-au jucat nici un rol. Prea apăsaţi de grijile practice, „realiste”, oamenii între care am copilărit n-aveau timp de „aiureli”. Apărut pe uliţele din Lisa, Don Quijote ar fi stârnit, cel mult, o anumită nelinişte. Poate, doar, copiii s-ar fi amuzat, ţinându-se după el, dar gata s-o ia la fugă dacă „arătarea” s-ar fi întors spre ei. Cele două dimensiuni care dau mister şi profunzime spiritului spaniol, şi anume gustul pentru tragic şi gustul pentru utopie, erau necunoscute consătenilor mei. Încât nu eram pregătit, bănuiesc, să-mi pun probleme care să mă ducă spre concluzia că unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor. Aici nu încap scuze. Am găsit la Quijote, în schimb, o detaşare, o indiferenţă sau o forţă de a ignora ridicolul care mă intriga. Am văzut în „seriozitatea” lui misterioasă, pe care nimeni n-a explicat-o (e „eroică”, aşa cum susţine Unamuno? e a unui „nebun patentat”, cum susţine Ortega y Gasset?) un fel de model.

Dar nu e cam puţin asta pentru „o pasiune”? mă veţi întreba. Da, e cam „puţin”. Numai că nu vă pot da o explicaţie mai bună pentru ceea ce a urmat. Foarte curând, pe strada Tufelor, la numărul 24, în căsuţa de chirpici a coanei Veta, s-a închegat un vis: să ajung în Spania şi să refac drumul lui Don Quijote.

Fragment din Convorbiri cu Octavian Paler (Editura Polirom), apărut pe LiterNet (2007).

– See more at: http://www.literaturadeazi.ro/content/octavian-paler-%C5%9Fi-drumul-lui-don-quijote#sthash.rlXRfznH.dpuf

sursa:

http://www.literaturadeazi.ro/content/octavian-paler-%C5%9Fi-drumul-lui-don-quijote

19 Aprilie 2015

sms

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 12:16
Tags: ,

Pot supraviețui în sălbăticie, te cunosc prea bine să nu știu ce am de făcut.

10 Aprilie 2015

Sinucidere în tâmplă

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 05:59

DozaDePoezie

Este un titlu vechi, îl mai folosesc din când în când pentru poveşti triste. Este exact ca în povestea lui Rabindranath Tagore, când după multe, multe căutări, omul, în sfârşit găseşte casa lui Dumnezeu pe care scria: „Aici locuieşte Dumnezeu” şi când să deschidă uşa, omul îşi ia încălţările în mâini şi pleacă încet fără să fie simţit. Aşa se întâmplă în marile iubiri, nu ai curaj să deschizi uşa până la capăt, te mulţumeşti doar cu perpetua căutare şi pelerinajul. „Dacă această casă este cu adevarat a lui Dumnezeu, ce voi mai face după ce il voi intâlni?” La fel se întâmplă şi cu mine, dacă aceasta este marea iubire ce mă voi face după ce intru în casa lui, totul va arde, totul se va consuma, mai bine să nu ştiu, mai bine merg singură în beţia căutării. Dar nu am putut, am intrat in casa lui, casa…

Vezi articol original 167 de cuvinte mai mult

1 Aprilie 2015

Lascia Ch’io Pianga,

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 20:23

Poem 28 decembrie 15.40

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 06:30

DozaDePoezie

Motto: Cel mai trist este că se luminează.

adun ce a mai rămas din mine
câteva vreascuri
poate cineva vreodată se va încălzi la ele
cuvinte de iubire, multe cuvinte de iubire
stau răvășite prin pat
gata să se întoarcă înapoi în sângele meu
ca niște copii cuminți care vin mereu
repede de la școală
tu dormi
te sărut încet pe frunte
și deodată mi se lipesc de buze
câteva picături de sânge
nu tresari deloc
asta ne unește și mai mult
aripile izbucnite brusc
exact ca in filmul splice
o ființă ciudată
fără să știe că are acces la zbor
ăsta e farmecul tău
stau puțin pe marginea patului
îl mai privesc o dată
știind că nimic nu va mai aduce înapoi seara care a fost
mă împiedic de sandalele aruncate prin casă
e încă întuneric în toracele meu
sternul va lumina abia mâine
când voi fi iar singură

Vezi articol original

31 Martie 2015

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 15:29

Purtăm același șarpe-n noi, aceeași boală, aceleași vene ne sugrumă

Nici nu mai respirăm, nici nu ne mai hrănim, decât cu hoituri-amintiri

Purtăm același șarpe-n noi care ne tulbura vederea, orbim, orbim

Pe rând, când tu, când eu, diminețile noastre stau suspendate de tavan

Singure și grele gata sa ne înece, purtăm aceeași piele de animale-n cușcă

Care se mănâncă-ntre ele, cred că la facerea lumii ne-am născut din același atom

Mereu, mereu, ne căutam să ne refacem, ne căutam pe noi, adevarați și puri

Mă porți în tine așa cum iți porti șira spinării, fără ea ești olog, fără sens

Cu timpul vertebrele au luat formă de cruce. Poartă-mă ca pe-o cruce!

La gât, la piept, cât mai aproape de moarte, cât mai aproape de gaura din piept

Prin care spuneai că mă vezi. Sunt acolo ca o prăpastie fără sfârșit.

Sfârșitul meu ești tu!

20 Martie 2015

Parabola plutonului de execuție, Sorin Lavric

Filed under: Articole,Uncategorized — maskirovka @ 15:24
Tags:

http://www.romlit.ro/parabola_plutonului_de_execuie

4 Martie 2015

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 18:51

Ce otravă mai puternică ca dragostea mea vrei?

Ți-a produs leziuni grave pe creier, mă vezi în toate

Femeile, bătrâne, urâte, târfe sau mame, chipul meu

Apare schimonosit pe fața femeii în cârje căreia

I-ai cedat locul în tramvai, în parc la fel, când strigă

După tine, 50 de lei pentru o oră și mă ai, vezi chipul

Meu crud ca un mugure gata să-ți explodeze în palme

Copilului care-și strigă la geam mama îi răspunzi

Ca și când i-ai fi tatăl, ce otravă mai acidă ca dragostea mea

Vrei? ți-a măcinat oasele, te-ai făcut mic, aproape copil

Mă vrei cum o fi, numai să fiu, caldă, antidotul

Iubirii nu e ura, antidotul iubirii nu e ura

19 Februarie 2015

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 13:53

Nu mă pot manifesta pe de-a-ntregul, îmi par chiar mediocră, pustie, lipsită de orizont

Corpul se îngustează, pielea se usucă și mă strânge ca un leș peste larva vie care

Dă semne de la o vreme, se mișcă, împinge, vrea să ia aer, în curând va venit momentul

Vezi tu, în camera asta eu am o singură inimă, bate pentru toate lucrurile, și ele sunt vii

Merg prin casă și se țin după mine înfometate, moarte de sete, lihnite de vise, foile

Se lipesc de mine ca de un magnet, îmi vine să râd cum încerc să le desprind

Și ele stau ca lipitorile și trag din mine sângele până se cumințesc și se duc sătule

La culcușul lor lingându-și în trecere cuvintele care supurează pe-o parte și alta povești

O dată cu noaptea s-a făcut noapte, o dată cu ziua s-a făcut zi, mi se pare foarte clar

8 Februarie 2015

Ardenţă

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 04:36

Artele şi ştiinţele vieţii

542269_475057485852484_1606382487_n

Am nevoie de un nou cuvânt pentru dragoste…

Vezi articol original

27 Ianuarie 2015

Din lumea celor cari nu cuvântă

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 05:53

Trenul fără naș

Euprymna scolopes, un calmar din zona Insulelor Hawaii, stă îngropat în nisip pe fundul mării în timpul zilei. Noaptea își părăsește ascunzătoarea și urcă la suprafață, pentru a se hrăni. Pentru ca prădătorii din apă să nu-l detecteze pe fondul luminos al lunii, ca o pată întunecată în mișcare, calmarul își ia infățișarea unei reflexii în apă a razelor de lună. În acest scop, recurge la Vibrio fischeri, o bacterie din plancton pe care o absoarbe și care are capacitatea de a-i declanșa luminiscența, deși bacteria în sine nu este luminoasă decât atunci când ajunge în corpul calmarului.

*

Pasărea țesător satinată, Ptilonorhynchus violaceus, nu are propriu-zis culoarea mov la care face referire denumirea ei latinească. Masculul are penajul de un albastru închis șters, dar femela îl iubește doar în nuanța văcuței Milka. Prin urmare, în perioada de împerechere, masculul culege fructe de culoare violet, le strânge într-o…

Vezi articol original 724 de cuvinte mai mult

11 Decembrie 2014

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 06:00
Tags: , , ,

Motto:

Doar iubirea ucide altă iubire, îi trage un glonte în cap

Sigur și precis ca în Frații Karamazov, duelul dintre Dumnezeu

Și diavol, unde câmpul de luptă e corpul meu

Și din sângele risipit se naște altă iubire care se ține după mine

Hematie după hematie, un lanț asurzitor de bucurii și tristeți

Noaptea pereții mă încolăcesc până mă înghit

De multe ori ne luptăm să ne luăm locul unul altuia

Până ne potolim foamea, nu există animal de care să

Mă tem mai mult ca peretele, în el sticlesc tot felul

De ființe, oameni naufragiați se ucid între ei

Noaptea pereții mă încolăcesc până mă înghit

Și trebuie să fac repede sulițe din iubiri neîmplinite

Să trec vârful pașilor prin otravă, am ochii mari

Peste tot pândesc cuvintele nespuse care sar la gât

Gândurile moarte zac și ele acolo gata să revină

Înapoi în trup, amintirile sunt un fel de hidre

Urâte, schiloade, dar cu o putere demnă de cărți

Scheletul mi se micșorează, vertebrele se retrag

Cumva la mal ca niște povești de adormit copiii

Inima este în plan secundar ca un ostaș roman

Care aparține lui auxilium, pereții mă acoperă

Ca niște veșminte albe de moarte, îmi acoperă

Fața, mâinile, ca pe o mumie mă strâng bine de tot

Și râd și râd, mă înghit din nou, pentru a câta oară…

14 Octombrie 2014

Ciclul reconstrucţie-distrugere

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 18:12

Blog ideologic Titus Filipas

http://www.lemonde.fr/proche-orient/article/2014/10/12/le-president-egyptien-appelle-israel-a-mettre-fin-au-conflit-avec-les-palestiniens_4504806_3218.html “Comunitatea internaţională se angajează să dea 4,3 miliarde euro pentru reconstrucţie în Gaza.” Iar atunci când se termină, vine Israelul şi distruge totul. Ce altă treabă are Tsahalul ?
Titus Filipas

Vezi articol original

13 Octombrie 2014

ne izbăveşte de cel rău! dar binele?

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 13:53

CRONICA [R]

evil1Postare inspirată de filmul Deliver us from evil. Tema nu este nouă, nici abordarea diferită. Cineva, o fiinţă umană desigur, deschide cândva, undeva o poartă pe care poate intra răul absolut. Explicaţie din film: noi, oamenii, concepem răul relativ, adică răul pe care îl comitem noi, însă suntem incapabili să înţelegem răul absolut. Chiar dacă nu-l înţelegem, avem şansa să exorcizăm răul absolut, înţeleg că în numele binelui absolut. Un film e un film şi nimic mai mult. O ficţiune care trebuie luată ca atare.

Tradiţia noastră ne-a învăţat să invocăm izbăvirea de cel rău. Aceeaşi tradiţie nu spune nimic despre chemarea celui bun. Probabil cel bun e subînţeles, din moment ce-l repudiem pe cel rău. Din toată povestea asta înţeleg că noi oamenii, chiar dacă nu suntem în permanenţă predispuşi la rău, suntem un fel de suspecţi de serviciu, iar invocarea izbăvirii e o probă a nevinovăţiei, depusă…

Vezi articol original 254 de cuvinte mai mult

5 Octombrie 2014

sms

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 12:00

Întinși unul lângă altul căutăm razele să le scoatem afară din noi.

19 Septembrie 2014

Mesaj către tineri, Alex. Ștefănescu

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 06:22
Tags: ,

sursa: FBalex stefanescu

10 Septembrie 2014

Stare

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 03:53

Vântul va sufla ușor până la moderat, vor fi înnorări în Nord-Vest
Astăzi 26C, la noapte 12C, negocierile dintre israelieni si palestinieni sunt în impas
România a exportat 43, 3 miliarde dolari, programul rabla ar trebui sistat
Oamenii mor, nimic nu se oprește, nici războaiele, nici vântul
Oamenii mor și e ca și cum dintr-un copac ar cădea frunze uscate
Banal, aproape uman, trotuarul s-ar umple și trecătorii nu ar observa
Am văzut un copil care s-a uitat înapoi, s-a oprit, a fost tras de mama lui
La casa lui, la locul lui, oamenii mor și e ca și cum încă un val s-a spart de picioare
Banal, aproape uman, nu mă uit în jos, știu care e mersul, știu și nu privesc
Oamenii mor, iar evenimente deosebite continuă să aibă loc
Acolo la tine, aici la mine, se întâmplă tot felul de lucruri neobișnuite
Însă oamenii mor și asta e ca și cum mai apune soarele încă o dată
Banal, aproape uman, ca și cum eu aș adormi pe umărul tău
Fără panică, fără prea multe cuvinte, el va răsări din nou, aș pune un titlu de carte
Atenție, oamenii mor, câteva indicatoare pe autostrăzi, în loc de atenție,cad pietre
Aș scrie, atenție cad inimi, acum la ora asta oameni în genunchi la tot pasul spre cer

31 Martie 2014

Despre „ca și”

Filed under: Campanii,Uncategorized — maskirovka @ 05:30
Tags: ,

Despre „ca și”.

27 Martie 2014

Zona bentonică

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 04:55

Cuvintele sunt minciuni, pentru că ele sunt concluzia unui raționament
Sentimentele nu sunt minciuni, ele nu sunt concluzii, ele vin și pleacă
Ca păsările primăvara, toamna, așa, fără niciun ajutor, din reflex
După acul magnetic care atrage, întotdeuna Nordul e mai sincer
E mai bine să credem într-o îmbrățișare decât într-un te iubesc

Motto: Până la urmă poezia e o gelatină extrasă din oase / Nu sunt diferită de alte femei și eu port un copil în pântec.

Ai ceva anume care iese la iveală doar când suntem singuri
Nimeni nu știe, părinți, frați, doar lângă mine faci minunea asta
Și mă simt prost, foarte prost, aș intra în pământ
Poate cineva a bănuit, dar nu a văzut ceva anume care iese
La iveală doar când suntem singuri, ceva nisipos se rupe din tine
Și se așază silențios pe fața mea ca o mască
Asta se întâmplă când te deschei la cămașă, îți lași sufletul să iasă
Pentru câteva minute, ne uităm după el prin cameră
Se lipește de pielea mea să-mi dea partea de vină pe care o duce
Partea stricată din el ca și cum ai purta o cicatrice în urma unui accident
Se lipește de mine să se vindece sau să mă vindece
Încă nu am aflat exact la ce bun, fluturii mușcă din carnea proaspătă
Ori de câte ori te dezbraci la miezul nopții când nectarul e mai gustos
Și dacă punem toate bucățile cap la cap tot nu facem un om

Motto: Când lipesc urechea de spatele tău aud cuvintele cum se nasc/ Dimineața știu ce poveste îmi vei spune și tac.

Lângă mine nu vei mai avea surâs de copil, mă vei privi așa
Cum privești o cruce dintr-un cimitir oarecare, știi că îmi place
Să mă plimb prin locuri pustii, mai ales pe acolo unde sufletele sunt
La suprafață și ies ca aburii dintr-un pământ primăvara
Așa mă vei privi, ca pe o cruce, în fața căreia te vei opri
Și te vei întreba, cine a fost, de ce nimeni nu îngrijește mormântul
De ce ciorile cânta mai tare aici, de ce copiii se zbat în pântece
Când mamele lor trec, lângă mine nu vei mai avea surâs de copil
Vei cunoaște ce nu ți-ai dorit vreodată, propriul mormânt

Motto: Pe măsură ce se apropie vara întineresc/ Peste câteva zile va fi ziua mea.

Și cu cât vei veni mai lângă mine pe umărul drept îmi va încolți ceva
Curios mă vei dezbrăca de haine, de piele, vei săpa sub carne, să nu-ți scape
Nicio literă, ai să ceri ajutoare, preoți, medici, toți vor veni să te ajute
Ca pe un om rămas în scaun cu rotile, îmi veți pune pielea la uscat
Sub microscoape, o veți da câinilor polițiști, magilor, vracilor
Pe toate ecranele din oraș vor pâlpâi poze cu un nou tip de celulă
Care tratează marile dureri, cancerul, tristețea, moartea, voi avea rubrici
Speciale în reviste, se vor scrie cărți, tratate, mi se vor lua interviuri
Și eu voi da din umeri, pentru chestia puerilă, inerentă, care mi-a țâșnit
Așa din umărul drept pe măsură ce vara venea și noi ne întâlneam, întineream

Motto: Natural/ Am nevoie de spații deschise, ample, aproape interminabile.

Am nevoie de curți, grădini, plaje private, de asfințituri
Care să-mi cadă fix pe fereastră, de mări pe care să le văd
Ori de câte trag draperiile, de iubiți înalți care nu se mai sfârșesc
Când aș vrea să le ating limba să mă ridic pe vârfuri și să rămân
Acolo prinsă într-o menghină cosmică, am nevoie să merg desculță
Să-mi intre ghimpii în tălpi, usturimea să-mi scoată cuvintele prin pori
Am nevoie de o deschizătură în pieptul tău, o nișă prin care să intru
La miezul nopții când tabla pe casă sub labele pisicilor a încetat să mai bată
Când scriu însă, am nevoie de un metru cub, atât cât pot imita uterul mamei
Atât cât să tastez cu genunchii la gură prin care se văd
Spații deschise, ample, aproape interminabile

Motto: “Tot ce e îngrozitor are nevoie de iubire”, Rilke

Prin urmare toți oamenii au nevoie de asta
Încerc să fiu mai sus, dar nu-mi iese, am sa fac și eu
Ca Icar, numai că stâncile mele se numesc foi
Toate de mai sus s-au întâmplat, nu sunt povești, sunt picături de sânge
Până zilele astea am căutat chei potrivite, am delimitat terenuri
Parcă urmăream o minge de tenis să văd de partea cui se află
Am încercat să-mi potrivesc ritmul pașilor, bătăile inimii
Căutam coordonate identice să mă poziționez în rând cu tine
Să-l pun pe Ying alături de Yang, să așez la locul potrivit
Cele două concepte, eu și tu, într-un limbaj comun
A început să plouă și asta curăță alei, trotuare
Ar fi bine să ies afară să stau deschisă la bluză până când

13 Martie 2014

Planete locuibile


Poemul îl scriu mai târziu.

HabitableWorlds03_phl_960

http://apod.nasa.gov/apod/ap140303.html

30 Mai 2011

Concursul de proză MARIN PREDA, 2011

Filed under: Concurs,Uncategorized — maskirovka @ 10:36

Concursul va avea două secţiuni: proză scurtă în manuscris-nepublicată şi reevaluarea critică a operei lui Marin Preda.

Concursul se adresează tinerilor prozatori şi critici literari care nu au debutat în volum şi nu au depăşit vârsta de 40 de ani.

Lucrările acestora sunt aşteptate până la data de 31 august pe adresa CJCPCT Teleorman, iar premierea va avea loc în data de 23 septembrie la Siliştea Gumeşti.

Câştigătorii celor două secţiuni ale concursului de proză vor pleca acasă cu premii în bani, cuprinse între 1000 şi 500 de lei, oferite de sponsori, dar şi cu perspective de publicare în cele mai cunoscute reviste literare din ţară.

SURSA
http://www.adevarul.ro/locale/alexandria/Alexandria-Concursul_de_proza_-_Marin_Preda-_se_reia_dupa_opt_ani_0_484151619.html

Pentru informaţii suplimentare vizitează:
http://www.ansamblulburnasul.ro/
E-mail:cjcpctteleorman@yahoo.com

Manuscrisele de proză scurtă trebuie să conțină un număr de 1-3 texte de proză scurtă, de maxim 20 de pagini în total. Manuscrisele de eseuri critice despre Marin Preda trebuie să conțină un număr de 1-2 eseuri critice, de maxim 10 pagini.

Manuscrisele, la secțiunea la care participați, se vor trimite în 5 exemplare, în sistem motto* și alături de un CD cu textele (pentru a facilita publicarea în revistă în eventualitatea unui premiu), pe adresa Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Teleorman, str. Ion Creangă, nr. 52-54, 140056 – municipiul Alexandria, județul Teleorman, cu menţiunea „pentru concurs”, până la data limită de 31 august 2011, data poștei.

La proză scurtă se vor acorda următoarele premii: Premiul „Marin Preda” şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (în valoare de 1000 lei), lucrările premiate urmând a fi publicate de Revista „Luceafărul de dimineaţă”; Premiul I (în valoare de 700 lei), Premiul al II-lea (în valoare de 600 lei) şi Premiul al III-lea (în valoare de 500 lei), care vor fi, de asemenea, acordate împreună cu premiile unor reviste literare sau de cultură, care urmează să publice ulterior prozele scurte premiate.

La eseuri se vor acorda: Premiul I (în valoare de 700 lei), Premiul al II-lea (în valoare de 600 lei) şi Premiul al III-lea (în valoare de 500 lei) acordate, și ele, împreună cu premiile unor reviste literare sau de cultură, care urmează să publice ulterior eseul premiat.

Relații suplimentare
tel. 0347-804.482

28 Octombrie 2010

Intimate 1and2

Filed under: Dincolo de mine,Poezii,Uncategorized — maskirovka @ 06:30
Tags: ,

1and1

zbor
zbor
cuvintele clipocesc ca nişte broaşte râiose
tu nu ai habar că aşa se întâmplă de fiecare dată când adormi mai devreme
cineva stă la pândă lângă tine, îşi schimbă pielea, numele
zoom
zoom
un ochi cât casa, o lantrenă şi o pisică speriată fuge pe hol
hol
hol
lumina se stinge, nimeni nu mai ia liftul
toţi oamenii se arucă de la etaj
pe rând
pe rând
sunt cânt el
cânt tu
eu nu mai ştiu pe unde m-am ascuns
prin el, prin tine
trec trenuri, trenuri de marfă
şinele se fac aţă

2and2

ştii cum e când se supără un poem pe mine?
pur şi simplu fuge de-acasă doar cu cămaşa pe el
se duce singur, singur
nu se uită la nimic în urmă
cu raniţa grea ca un soldat trist
asta e nedezliptă
ca un badaj peste miocard
îşi cauta mama, dincolo de râu
este o casă
dincolo de râu este o casă
poarta este deschisă
intră şi începe să caute o zi mai norocoasă

3 Martie 2010

Concurs lunar de proză scurtă

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 03:24
Tags: ,

REVISTA SCRIITORULUI PROPUNE:
Iată, ne-am hotărât să facem şi acest pas, adică să ne asumăm publicarea de scurte povestiri în revistascriitorului.ro.

Începând din luna octombrie, vom publica o povestire pe lună din cele pe care le veţi trimite pe adresa noastră de e-mail. Fiecare povestire publicată va fi plătită cu 100 de euro.

Am ales să publicăm o singură povestire pe lună pentru că deocamdată atât putem plăti.

Am ales să plătim, spre deosebire de unele edituri, reviste, siteuri, din două motive. Primul, ca să avem content de calitate. Al doilea, pentru a răspândi în România ideea că cine scrie literatură trebuie plătit (nu doar publicat) pentru a fi încurajat.

Acesta este doar un început. Ne dorim ca în viitor să ajungem cu ajutorul sponsorilor la 2-3 povestiri publicate pe lună, plătite mai generos. Împreuna putem reuşi treaba asta.

Povestea care va fi publicată lunar va fi aleasă de Bedros Horasangian (scriitor) Mihai Radu, Silviu Toma (revista scriitorului), Dragos C Butuzea (chestii livresti).

Aşteptăm povestirile voastre pe adresa office@revistascriitorului.ro.

Condiţii:

– se iau în calcul pentru publicare doar povestirile care nu depăşesc mai mult de 8 pagini A4 scrise cu font de 12 la un rînd şi diacritice.

– nu ne interesează povestirile care au mai fost publicate în alte reviste (online sau nu) sau cele care au cîştigat concursuri de creaţie. Punem această condiţie pentru că principalul scop al rubricii noastre este stimularea scrisului.

– povestirile trimise până pe data de 15 ale unei luni vor fi luate în calcul pentru publicare cu data de 1 a lunii următoare.

– fiecare concurent poate să trimită oricîte povestiri doreşte.

– publicăm orice gen de proză.

– povestirile trimise spre publicare la adresa office@revistascriitorului.ro vor putea fi folosite în materiale publicitare şi reclame, în orice tip de media, cu scopul de a face cunoscut prezentul concurs.

sursa
http://revistascriitorului.ro/publicam-povestiri/

12 Februarie 2010

Poemul genial

Filed under: Poezii,Uncategorized — maskirovka @ 17:52
Tags: , , ,

tot vreau de câteva luni să scriu dracu odată poemul genial
fără gratii, să se intre gratis în el şi nu pe uşile din dos
să ne spălăm picioarele, sângele, cam tot ce ne doare
nimeni să nu se simtă
îngrădit
încercuit
împotmolit
să dăm voie animalului necunoscut din noi
să iasă, să fie liber, să vină când vrea
fără bilet de voie, fără bani
este prima oară când îmi trece pragul
gurile rele spun să stau chircită
de câte ori intră îl simt ca o lamă zimţată
lumea fuge de acasă de frică
îmi desfac pielea
să-l pun înapoi
mă adun
de pe la terasele unde toţi vorbesc de poemul genial
încui uşile
puneam lacăte strălucitore
câteva santinele de diamant
o bucată de inimă
cadavrul nopţii trecute
un tărâm cu spini şi bărci eşuate
stau cuminte şi îmi îmblânzesc oasele
să pot face cruce din ele
fugăresc lebăda morţii
şi iarna e pe ducă
şi iarna e pe ducă
animalul necunosut trece cu pumnalul înfipt în piept
nu mă ascund
nu mă ascund
merge aşa din om în om
ce poate să-mi facă
ce poate să-mi facă
ca să fii zeu am nevoie de mâini de poet
dă-mi-le te rog pe ale tale
până sâmbăta viitoare

4 Februarie 2010

Începând de astăzi

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 14:17

M-am mutat aici:

dozadeiubire

Oricine este binevenit. Tema site-ului: texte despre iubire. Se pot folosi pseudonime. Pentru mai multe informaţii click aici:regulament

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.