DozaDePoezie

30 Iunie 2010

Sfera

Filed under: Fotopoeme — maskirovka @ 06:53

Anunțuri

Gândacul, de Rawi Hage

Filed under: Articole — maskirovka @ 06:08

Sunt îndrogostit de Shohreh. Dar nu mai am încredere în sentimentele mele. Nici nu am trăit cu o femeie si nici nu am curtat vreuna cu adevărat.

Şi adeseori m-am mirat de nevoia mea de a seduce şi de a poseda orice femelă din specie care îmi iese în cale.

Când văd o femeie, simt că dinţii îmi devin mai subţiri, mai lungi, mai ascuţiţi. Spatele mi se cocârjează şi din frunte îmi înmuguresc două antene, care se întind apoi, tremură în aer, semnalizează nevoia de a fi băgat în seamă. Vreau să mă târăsc sub tălpile femeilor pe care le întâlnesc, ca să le admir privind de jos ţinuta dreaptă, gleznele delicate. În acelaşi timp, simt şi o repulsie – nu o jenă, o repulsie – faţă de cleiul atracţiei şi dorinţei. Este un amestec ciudat de emoţii şi instincte care mă învăluie, făcându-mă să mă apropii de femeile acestea ca un cocoşat de nişte eleve.

Poate e timpul să merg iar la doctor, fiindcă în ultima vreme sentimentul acesta m-a copleşit. Chiar dacă am avut acelaşi imbold şi în prezenţa psihiatrului. Recent, când am văzut-o râzând cu una dintre asistentele sale, mi-am dat seama că este şi ea femeie, iar când, stând în faţa mea, mi-a cerut să-mi reproduc pornirile, i-am pus mâna pe genunchi. A schimbat subiectul şi, calmă, cu o expresie plină de compasiune, mi-a împins mâna, şi-a tras scaunul înapoi şi mi-a spus:

Bine, hai să vorbim despre sinuciderea ta.

Săptămâna trecută i-am mărturisit că fusesem cândva mai curajos, mai nepăsător şi chiar, s-ar putea spune, mai violent. Dar aici, în ţinutul acesta nordic, nimeni nu îţi găseşte scuze când loveşti, furi, împuşti sau pur şi simplu răcneşti la balconul de vizavi înjurând mamele vecinilor şi ameninţându-le copiii.

Când i-am spus asta terapeutei, mi-a zis că sunt plin de o ură înăbuşită. Aşa că îndată ce a ieşit din cameră pentru o clipă, i-am deschis geanta şi i-am furat rujul, iar după ce s-a întors mi-am continuat povestea despre copilăria mea de altundeva. Mă întrerupea cu întrebări de genul: Şi ce sentimente ai faţă de asta? Spune-mi mai mult. Ea mai curând asculta şi-şi lua notiţe, iar toate astea nu se petreceau într-o cameră elegantă, cu mobilă din lemn de cireş ori canapea din piele (sau globul pământesc al unui vechi amiral, doar aşa, de atmosferă). Nicidecum, stăteam faţă în faţă, într-un cabinet mic dintr-o clinică de stat şi între noi nu se afla decât o măsuţă minusculă, rotundă.

Nu-mi amintesc exact ce i-am povestit despre relaţiile mele cu femeile. Am încercat de mai multe ori să-i spun că încercarea de a mă sinucide a fost modul meu de a încerca să scap de permanenţa soarelui. Cu sinceritate, folosindu-mi cunoştinţele limitate de psihologie şi posibilităţile reduse de exprimare, am încercat să-i explic că am încercat să mă sinucid dintr-un fel de curiozitate, sau poate ca o provocare faţă de natură, de cosmosul însuşi, de permanenţa luminii. Mă simţeam oprimat de toate acestea. Problema existenţei mă mistuia.

Laconismul terapeutei mă agasa. Îmi provoca o violenţă pe care nu o mai simţisem de când îmi părăsisem ţara. Nu înţelegea. Pentru ea, totul se rezuma la relaţiile mele cu femeile, în timp ce pentru mine totul se rezuma la sfidarea puterii opresive din lumea la care nici nu puteam participa şi pe care nici nu o puteam controla. Iar întrebarea pe care o uram cel mai mult – şi care se făceau auzită când devenea frustrată că nu vorbesc prea mult – era aceea pe care o rostea inexpresiv, aplecându-se peste măsuţă: Ce aştepţi de la întâlnirea noastră?

Am răbufnit: Sunt obligat de hotărârea instanţei să fiu aici! Aş prefera să nu fiu aici, dar când m-au găsit atârnând de o frânghie încolăcită de ramura unui copac, unul care făcea jogging în pantaloni mulaţi din spandex a dat fuga şi a chemat poliţia parcului. Doi poliţişti au venit în galop pe caii aceia minunaţi să mă salveze. N-am remarcat atunci decât caii. Mă gândeam că ei ar putea fi soluţia pentru problema mea tehnică. Adică dacă aş încăleca pe unul din ei aş putea ajunge la o creangă de mai sus, mai rezistentă, de care mi-aş fixa frânghia, apoi aş lăsa calul de sub mine să ţâşnească în voia lui. În schimb, mi-au pus cătuşe şi m-au dus, după cum s-au exprimat ei, la expertiză.

Spune-mi despre copilăria ta, îmi ceru psihiatra.

În tinereţe am fost insectă.

Ce fel de insectă?, se interesă ea.

Libarcă, i-am răspuns.

De ce?

Pentru că sora mea m-a făcut libarcă.

Ce a făcut sora ta?

Vino, mi-a zis sora mea. Hai să ne jucăm. Şi şi-a suflecat rochia, mi-a băgat ceafa între picioarele ei, şi-a ridicat călcâiele în aer şi şi-a legănat uşor picioarele deasupra mea. Uite, deschide ochii, m-a îndemnat ea. Asta ţi-e faţa, ăştia-ţi sunt dinţii, iar picioarele mele îţi sunt antenele lungi, lungi. Râdeam şi ne târam amândoi pe sub cearşafuri şi ne muşcam de obraz. Hai să blocăm lumina, a spus ea. Hai să prindem pătura aia de pat, ca să nu mai fie lumină. Hai să ne jucăm pe dedesubt.

Interesant, spuse terapeuta. Cred că am putea investiga mai mult asemenea poveşti. Săptămâna viitoare?

Săptămâna viitoare, i-am răspuns, apoi m-am ridicat, am străbătut coridoarele clinicii pe lângă pereţi, am coborât scările şi m-am trezit învăluit de răcoarea şi lumina oraşului.

© Editura Leda, Grupul editorial Corint, TRADUCERE Irina Vainovski-Mihai

SURSA:
http://www.romlit.ro/rawi_hage_canada_gandacul

29 Iunie 2010

gin&tonic angel

Filed under: Dincolo de mine,Poezii — maskirovka @ 07:20
Tags: , ,

sunt un deţinut în propria piele/ nu mai am acces nici la copilărie/ nici la ultima firimitură de pâine/ pe care oricum aş fi dat-o porumbelului cu aripa frântă/ dar nu o am nici pe asta/ stau la barieră şi strig/ stau de mulţi ani la barieră şi strig/ aici se deschid cărţi şi trenuri fără destinaţie trec/ trec oameni mărunţi căzuţi în ei înşişi/ pe aceştia îi văd uneori/ au prostul obicei să se odihnească pe iarba dintre şine/ spun ei acolo e mereu cald şi geamandura e fără rost/ nu uita bariera încă nu e ridicată/ din când în când dau drumul câinelul din lanţ/ mereu se întoarce/ nu voi scăpa de el/ poemul asta e doar un moft/ un înger pretenţios/ face nazuri în pofida atâtor libertăţi/ sunt un deţinut în propria piele/ coastele sunt nişte gratii de lux/ poleite în aur/ mă pot bucura aşadar nu oricine are un luciu proeminent crescut dintr-o dată pe umeri/ este un lac sau o inimă strâmbă/ un iubit pitulat sau o dimineaţă înghiţită pe stomacul gol/ un vultur pleşuv/ o iarbă uscată/ o talpă/ un răget/ oricum ceva tăios/ nazuri în pofida atâtor libertăţi/ azi mi-am desfăcut valiza/ era plină de praf/ am pus în ea rochii de vară/ mărgele/ pălării/ eşarfe/ chestii care dau dependenţă/ câteva memory stick-uri/ mi-am scos şi inima/ am legat-o bine să nu plece hai-hui/ am să mai cumpăr nişte cadouri/ nişte resturi de rouă/ în rest… eu sunt metafora ta/ mai vrei şi alt prizonier?

28 Iunie 2010

Tehnici de super-vieţuire

Filed under: Poezii — maskirovka @ 03:49

Ştii prietene, mă gândeam că tu ai putea să m-ajuţi.

Nu.

N-am nevoie de salvatori. Este vorba despre un desen. Mie nu mi-a plăcut niciodată. Fumam şi beam bere la cursuri.

Fumam şi beam.

Acum vreau un desen.

Desenează-mi o sferă şi pune chipul meu în ea. Nu aşa cum îl vezi, ci cum îl simţi.

Un nimic viu colorat, o rană deschisă, o mizerie cu nuanţe cenuşii, sau de ce nu, doar nişte tălpi.

Pentru tălpi sfera trebuie să fie mare, prietene. Ele au colindat poteci prin suflete şi se pregătesc să lase urme în mine. Pelerinajul acesta va ajunge la capăt de drum şi tălpile-mi vor călca apăsat pe
inimă.

Fără fundal, amice !

Îţi voi spune dacă sângele meu este alb sau negru când îmi voi scoate carnea de sub unghii.

Să-mi faci, te rog, desenul!

*

Am stat şi sub măslin şi sub smochin.

Fumam şi beam.

Eu n-am atins pământul cu dreapta la umbra copacului Bodhi. Ştiu că-i târziu,
însă mi-ai spus să te caut oricând.

Mamele noastre vorbesc despre noi. Noaptea-mi şoptesc fecioarele cerului, cum stau ele şi ne plâng viaţaşi moartea, dincolo de nori, ţinându-se de mâinile miruite şi scânteind ochii lor.

Viaţa şi moartea.

Veşnicia.

Cristi Iordache

27 Iunie 2010

Noul concurs de debut la Editura Cartea Romanească


Noul concurs de debut la Editura Cartea Romaneasca

Regulamentul Concursului de debut:

Editura Cartea Românească organizează concursul anual de debut, ediţia 2011, cuprinzînd următoarele secţiuni:

* Poezie
* Proză
* Teatru
* Eseu
* Critică şi istorie literară

Lucrările declarate cîştigătoare vor fi publicate. Sînt acceptate în concurs şi manuscrise ale autorilor care au fost incluşi anterior în antologii sau au publicat în volume colective. Manuscrisele (minimum 50 de pagini) vor fi expediate prin postă pe adresa Calea Victoriei nr. 115, sector 1, Bucureşti, cod 010071, în format electronic (C.D.) şi printat (ambele obligatorii), sau vor fi depuse direct la sediul editurii începînd cu 1 septembrie 2010, pînă la data de 31 decembrie 2010.

Plicul va purta menţiunea „Pentru concursul de debut al Editurii Cartea Românească” şi va fi specificată secţiunea la care participă.

Pe plic, nu va fi înscris numele expeditorului, în locul acestuia se va scrie un motto. În interior, se va introduce un al doilea plic sigilat pe care va figura acelaşi motto şi CV-ul autorului. Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază.

Relaţii suplimentare por fi obţinute la telefon 021/319.65.99 sau prin email la adresa: ecr@cartearomaneasca.ro.

sursa>
http://www.cartearomaneasca.ro/agenda/stiri-si-lansari/noul-concurs-de-debut-la-editura-cartea-romaneasca.html

„Cartea tuturor intenţiilor”, de Marin Mălaicu-Hondrari

Filed under: Cărti — maskirovka @ 18:37
Tags: ,

Al doilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari creşte din „Cartea tuturor intenţiilor” (2006), recomandată cu entuziasm de Mircea Cărtărescu ca fiind definitorie pentru o întreagă generaţie. Romanul „Apropierea” prinde contur la intersecţia vocilor celor şase personaje, doi bărbaţi şi patru femei, un hexagon narativ în centrul căruia se află câteva poveşti de dragoste.

Iată un fragment dintr-un splendid episod, în care amanţii locuiesc pe un vas de croazieră dezafectat:

„Nopţile continuam să ieşim pe punte şi de fiecare dată vedeam pe cerul încremenit al macaralei şi vederea lui ne amintea că zilele pe vas ne erau numărate. Vedeam ce ravagii mai făcuseră şi muncitorii. Am observat, stupefiaţi, că dispăruseră piscina şi o parte din puntea de sus, apoi mobilierul din restaurant şi din pat, iar duşumeaua fusese scoasă. Într-o dimineaţă ne-am trezit că alunecăm din pat. Dumnezeule, am strigat, Maria, trezeşte-te, nava s-a lăsat într-o rână. Am ieşit pe punte şi am nimerit în mijlocul unui adevărat şantier. O armată de muncitori chinezi mişunau ca termitele. Tăiau, deşurubau, smulgeau, demontau. Acolo unde fusese liftul se căsca un crater.
Partea de cabine, unde dormisem cu două zile în urmă, nu mai exista. Mergeai de-a lungul coridorului şi dintr-o dată, sus, vedeai cerul, iar jos, o prăpastie. Macaraua îşi muta braţul lent pe desupra capetelor noastre. I-am zis Mariei că am putea sabota întreaga lucrare, să facem să nu mai funcţioneze macaraua. Cum? m-a întrebat ea. Tot ce mi-a trecut prin cap a fost să băgăm zahăr în rezervor. Maria a zâmbit. Vremea partizanilor sârbi a trecut, a zis. A trebuit să ne alegem cu multă grijă locul pentru dormit. Am coborât la puntea trei, părea intactă, aşa că ne-am ales acolo o cabină…”

Călătorii & iubiri

Romanul prinde contur la intersecţia vocilor celor şase personaje, doi bărbaţi şi patru femei, hexagon narativ în centrul căruia se află câteva poveşti de dragoste pe cât de intense, pe atât de complicate. Adrian este un tânăr poet din Năsăud, ajuns în Spania pentru a învăţa limba lui Borges.

Va fi paznicul de noapte al unui parc cu maşini second-hand, apoi va face pe şoferul de maşini furate pentru Vanessa, o argentiniancă bisexuală, căreia îi va deveni amant. Se va îndrăgosti apoi de Maria, sculptoriţă şi basistă într-o trupă de latino-jazz, căsătorită, dar care va consimţi la o viaţă dublă. Dana, o tânără studentă din Cluj, vine în Spania la mama ei şi e pe cale să se căsătorească cu un imigrant român, închis însă în ultimul moment pentru a fi fost implicat în reţeaua de infractori din care făcea parte şi Vanessa, dar se va îndrăgosti de The Great, poet şi prieten cu Adrian…

Romanul alternează perspectiva fiecărui personaj asupra acestor peripluri (ultrasimplificate aici), trasee & traiectorii pasionale în căutarea literaturii, a vieţii sau a dragostei. O adevărată ţesătură de călătorii şi iubiri întinse între Transilvania, Berlin, Córdoba, Madrid şi Buenos Aires, pânză (inter)continentală, în care sunt prinse toate personajele (de patru naţionalităţi diferite) prin acea forţă stranie a hazardului şi a coincidenţelor care face ca, la un moment dat, fiecare să afle şi să se afle în apropierea celuilalt, căutându-se sau doar intersectându-se.

Aceste întâlniri sunt, de fapt, (pre)determinate la nivel pur spiritual. Cartea are ca fundal imigraţia şi infracţionalitatea (cu momente alerte, pline de suspans), dar romanul este, de fapt, un poem despre apropierea acestor oameni, singuratici şi visători, fiecare un suflet neliniştit căutându-şi prin lume propriul ecou într-un alt suflet, un poem despre telepatia dintre sufletele hrănite cu literatură. Confruntările interlope sunt concurate de întâlnirile literare, momentele de apropiere, de dragoste sau convieţuire temporară dintre personaje având ceva din lentoarea şi senzualitatea stilului lui Wong Kar Wai.

Toate aceste imposibile poveşti de dragoste între străini, mereu pe drum, în hoteluri sau rulând cu maşina, vagabonzi superiori care, înfruntându-şi tristeţile şi distanţele, se leagă unii de alţii „vorbind” pasional prin stări, gesturi (se fumează enorm), priviri şi cuvinte scoase din cărţi (dar mult mai puţine decât tăcerile), fac din „Apropierea” o carte extrem de frumoasă în mişcările ei interioare, de un fin erotism, dublat uneori de o vagă violenţă, o carte poetică şi seducătoare prin fiecare personaj şi, mai ales, prin fiecare frază, şlefuită aproape muzical.

Scriitura lui MMH, neostentativă, săracă în tropi şi cu fraze mai degrabă scurte, este însă deosebit de fluentă şi de rafinată, are o naturaleţe aproape hipnotică, cuceritoare oricum prin felul în care suprapune imaginile şi reflecţiile, epicul şi introspectivul. Venit dinspre poezie şi traducerea de poezie, MMH este printre cei mai recenţi stilişti intraţi în proza românească.

sursa:
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/carte/Frumosii_visatori_0_272373214.html

A bate câmpii cu graţie – Nicolae Manolescu

Filed under: Articole — maskirovka @ 18:30

Locuţiunea adverbială a lui Călinescu o îndulceşte, chiar dacă n-o face pe de-a-ntregul pozitivă.
Expresia din titlul însemnărilor mele aparţine lui G. Călinescu. Definind arta divagantă a eseului Pseudokynegetikos al lui Odobescu, autorul Istoriei literaturii completează cu, aş zice, „graţie” expresia obişnuită a bate câmpii. Aceasta din urmă are un înţeles peiorativ: a vorbi aiurea, a delira etc. Locuţiunea adverbială a lui Călinescu o îndulceşte, chiar dacă n-o face pe de-a-ntregul pozitivă. Şi o întoarce la sensul originar din limba din care provine.

A bate câmpii reprezintă un calc, adică o preluare tale quale din franceză: battre la campagne. Singura deosebire este că substantivul românesc e la plural, iar cel franţuzesc la singular. Calcul datează, după toate probabilităţile, din secolul al XIX-lea, cu o generaţie (aceea romantică sau paşoptistă) înainte de a lui Odobescu însuşi. În franceză, expresia n-are decât ulterior sensul răutăcios din română. Battre la campagne însemna iniţial a explora, a cerceta, a fi în căutare de locuri noi. Avea (şi are) expresii sinonime: battre la forêt, les routes, le pays, din care ultimele au dat expresiile româneşti a bate drum şi a bate ţara. Pădurile nu se lasă bătute în româneşte. Cum s-a infiltrat sensul negativ e uşor de bănuit: cine bate câmpii o face având spiritul liber şi visător, înclinat adică spre frivolitate. Româna l-a preferat, ignorându-l pe cel originar. Doar în a bate ţara ( în lung şi în lat) ori în a bate un drum (lung) limba noastră s-a dovedit fidelă.

În franceză există şi un alt sinonim pentru expresia cu pricina: avoir (prendre) la clef des champs. A avea (lua) cheia câmpurilor. Româna n-a calchiat-o şi pe aceasta. Dicţionarul francez-român al Sandei Mihăescu Cîrsteanu o traduce prin a o lua la fugă. Expresia franceză e însă mult mai subtilă. O reţine Bernard Pivot în 100 de expresii de salvat (Albin Michel) ca pe una, cum se vede chiar din titlul cărţii sale, pe cale de dispariţie, foarte rară, aproape ieşită din uz. Pivot îi indică sensurile următoare: libertate, deschidere de orizonturi noi, a fi liber să-ţi alegi calea, să-ţi obţii libertatea, să pleci şi (la urmă de tot) să fugi. Georges Brassens foloseşte expresia într-un cântec: „Apoi într-o zi ea a luat cheia câmpurilor / Lăsându-mi un rău funest…”. Dacă apelăm la Călinescu, am putea traduce: „Apoi într-o zi ea a bătut câmpii cu graţie” şi restul.
Răsfoind cartea lui Pivot nu m-am putut opri să mă gândesc la regretatul profesor timişorean Tohăneanu şi la superbele lui analize de cuvinte şi expresii. Nici ale lui George Pruteanu de la televiziune nu erau lipsite de farmec. Ca să nu vorbesc de cele din timpul din urmă ale lui Marius Sala. Adunate în cărţi, ar putea avea succesul celor ale lui Pivot. (În paranteză fie spus, cartea lui Pivot e în toate topurile de vânzare!).

sursa:
http://www.adevarul.ro/actualitate/bate-campii-gratie_0_25798845.html

24 Iunie 2010

Ce scriam acum un an pe 24 iunie 2009

Filed under: Poezii — maskirovka @ 06:05




Tu eşti singura mea cameră

în tine dorm, în tine spăl rufele
de regulă nu fac patul, îmi place că te găsesc răvăşit
cu pielea pe dos, în aval, în amonte

azi am cumpărat o sticlă de vin château de vaujelas
câteva brânzeturi franţuzeşti, struguri albi
am deschis ferestrele, mi-am scos bijuteriile

inima am pus-o pe o farfurie albă
la mine-n piept acum miroase a mormânt proaspăt săpat

tace mirată de cât aer are
se întinde, mult, mult, nu întreabă nimic
iese din cameră, iese din oraş
până la tine, până la tine
nu mai este decât un pas
o să trecem noi şi peste asta
ce-a fost mai greu a trecut
din palma stângă nu curge nimic
îmi aranjez ciorapii plasă
mă rujez trecând din minut în minut pe la
oglinda din baie
uşa este deschisă
când vei suna să spun doar „intră”
şi să stau impasibilă
ca şi când îmi era indiferent dacă vii sau nu

inima am pus-o pe o farfurie albă
în locul ei pulsează o herghelie de cai maro

din când în când mai mă uit spre ea
cuburile de gheaţa să nu se topească
totul este aliniat matematic
ştiu ce se va întâmpla
unde mă vei săruta prima dată

tu eşti singura mea cameră
în tine dorm, în tine spăl rufele
prin aer se rotesc baloane pline cu poveşti
când vrem să privim pe geam spargem câte unul

Ce scriu acum 24 iunie 2010

Rugăciune către îngerul păzitor

ştiu că îngerul meu e bătrân şi schilod
şi trecut prin multe războaie
de cele mai multe ori dimineaţa
îl văd obosit pe fotoliul gri
cu foaia şi pixul pregătit
să-şi noteze tot ce i-aş spune
dar azi nu-i cer mai nimic
am să mă rog pentru el
să fie la fel de adânc şi uşa
din capul pieptului să o găsesc mereu deschisă
să nu pună zăvoare sau alte capcane
sa fie ca până acum tăcut şi sublim
să nu mai poarte doliu după iubitul meu
să nu-i mai facă curat mormântul
să nu-i mai ducă flori în numele meu
să acasă cât e ziua de mare
să se uite pe geam cum copiii aleagră
să stea doar cu mine
înfipt între coaste
……………
moartea după ureche ascunsă
cât ai pocni din degete

23 Iunie 2010

Îţi scriu de la paris mon amour

Filed under: Dincolo de mine,Poezii — maskirovka @ 09:59
Tags: , , ,

este cerul închis şi stă să cadă primul poem, de când sunt aici a mai picurat, dar nu cum aş fi dorit, acum câţiva ani pe pont neuf un necunoscut m-a salutat politicos, bonsoir la plus belle de paris, am zâmbit căutându-te tot pe tine cu ochii-n asfalt, avea cămaşă cu mânecile suflecate şi un pulover pus pe spatele rănit, am mers câţiva paşi, el s-a oprit cu mâinile în buzunare şi cu capul spre cer, m-am întors spre el, el spre mine, am stat aşa vreme de cinci minute, după care încet ne-am apropiat unul de altul şi ne-am sărutat în timp ce pe noi norii picurau arămiu, pe semne că şi acolo era ceva ruginit, îţi scriu de la paris mon amour, ne-am plimbat toată noaptea prin cartierul latin, era multă zarvă şi magazine cu multe reduceri, în seara aia şi pe inima mea se lipea preţ peste preţ din ce în ce mai mic, el se scălda deja în venele mele şi-mi povestea când era copil iubirea se mişca desuet cu pălărie de soare, acum era prea trist să aibă răbdarea culcuşului cu gust de căpşuni, am sărutat un necunoscut pe pont neuf mon amour, am împărţit acelaşi fum de ţigară şi acelaşi pahar cu vin şi era ca şi când ne păzeam unul pe altul, între noi se năştea un soi de înger orfan, el mai îmi scrie şi acum, îmi spune că la paris încă nu a venit ploaia aia pe care amândoi o aşteptam pe pont neuf şi că într-o zi va cumpăra un avion personal să-l ducă cât mai departe, lângă norii aceia care atunci picurau arămiu

20 Iunie 2010

“Poetry is the evidence of life. If your life is burning well, poetry is just the ash.” – Leonard Cohen

Filed under: Poezii — maskirovka @ 15:35
Tags: ,

Motto:
“Poetry is the evidence of life. If your life is burning well, poetry is just the ash.” – Leonard Cohen

nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc
nu te mai iubesc, nu te mai iubesc, nu te mai iubesc

asta e toată cenuşa, dacă a mai fost ceva a luat-o vântul

19 Iunie 2010

Ieşirea din mine

Filed under: Dincolo de mine,Poezii — maskirovka @ 13:27
Tags: , , ,

era şi momentul să scap odată de copilul ăsta care se zbate în mine
ca într-o temniţă fără lumină, fără puncte de reper
bine c-a plecat, sunt mai uşurată, mă durea coloana
şi umerii şi toată periferia trupului pe unde avea obiceiul să bată mingea
mă uit după el cum fuge speriat, trece de sârma ghimpată
se aruncă în sângele primului trecător
aşa fac mereu când nu mai vreau să fiu copil
mă ascund în primul venit ca şi când mi-aş căuta mama
îi cer de mâncare, mai ales ciocolată cu lapte
caut prin sertare poze cu fetiţa aia cu părul scurt
şi rochie în buline sfârtecată de sârma ghimpată

Gara de Nord

Filed under: Poezii — maskirovka @ 03:21
Tags: , ,

când l-am întâlnit prima oară urcasem în metroul victoriei-gara de nord avem cu mine tot ce-i promisesem trusa de prim ajutor mărgele rochia neagră lipiciul pentru vene şi multe alte nimicuri care dau dependenţă mă rugam pe peron să se înfunde tunelul să vină un cataclism să-mi rup un picior dar n-a fost să fie m-am urcat cu îngerul în spinare care se ţinea scai de mine şi-mi spunea la ureche eşti o tâmpită eşti o tâmpită el nu te iubeşte el este doar un dumnezeu cu viaţa-n valiză am urcat scările rulante exact la ieşirea dinspre mc donald′s este important că de acolo venea un miros de scorţişoară şi-o pală de libertate şi-mi tot spuneam dacă e fast food de ce să nu fie şi fast love nu l-am văzut prima oară vedeam doar chioşcuri cu ziare cafele pasagerii parcă pluteau nici vorbă să îl sărut era străinul din gara de nord cu sângele albit oamenii începuseră să fugă dădeau telefoane veniseră câteva salvări până şi îngerul a fost derutat dădea semne că ar vrea să plece chipurile să ne lase singuri dar el a simţi că acolo departe unde aveam să-i sărut pentru prima oară hematiile acelea grizonate amare lumina nu mai va intra pe sub uşa de la baie şi vom rămâne într-un întuneric surd atât de surd încât a doua zi dis de dimineaţă când el coborât în şlapi după ţigări prezervative şi-o inimă de rezervă am ieşit pe balcon să văd ce dâră de fum lasă în urmă dar balconul dădea în spatele străzii nu am văzut decât un porumbel mort care părea să spună au fost mulţi pe aici şi toţi pleacă maşinile începuseră să apară pe trotuar nu mai era loc trebuia să ocoleşti pe carosabil simţeam un cuţit înfipt adânc între omoplaţi pesemne că el îşi făcea loc tot mai mult între coaste el de partea cealaltă fluiera agăţa femei aprinsese deja o ţigară dădea un covrig la un câine blănos avea un fel de fericire mâzgălită alandala cu multe carioci se mai uita în sus căutând câteva repere pentru supravieţuire m-am întors prinsă în pielea mea ca într-o sârmă ghimpată îngerul îmi făcea bagajul punea cearceaful pe pat aerisea camera de mirosul aceal infernal de carapace arsă când a sunat era demult zăpadă poemul îngheţase şi el de porumbel nu mai spun nu i-a luat nimeni locul doar o pisică se mai uita cu jind spre uşa noastră de atunci nu s-a mai întâmplat nimic apartamentul l-am golit aşa cum goleşti o cană cu apă repede fără să regreţi cioburile intrate în retină în el locuieşte acum o femeie cu părul scurt care a auzit din vecini o poveste superstiţioasă cum că dacă găseşti pe balconul din spatele străzii un porumbel mort vei vedea un bărbat care fluieră agăţa femei fumează şi din când în când mai dă un covrig la un câine blănos va urca la tine şi-ţi va da o inimă în ţiplă

15 Iunie 2010

Tu poţi fi o pădure?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 08:14
Tags: , , , ,

„În pădure nu intri tandru. Iar dacă nu laşi sentimentalismul în sau la marginea pădurii, sentimentalismul şi candoarea sufletului, apoi nu intra deloc. Vei avea surprize urâte. Codrul frate cu românul e o gogoriţă. Nimeni nu e frate cu nimeni. Iar dialogul cu aproapele e un teritoriu plin de pădure, o lumină minată.”, spune Ion Caroian.

-Sunt ceea ce se cheamă un om insular, trăiesc cu ce creşte zilnic aici, din afară pătrund puţini, câţiva eşuaţi îşi mai găsesc adăpostul.

-Cum trebuie să fie o carte? O carte este ca o insulă spre care înoţi?
-Cartea trebuie să fie un leş, mirosul să te atragă, curiozitatea să te ducă încet spre ţintă, odată ajuns să duci mâna la nas, să nu mai ai aer, să începi să atingi să vezi cine se ascunde sub hainele intrate şi ele în putrefacţie, ca şi cum ai dori să mai salvezi ceva. Chiar pe tine să începi să te pipăi să te asiguri că eşti acolo. “Dialogul cu aproapele e un teritoriu plin de pădure” este o propoziţie a tribulaţiilor, pădurea ascunde, oferă hrană dar are şi pericole, atenţie şi la cursele puse de vânători, autorul mai sus citat a avut destule, pentru el mina de plumb a fost un acoperiş mai grea decât acoperirea însăşi. Prin urmare, tandreţe nu este pentru propria piele şi nici pentru insulă.

14 Iunie 2010

Premiile USR pe anul 2009

Filed under: Concurs — maskirovka @ 16:01
Tags:

Vineri, 11 iunie 2010, ora 17.00 în Aula Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”.
Juriul USR compus din Cornel Ungureanu, Adrian Popescu, Nicolae Oprea, Mircea A. Diaconu, Al. Cistelecan, pe baza unor nominalizări ale unui juriu format din Paul Aretzu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Mircea Ghiţulescu, Vasile Spiridon a hotărît Premiile USR pentru volume apărute în anul 2009 (s-a ţinut seama că membrii conducerii executive a Uniunii: doamna Irina Horea şi domnii Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu ca şi domnul Cassian Maria Spiridon, membru în Comitetul Director şi redactor-şef al publicaţiei Convorbiri literare, au decis să se retragă din competiţia pentru premiile la care au fost nominalizaţi).

Proză
Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Ed. Cartea Românească

Poezie
Al. Muşina, Regele dimineţii, Ed. Tracus Arte

Dramaturgie
Nu s-a acordat

Critică literară/ Eseu/ Istorie literară
Mircea Mihăeş, Despre doliu un an din viaţa lui Leon W., Ed. Polirom

Literatură pentru copii şi tineret
Nu s-a acordat

Traduceri din literatura universală
Mariana Ştefănescu, Milorad Pavic – Celălalt trup, Ed. Paralela 45

Premii speciale (alte genuri)
G. Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Editura Humanitas

Debut (se acordă două premii)
Stoian G. Bogdan, Chipurile, Ed. Cartea Românească
Andrei Terian, G. Călinescu : a cincea esenţă, Ed. Cartea Românească

Literatură în limbile minorităţilor (nominalizări stabilite de comisia pentru minorităţi)
Bogdán Lászlo, Richardo Reis în Tahiti (roman)

Premiul Naţional de Literatură
a fost acordat lui Alexandru George.

Premiile au fost sponsorizate de SC Queen Investment srl şi s-au decernat pe 11 iunie în Aula BCU

NOMINALIZARI
Juriul de nominalizări al USR pentru volume apărute în anul 2009 format din Paul Aretzu, Dan Cristea, Horia Gârbea, Mircea Ghiţulescu, Vasile Spiridon a hotărît următoarele nominalizări, la secţiunile prevăzute de regulament. Fiind anunţate Comitetului Director Si juriului de decernare nominalizările, membrii conducerii executive a Uniunii: doamna Irina Horea şi domnii Nicolae Manolescu, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu ca şi domnul Cassian Maria Spiridon, membru în Comitetul Director şi redactor-şef al publicaţiei Convorbiri literare, au decis să se retragă din competiţia pentru premiile la care au fost nominalizaţi.

Proză
1 Florin Manolescu, Mentaliştii, Ed. Cartea Românească
2 Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri, Ed. Humanitas
3 Constantin Stan, Trăieşte şi mergi mai departe, Ed. Pământul
4 Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Ed. Cartea Românească
5 Varujan Vosganian Cartea şoaptelor, Ed. Polirom (autorul s-a recuzat)

Poezie
1 Constantin Abăluţă, Iov în ascensor/Iov în funicular, Ed. Limes
2 Mircea Bârsilă, Monede cu portretul meu, Ed. Pământul
3 Al. Muşina, Regele dimineţii, Ed Tracus Arte
4 Mircea Petean, Câmp minat, Ed. Limes
5 Lucian Vasilescu, aproape. atît de departe, Ed. Vinea

Dramaturgie
1 Aurel Gheorghe Ardelean, Leoaică rănită sau ce faţă umană are fiara, Ed.

Palimpsest
2 Mircea M. Ionescu, Flilozofia băşcăliei, Ed. Play
3 Corneliu Teulea, Damnaţii, Ed. Eikon

Critică literară/ Eseu/ Istorie literară

1 Paul Cernat, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Ed. Art
2 Dumitru Chioaru, Arta comparaţiei, Ed. Limes
3 Mircea Mihăeş, Despre doliu un an din viaţa lui Leon W., Ed. Polirom
4 Gelu Negrea, Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L.Caragiale (A-Z), Ed. Cartea Românească
5 Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său Nae Ionescu-Mihail Sebastian, Ed. Polirom

Literatură pentru copii şi tineret

1 Vasile Igna, Pisoi mai mari, pisici mai mici şi un castel cu cinci pitici, Ed. Limes
2 Liviu Radu, O după-amiază cu bere şi zâne, Ed.Tritonic
3 Arcadie Suceveanu, Lumea ca o poveste, Editura Silvius Libri

Traduceri din literatura universală şi Premiul Fundaţiei ”Andrei Bantaş”

1 Alexandra Coliban, Philip Roth – Pastorala americană, Ed. Polirom
2 Dinu Flămând – Fernando Pessoa – Cartea neliniştirii, Ed. Humanitas Fiction
3 Irina Horea, J.M.Coetzee – Jurnalul unui an prost, Ed. Humanitas (traducătoarea s-a recuzat)
4 Ioana Ieronim, William Shakespeare – Furtuna, Ed. Fundaţiei Culturale “Camil Petrescu”
5 Dan Sociu, Seamus Heaney – Ţara mlaştină şi alte poeme, Ed. Polirom
6 Mariana Ştefănescu, Milorad Pavic – Celălalt trup, Ed. Paralela 45

Premii speciale (alte genuri)

1 G. Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii, Editura Humanitas
2 Gabriel Chifu, Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită, Ed. Ramuri (autorul s-a recuzat recuzat)
3 Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – Amintirile unui cititor de cursă lungă, Ed. Paralela (autorul s-a recuzat)
4 Mariana Şora, Două jurnale faţă în faţă, Ed. Cartea Românească
5 Cassian Maria Spiridon, Vieţi controlate, Ed. Junimea (autorul s-a recuzat)

Debut (se acordă două premii)

1 Stoian G. Bogdan, Chipurile, Ed. Cartea Românească
2 Romaniţa Constantinescu, Paşi pe graniţă, Editura Polirom
3 Victor Cubleşan, Petru Dumitriu romancier, Editura Limes
4 Ana Maria Nistor, Teatrokratia, UNATC Press
5 Andreea Răsuceanu, Cele două Mântulese, Ed. Vremea
6 Andrei Terian, G. Călinescu : a cincea esenţă, Ed. Cartea Românească

Literatură în limbile minorităţilor (nominalizări stabilite de comisia pentru minorităţi)

1 Bogdán Lászlo, Richardo Reis în Tahiti (roman)
2 Lászlo Noemi, Corabia de hârtie (versuri)
3. Lövétei Lazăr Lászlo, Un fel de arcadie (versuri)

Premiul Naţional de Literatură

1 Valeriu Anania
2 Alexandru George
3 Fănuş Neagu

sursa
http://www.uniuneascriitorilor-pitesti.ro/

Campanie împotriva utilizării anglicismului „locaţie” ca „amplasament”

Filed under: Campanii — maskirovka @ 09:32
Tags: , ,

Folosirea cuvântului „location” din limba engleză în limba română ca „locaţie” este profund greşită.
Iată cum defineşte dicţioarul englez-român termenul „location=amplasament”.
De aici putem folosi câteva sinonime: adresă, destinaţie.
Iată cum defineşte Dex-ul termenul „locaţie „:
LOCÁȚIE, locații, s.f. 1. Închiriere. ♦ Chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară. ♢ Taxă de locație = taxă care se plătește drept sancțiune în caz de depășire a termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată sau a autovehiculelor. 2. (Jur.) Contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat în schimbul unei sume de bani. [Var.: locațiúne s.f.] – Din fr. location, lat. locatio, -onis.

Prin urmare folosirea termenul de locaţie mai ales de mass-media ca fiind amplasament este o eroare şi o forţare a limbii române de a împământeni un termen nou.
Expresii de genul: „care este locaţia”, „unde este locaţia”, „mă aflu în locaţia”, „locaţia pe strada x”, sunt total greşite.

14 iunie2010-06-14

Filed under: Poezii — maskirovka @ 04:19
Tags: , , , , ,

14 iunie2010-06-14
de la o vreme nici pe faţă numai mă spăl
deschid laptopul
pun puţină apă în ibric cât pentru o cafea foarte mică
în timp ce se încarcă calculatorul apa fierbe
mă conectez la o reţea wireless necodată
până semnez în adresă
aduc cafeaua pe birou
se răceşte foarte repede
nu o pot bea fierbinte
apoi îmi citesc poemul
felicitările
stau rezemată de scaun
mai beau din ceaşcă
chiar asta e ordinea
poemul, felicitarile, cafeaua
ochii încă mi se mai închid
mă şterg pe inimă de praf
în dimineaţa asta intră din nou aer curat
scutur ce mai este prin mine
cămaşa ta bleu, buzele tale
încă lipite de frunte
arunc pachetul gol de ţigări
spăl în fiecare zi parchetul pe care am dansat împreună
dau perdeaua de o parte
în loc de porumbel vine la geam un poem
dă cu ciocul discret pentru puţină pâine
mi-l ascund în fundul şifonierului
să nu dea nimeni de el
este doar al meu
şi fii sigur că pe ziua de azi
voi mai desface uşile lui de încă o sută de ori
mă duc în cele din urmă la baie
în oglindă eşti tu

9 Iunie 2010

9iunie2010

Filed under: Poezii — maskirovka @ 17:37
Tags: , ,

când te-am cunoscut aveai inima prinsă într-o sârmă ghimpată
nu ştiam ce să fac, am ţipat, am strigat după ajutor
strada era plină de oameni şi toţi se uitau miraţi
„de ce strigă femeia asta, nu este nimeni rănit”
până la urmă m-am mânjit de sânge pe mâini, pe picioare
luasem şi eu forma ta, eram mai înaltă şi mult mai slabă
te-am apucat te mână, semaforul era pe roşu şi am sărit dincolo de tine

7 Iunie 2010

-Care este scopul poetului? Dar al poeziei?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:28
Tags: , , ,

Poetul nu are o existenţă obişnuită, prin poezie se detaşează de trecut, de prezent, acolo între pereţii lui, nu neapărat cei ai camerei, pereţii aceştia îi poate căra şi la mare, la munte, în concediu, îi ia cu el involuntar, aşa se simte cel mai bine, dacă nu-i are în bagaj şi-i fabrică ad-hoc; scopul poeziei este unul autotelic cu finalitate în vene. Este astăzi moda poeţilor de club, care tind după o socializare chipurile poetică, dimpotrivă, aceştia sunt şi mai singuri, la fel ca poeţii de terasă, pentru ei comunicarea este vitală, ei sunt cei care îşi iau toată casa şi bogăţia în spinare ca pe o cochilie foarte vie. Se vede de multe ori la terasa Muzeului Literaturii poeţi a căror cochilie deodată se retrage între coaste când vine vorba de libertate, atunci se fac mici, mici şi se ascund cu totul.

Poezia este o armă fundamentală, un cuţit ascuns la picior. Scopul ei este să te apere.

Poeţii au în jurul lor această centură de castitate, o aură a nevinovăţiei. Sunt unii, de exemplu, a căror poezia zornăie prin buzunare la fel ca un mărunţiş cu care nu are ce face şi-l aruncă din cauza zgomotului. O categorie semiinconştiintă, acel mărunţiş este starea pură a poeziei. A vorbi despre poeţi e ca şi cum ai vorbi despre nişte îngeri ale căror aripi abia încolţesc, sunt cei cu umerii dureroşi, sângerând a ceva mirific şi indescifrabil.
-Ce este poezia?
-Te roade pe dinăuntru ca un vierme, poetul este gazda în care s-a instalat acest parazit care macină, macină până oasele se fac scrum; poezia te chinuie, te frământă, este o tortură, este o pedeapsă de care nu poţi scăpa indiferent câţi ani de carceră ai face. De exemplu, eu îl port pe Dumnezeu în pântec şi nu-l voi naşte niciodată, trebuie să merg la dezintoxicare, să stau calmă, îmi repet, exact ca săptămâna trecută când în avion pilotul spunea ca vom ateriza la cea mai apropiată destinaţie, ci nu la cel mai apropiat aeroport, destinaţia putea fi oriunde, în mine, în tine, pe câmpurile pline de căpşuni ale lui Beatles, în coastele Mariei, pe turnul Babel. În timp ce amfetamina alunga şi somnul şi foamea şi mai ales pe tine care ţâşneai artezian, bezmetic, bifurcat, coboram în catacombele poemului. Era întuneric, dar am o zi pe an când razele X nu mă topesc, trec de primii şobolani care bântuiau şi în primele versuri, sper că nu v-aţi speriat, pânzele de păianjen mi se agaţau de cuvintele care-mi ieşeau involuntar din stomac. Mă împotmolesc, am terminat, gata, final, tsukahara, echer cu triplu salt, se închid uşile, nu mai plouă, trenul stă în gară oprit de nevăistuici, aplauze.
Poezia-Iubirea-Moartea formează un triunghi periculos, asemănătoar triunghiului Bermudeleor, trebuie evitat acest trio, cine intră în el nu se ştie ce i se va întâmpla, viaţa trebuie asigurată când cele trei elemente se combină în ludic. Cine se încumetă?
-Poezia este un parazit sau face parte din tine?
-Poezia are un caracter permanent, dar numai în anumite locuri, este ca o a doua inimă care creşte din tine, în niciun caz nu e un parazit care s-a infiltrat insidios, ea are un caracter vizibil uneori; de aceea este nevoie pentru această a doua inimă de un altfel de ochi, care şi acesta creşte dacă are pământ fertil. După cum vezi poeţii, nu au o existenţă obişnuită, au simţuri în plus, de aceea le este foarte greu să trăiască.

6 Iunie 2010

Anacolut prin junglă

Filed under: Dincolo de mine,Poezii — maskirovka @ 06:16
Tags: ,

nu mai ştiu cât dormi
nu mai ştiu când te-ai trezit şi câte ţigări ai fumat
între noi a căzut peste noapte o pădure amazoniană
cu un fluviu încet şi tăcut
pe care ne este frică să navigăm
cui aparţinem?
cândva erau ciuperci comestibile
şi apa ne limpezea vederea
azi am defrişat orice semn de iubire
cât am căuta se văd doar pete
impregnate în mlaştini
ca nişte urme de copite pline cu apă stătută
din care nu mai poţi bea

Spiritual touches

Filed under: Fotopoeme — maskirovka @ 04:46
Tags:

Isam Ibrahim Babikr, Expoziţia „Spiritual Touches”.

Caligrafia este mai mult decât un verset, mai întâi de toate o pajişte unde te poţi întinde la nesfârşit, aici este şi oaza şi deşertul şi marea plecare.

Interviu cu mine însămi -II-

Filed under: Interviu — maskirovka @ 03:39
Tags: , , ,

-De ce ai nevoie să fii fericită?
-Am nevoie de 20 m pătrăţi înconjuraţi de pereţi.
Aici nimeni nu-mi ştie numele, sunt o maladie numai a mea, nu contaminez pe nimeni. Aici modelez îngeri diverse forme, diverse culori.
Nu există prieteni există doar mame.
Mama are cheia de la casa mea. A fost o vreme, când în liceu fiind, era o psihoză generală cu întrebarea: ”care sunt cele 3 lucruri pe care le-ai lua cu tine dacă pleci pe o insulă îndepărtată”; sincer, răspundeam ce auzisem pe la alţii, casete cu muzică, pisica, şi portocale dacă nu sunt, nu am dat niciodată un răspuns sincer, pentru că întrebarea era oricum o inepţie, şi oricum nu aş fi luat nimic, m-aş fi descurcat acolo cu ce era pe insulă. La fel ca în ziua aceea, când nu aveam masă şi am făcut din geamantan masă. Acţionez, iau măsuri, plec, vin, cumpăr vopsea, vopsec uşile, scaunele, ies pe holul comun săptămânal şi fac curat şi niciodată nu pun afiş câţi bani revine fiecărui locatar pentru curăţenie şi detergent, ud florile care nu-mi aparţin, am grijă de căţeluşa din curte, nu vorbesc cu nimeni. Am o fericirea a mea, personală, nu cred că mă înţelege cineva şi nici nu fac vreun efort, şi ştii de ce toate astea, din motivul că mereu fiind singură nu m-am bazat pe nimeni, repar prize, telefoane, canapele, robineţi, schimb garnituri, am montat singură o yală. Aici am avut o problemă, mai aveam nevoie de o mână, îmi amintesc de un vecin care s-a oferit să mă ajute, dar nici nu am vrut să aud, mi-a luat 2 ore, dar am reuşit, am trusă de scule şi multe altele . Acum 10 ani stăteam la Obor 2, 3 ore să caut şurubelniţe corespunzătoare, ciocan de lipit, chei de tot felul. Am bicicletă, schimb camera singură, iau trusa ei cu mine, nu am cască, râd şi spun dacă e o bicicletă japoneză nu are ce să mi se întâmple, dar m-am înşelat, în parcul Kiseleff am fost la 10 cm să dau jos o femeie pentru că o rădaşcă mi-a intrat în ochi, cu muştele eram obişnuită, dar insecta asta m-a luat prin surprindere. Mereu îmi spun, mi s-au întâmplat atâtea, nu mai are ce să mi se întâmple, dar mereu se întâmplă ceva absolut inedit.
Fericirea este un lucru ieftin.
16mai2010
-Ce este Antimetafizica pentru tine?
-Antimetafizica este un Dumnezeu şchiop. În ediţia a III-a, cuvântul introductiv al Norei Iuga pare unul la comandă, făcut pentru că trebuia făcut, nu se simte nicio trăire, mai ales că autoare mărturiseşte că a recitit cartea după 20 de ani, lucru care nu se vede totuşi, de aceea discursul pare unul trântit, scris pe bandă, nu incită la citire, este o oboseală cronică aici. Singura sclipire din nota ei este: “Antimetafizica-acea clipă de graţie irepetabilă”.
-De ce spui Dumnezeu şchiop?
-Cartea asta o recitesc an de an, uneori o iau în concediu, o duc când la munte, când la mare, ca pe un copil de care trebuie să ai grijă, o car peste tot. Eu am prima ediţie, eram în liceu când am primit-o cadou. Este o Biblie a poeziei, spune adevăruri dar şi ascunde multe, este o carte a revelaţiilor, dar care suportă completări. Mă refer la poeziile incluse şi nu la dialogurile dintre cei doi protagonişti, sunt pe alocuri naive. Nu sunt aici doi oameni, aşa cum prezenta autoarea sus menţionată “un spirit eminent şi un spirit receptor”, sunt pur şi simplu doi oameni care au avut norocul să se întâlnească, iar ca să obţii un răspuns nemaipomenit, să faci pe celălalt să se destăinuie trebuie să ai întrebările de aşa manieră. Aurelian a reuşit, şi nu spun aceasta să reconfirm ci spun doar ca simplu cititor. Antimetafizica ar fi putut fi un Dumnezeu complet, unul tânăr, vivace, dar este unul beteag.
-Eşti singură vreodată?
-Nu ştiu, dacă mă uit prin cameră văd multe lucruri care îmi dau viaţă. Camera mea este stearpă, luminoasă, neproductivă, este „Oameni şi şoarici”, de John Steinbeck, o fugă, o secetă, un prieten pe care nu mă pot baza, dar care stă cu mine necondiţionat, ne apărăm reciproc cu orice preţ. În ascunzişul din podea este însă o scăpare, pe acolo cobori în tine, cameră este de un fel de piele care te protejează de oameni. Aici sunt şi George şi Lenny.
-Ai vreo graniţă?
-Da, peretele este graniţa mea, pielea este graniţa mea, fruntea, vârsta.
-Aşadar nu sunt la vedere, nişte bariere luminoase?
-Ba da, sunt toate la vedere, nu am însă bariere interioare, aici mă încolăcesc în mine însămi după bunul plac, îmi închid nasturii de la stern şi clocotesc în voie. Nu ştiu de ce, dar mereu mi-a plăcut să locuiesc la hotel, aici nimic nu-ţi aparţine, te ai doar pe tine, singura proprietate, păcat că nu există şi astfel de păcat că nu există şi astfel de acte de împroprietărire, am cădea în scalvia eului, nu!?
-Ai obosit până acum de trupul tău?
-Nu, el de mine.
-Ce este gelozia?
-Frică.
-Ai orbitat vreodată în jurul a ceva?
-Atâta timp cât forţa de atracţie mă menţine pe orbită gravitez cu plăcere, când însă pilitura de fier se transformă în nişte firimituri de pâine uscată mă pierd în spaţiu. Sunt un satelit cuminte, mă hrănesc ce este drept din celălalt, dar sunt recunoscătoare, un satelit natural în carne şi oase. Traictoria mea este precisă de la început, nu mă răzgândesc indiferent câte furtuni magnetice ar fi. Nimic nu depinde de stomac, de plămâni sau de ficat. Extrag o esenţa care nu are legătură cu niciun organ vital, o esenţă de care nici el nu are cunoştinţă, un fel de foiţă de aur.
-Dar invers, cineva a gravitat în jurul tău?
-Nu am cunoştinţă că ar fi fost cineva fixat atât de mult pe o axă în jurul meu, cred că vedeam, mai ales dimineaţa când deschideam geamurile.
-La şcoală eşti învăţat cele trei stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă; tu ai găsit alta?
-Propria mea stare de agregare este un pas gigantic în cunoaşterea mea. Dacă ştiu când sunt tulbure, când sunt inundaţii, când mă evapor sau când trec în celălalt conform principiului vaselor comunicante, atunci am făcut pasul; de obicei nu mă înşel în privinţa apei îngheţate.
-Ce fel de discurs ai ţine într-o piaţă publică?
-Aş vorbi despre iubire şi libertate.
Am aici pe birou „Jurnalul unui amant bătrân”, Marcel Mathiot, am să dau un citat:
«27 martie 2000
„Mai rău decât să fii singur este să nu poţi să fii singur (Montaigne)”
1982: e momentul unei mari iubiri, pierdută în 1940 şi regăsită în 1980. Pentru a doua oară, voiam să divorţez ca să trăiesc cu Hélène. Era a doua criză din viaţa noastră conjugală. Şi, din aceleaşi motive, nu-mi părăsisem soţia, care mă iubea, doar pe mine şi n-ar fi supravieţuit singură, părăsită. În anul celor două crize, copiii nu erau la mijloc; în 1940, nu-i aveam încă; în 1980, erau adulţi, la casele lor. Tot carnetul din 1982 e plin cu fraze furioase pe care mi le adresez mie însumi, pentru că acceptasem căsătoria. Fără să am vreo obligaţie, mi-am pierdut bunul cel mai de preţ al vieţii: libertatea! Mi-am pus gâtul în jug din prostie. Eram furios. „Dacă aş fi comis o crimă, scăpam cu douăzeci de ani de puşcărie. M-am condamnat pe viaţă din prostie”».

Este în aceste rânduri, nu o furie, nu un blestem, ci o neputinţă, la care tot revin obsesiv. Aici nu vorbeşte un scriitor, vorbeşte un om simplu cu o mare angoasă, prin cuvinte la fel de simple, dar care te scot din rădăcini. În legătură cu „mai rău decât să fii singur este să nu poţi să fi singur”, cred că ideea trece dincolo de prizonieratul căsătoriei, şi un om necăsatorit nu poate să fie singur, fie că nu ştie, şi aici este o mare pierdere, fie că-şi caută prieteni cu tot dinadinsul, crezând astfel că nu mai este singur. Fals.
Singurătatea vine din exterior.
Voi lăsa aici o pagină goală, fiecare cititor va putea scrie pagina lui de jurnal plecând de la acel citat, cine ştie cândva va fi descoperită, aşa cum au fost descoperite carneţelele autorului francez..
…………………………………………………….
……………………………………………………
……………………………………………………
……………………………………………………
…………………………………………………..
……………………………………………………
……………………………………………………
…………………………………………………..

20mai2010
-Ce te-a asurzit până acum şi încă mai resimţi?
-Un schelălăit de câine bolnav, otrăvit, era ca o moarte vie. Dixi, era numele lui şi era iarnă când a murit. Atunci lângă el, deşi cu toată familia în jur care încerca să-l ajute, am simţit prima oară singurătatea aia asurzitoare ca pe un pumnal rece înfipt în carne. Singurătate este un defect de conformaţie.
Nu ai observat că oamenii singuri merg mai cocoşaţi?, tot timpul au ceva de dus în spate, ba o deziluzie, ba un fagure plin cu nimicuri, îl cară din bucuria de a căra. Sunt oameni predispuşi la singurătate ca la o maladie genetică, au un fond propice unde singurătatea vine şi se aşează domol ca o zăpadă târzie. Un om singur este şi cel care citeşte şi cel care scrie. Cel care scrie, are o singurătate disciplinată, energică, este dornic să rămână singur, să inventeze personaje, poveşti, el este artistul, inorogul, pata de cerneală, este în pielea tuturor, în continuă mişcare, omoară, seduce, el dă viaţă; cel care citeşte are o singurătate bolnăvicioasă, comodă, sedentară, el ia totul de-a gata, stă pe margine, mulţumindu-se cu coji de pâine, el primeşte doar ce i se oferă; cea din urmă singurătate este cea care lasă trauma. Deopotrivă, există şi categoria de oameni care şi citesc şi scriu, aici e nebunia.
-Unde ţi-ar plăcea să debarci, acum în clipa asta?
-Singura mea debarcare este la părinţi, în rest sunt simple supoziţii ataşate la viaţă.
-Ce este îngenuncherea?
-Îngenuncherea este o implozie, o întoarcere la tine. Când intru în oraşul meu se face linişte, maşinile se opresc, luminile se sting, oamenii fug în acele învelişuri osoase –
nişte broaşte ţestoase adaptate cu greu la uscat care nu mai pot alerga până la capăt, se lasă ceaţa, toată lumea bâjbâie în căutarea celuilalt, acel cineva despre care
doar în cărţi s-a auzit, aşa începe povestea. Cuvintele stau în aşteptare, zbicite pe faţa, cu pântecul arid, eu îngenunchez pe bulevardul Magheru, fără nicio rugă, mă lipesc de asfalt, autobuzele trec iar. Când intru în oraşul meu aş vrea să-mi facă semn cineva,
să spună: “hai vino, scaunul e gol”, dar eu merg prin el ca şi cum aş păşi prin tine
legată la ochi, legată la mâini, înnoptez pentru o vreme.
-Te-ai putea defini?
-Nu. Aş vrea să-ţi dăruiesc 1000 de lucruri la graniţa cărora să nu te opreşti, dar asta nu ar fi ceva nou, simt cum mă sedimentez în tine, straturi, straturi, mai întâi mâl, apoi mă pietrific. Din cauza asta şchiopătam în fiecare dimineaţă, acum înţeleg de ce mă dureau tălpile, te duceam şi pe tine.
-Ce este tulburarea?
-Atunci când impurităţile împăienjenesc vederea. Iubirea este o astfel de nelinişte, când încurcat în plasa asta nu-ţi mai aparţii. Oare oamenii de ce tânjesc după deposedare? Iubirea este un dezechilibru şi o haită de câini înfometaţi. Sfoara acrobatului este legată prost, se va desface în curând. Uneori mă incomodez, nu mă simt bine şi plec, iubirea este o fugă, la Est, la Vest, în toate părţile, este starea perfectă a unei nebunii când devii o sperietoare de ciori, umplut doar cu paie şi mâini pe care nu le mai simţi. Iubirea este o momâie apărută subit pe timp de noapte care sperie, iubirea este o fugă. Dă-ţi seama că oamenii vor să fugă. Ce este aşa imaculat în fuga asta? Trupul este părăsit grabnic când simte primejdia. Iubirea este o primejdie, singur nu poţi face faţă acestei constrângeri şi fugi. Iubirea este o constrângere. Eşti silit să fugi, şi fugi desperecheat de tine, eşti dezorientat şi te bagi la fundul apei, te multe ori te îneci. Iubirea este asfixie. Iubirea este moarte. Simţurile încetează să mai bată pentru tine.
-Ce ai spune unui om pe care-l revezi după aproape 20 de ani?
-„Incredibil, Dumnezeule, tu eşti!”. L-aş strânge în braţe, i-aş citit printre riduri, copii, soţia, mama, fratele, să văd dacă sunt la locul lor, l-aş întreba simplu dacă mai are mâini, dacă inimile noastre mai bat sincronizat, altceva nimic. Aş sta cu el de mână, nu aş vorbi deloc. Vom comunica prin palme, capilarele degetelor vor trece unele în altele, sângele va curge dintr-o parte în alta şi am afla toate poveştile, noi ne vom privi fix în ochi şi vom zâmbi. El îşi va aminti de bunica mea şi de faptul că a scris cu cretă într-o noapte pe tot gardul ei „ te iubesc, te iubesc…”, eu îi voi spune că ea a murit şi gardul a fost schimbat. Nu vom fi trişti pentru niciuna din tragedii. Nu avem alt concept despre iubire, schiţăm gesturi simple ca în noapte aia de vacanţă când am stat până la 3 dimineaţa pe banca de la poarta bunicii, nu vom fi alţii, vom aveam doar oasele mai rarefiate, un fel de osteoporoză a depărtării, în ele sunt cuiburi de tristeţi inefabile care au erodat calciul. Îngerul ca şi soldatul îşi ia scrisoare de iubire mereu în raniţă. O citeşte an de an, vede în ea palatul pe care l-a visat mereu. Scrisoare asta este marele câştig la casino, în ea sunt depuse toate valorile, toţi banii, toată iubirea zace latentă pe fundul lăzii. Hârtia cu timpul se pietrifică, se încrustează pe şira spinării, de aceea suntem la fel de frumoşi şi zâmbim, nu am pierdut 20 de ani ci pur şi simplu au coborât pe pământ.
-Când fetiţa din tine a luat chip de femeie?
-”stătea pe pragul acela unic şi insondabil, când o fetiţă începe să semene a femeie”, Fiul risipitor, Radu Tudoran.
-Ai vorbit până acum doar de cărţile copilăriei tale, când trecem mai departe?
-Eu răspunsesem, tu iei interviu copilului din mine, eu nu am alt chip.
-Ce te deranjează cel mai mult pe stradă?
-Oamenii. După câţiva ani buni petrecuţi în Arabia Saudită, unde singurul pieton eram eu, aici exagerez puţin deoarce nu aveam voie să merg singură ci doar însoţită, dar de dragul patetismului, spun aşa: “unde singurul pieton eram eu”, după o călătorie de 4 ore cu avionul brusc mă aflu în Piaţa Romană unde am numărat 100 de persoane la trecerea de pietoni dintre coloane şi turabo. M-am surprins cum mă uitam după trecători parcă ieşită dintr-o cuşcă sau dintr-un palat de cleştar, fiecare cum percepe, eu văd partea a doua ca fiind reală. Nu mai ştiam librăriile, barurile, târgurile de carte cum se cheamă. Am intrat întâmplător la Teatrul Naţional unde era organizat un târg de carte şi am căutat cu tot dinadisnul o anume carte de poezii. Am găsit la standul Hasefer „Puţin blond cu mult farmec”, Bianca Marcovici, Editura Hasefer, 2004. Vânzătorii nu au avut să-mi dea restul, erau 3, toţi dădeau din umeri miraţi de ce nu plec şi aştept o aşa sumă infimă, nu-mi mai amintesc exact suma, dar eu aşteptam în timp ce citeam. Unul dintre ei mi-a explicat că durează mult până se duce să schimbe deoarce este foarte aglomerat. Am renunţat şi am plecat cu capul în jos citind mai departe. A fost printre puţine dăţi când am citit într-un loc public. Nu ştiu cum am ieşit din cuibul de viespi, în stradă mi-am zis: “ia te uite, asta e o carte”. Ai mulţumirea aceea din poemul “Omul din oglindă”, de Dale Wimbrow: “El trebuie mulţumit, lasă-i pe alţii/ Căci el va rămâne cu tine până la sfârşit/ Şi ai trecut cel mai periculos şi mai greu test / Dacă omul din oglindă iţi este prieten”.
3iunie2010
-Mai are poezia mănuşi albe?
-Poezia a fost o domnişoară cu mănuşi albe şi umbrelă de dantelă, dar aşa cum spunea încă din 1674 Nicolas Boileau, în “Arta poetică”: “Marile lui cuvinte îşi pierd fastul pedanteriei”, încă de atunci pedanteria s-a pierdut încet, încet; azi poezia este o cerşetoare care fumează nestingherită pe trotuar. Cea mai ridicolă este “poezia facilă de tipul romanţei sentimentale”, aşa cum o caracterizează George Călinescu în “Principii de estetică”, acest gen de poezie este atât de penetrebilă încât uiţi că ai pe masă o poezie şi nu un tacâm din care serveşti neîntrebându-te ce mănânci. Poezia în esenţă trebuie să fie obscură. Alain Vaillant în “Poezia – Iniţiere în metodele de analiză a texteleor poetice” spune la final în “Un nebun, o cheie şi un felinar: “La miezul nopţii un nebun, sub un felinar, cercetează caldarâmul. Trece un om milos: “Ce căutaţi? – Cheia, explică nebunul. – Aici aţi pierdut-o? – Nu, acolo”. Şi nebunul arăta undeva în noapte. “Dar atunci de ce o căutaţi aici?” Nebunul răspunde: “Pentru că aici este lumină”. Aşadar, să lăsăm felinarele să respire, deoarece întunericul are prostul obicei să ascundă. Ceea ce este însă foarte grav, nu este acest ascunziş pe care mai devreme sau mai târziu îl vom găsi, grav este bovarismul poetic, tendinţa poeţilor de a intra în pielea altor poeţi şi de a le imita felul de a scrie.
-Ce este punctual culminant?
-Victorie. Fie că eşti pe fundul prăpastiei, fie că ai terminat o carte de citit, abia atunci când închizi coperţile ai atins şi punctual culminant, fie că ai străbătut un drum sau ai băut apă dintr-o fântână aflată pe acel drum. Uneori finalul poate fi confundat cu apogeul. Uneori există şi culme a ipocriziei, de aceea când vorbim de punct culminant nu trebuie privit doar în sus, desăvârşită poate fi şi ignoranţa. “Pe culmile disperării” este o carte care te duce în adânc, te întoarce cu capul în jos şi te îndeasă în tine.
-Ce este culminant într-o poezie?
-Orice poem are nevoie de o tsukahara, doar o săritură bună este culminantă.
-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.
-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o plăcere, da, o plăcere imperioasă, ca şi orgasmul, o dată ce ai învăţat ce este nu te mai poţi abţine. A scrie poezii e ca şi cum ai face dragoste, dezveleşti tot, nu ai bariere, laşi totul să se lăfăie într-o căldură inimaginabilă până la tsukahara de care vorbeam. Fiecare scrie după cum face dragoste, unii mult şi prost, alţii se chinuie să obţină ceea ce îşi doresc, la alţii se întâmplă pur şi simplu, dar puţini ating culmea nebuniei. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.
-Din ce ai confecţiona un înger?
-Un înger ca şi un poem are nevoie de un înveliş alb. Mai întâi cultivi inul, speli pânza, ţeşi fir cu fir, se cere răbdare. Ultima oară am făcut din plastilină, diverse forme, diverse culori, şi nu pentru că nu aveam răbdarea inului ci pentru că albul este doar un moft. Da, îngerul ca şi poemul este mofturos.
4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine.

5 Iunie 2010

People ain’t no good

Filed under: Video — maskirovka @ 20:16

Lime tree arbour

Filed under: Video — maskirovka @ 20:11

Poezia formidabilă

Filed under: Articole,Dincolo de mine — maskirovka @ 08:18
Tags: , , ,

-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.

-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă, îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.

4 Iunie 2010

4iunie2010

Filed under: Articole,Dincolo de mine — maskirovka @ 07:25
Tags: , , ,

4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine. Nuclearrr spune despre acest pasaj:”este ca în filmele americane de aventuri”. O aventură este, fie şi americană, trebuie să fac rost de pistoale, câţiva cai, decorul îl avem mai sus.

Hemografia, de Nichita Stănescu, volum „Respirări”

Filed under: Cărti — maskirovka @ 06:30
Tags: , ,

(Nichita Stănescu – „Respirări”, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1982, capitolul „Dintr-un abecedar marţian”)

I
A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.

II

Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III

Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, şi pare sângerândă, când de fapt este numai roşie.

IV

Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.

V

El va fi neasemuit de frumos şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg.

VI

El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.

VII

Chiar nici tinerii bărbaţi nu vor avea timp să-l invidieze, fiind deodată şi de tot preocupaţi să-l iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărţi, dar cuvintele lui vor fi nesfârşite.
El nu se va înălţa la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.

VIII

El n-o să-şi aducă aminte de mine, pentru că aşa este cuviincios.
El îşi va aduce aminte numai de o fiinţă foarte frumoasă şi care târziu şi altă dată va urma să se nască.

IX

Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

X

Îngerul se uită posomorât la mine:
Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger.
De ce mă dezamăgeşti?

XI

Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune: Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!

3 Iunie 2010

-Mai are poezia mănuşi albe?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:47
Tags: , , ,

-Poezia a fost o domnişoară cu mănuşi albe şi umbrelă de dantelă, dar aşa cum spunea încă din 1674 Nicolas Boileau, în “Arta poetică”: “Marile lui cuvinte îşi pierd fastul pedanteriei”, încă de atunci pedanteria s-a pierdut încet, încet; azi poezia este o cerşetoare care fumează nestingherită pe trotuar. Cea mai ridicolă este “poezia facilă de tipul romanţei sentimentale”, aşa cum o caracterizează George Călinescu în “Principii de estetică”, acest gen de poezie este atât de penetrebilă încât uiţi că ai pe masă o poezie şi nu un tacâm din care serveşti neîntrebându-te ce mănânci. Poezia în esenţă trebuie să fie obscură. Alain Vaillant în “Poezia – Iniţiere în metodele de analiză a texteleor poetice” spune la final în “Un nebun, o cheie şi un felinar: “La miezul nopţii un nebun, sub un felinar, cercetează caldarâmul. Trece un om milos: “Ce căutaţi? – Cheia, explică nebunul. – Aici aţi pierdut-o? – Nu, acolo”. Şi nebunul arăta undeva în noapte. “Dar atunci de ce o căutaţi aici?” Nebunul răspunde: “Pentru că aici este lumină”. Aşadar, să lăsăm felinarele să respire, deoarece întunericul are prostul obicei să ascundă. Ceea este însă foarte grav, nu este acest ascunziş pe care mai devreme sau mai târziu îl vom găsi, grav este bovarismul poetic, tendinţa poeţilor de a intra în pielea altor poeţi şi de a le imita felul de a scrie.

-Ai vreun secret?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:21
Tags: , , ,

-Ssssssssssssss, să nu spui nimănui. Azi a fost prea cald, am lăsat turmele să se adăpe din mine, să nu spui nimănui, îngerul şi el s-a speriat, s-a despuiat de aripi fără să întrebe, aşa pur şi simplu şi mi-a spus: “îmi este sete”. Nu aveam nimic la îndemână decât nişte poeme de la masa de seară, nu au fost îndeajuns. Am făcut dragoste din plictiseală, să nu spui nimănui, am folosit o gramatică proprie, un fel de jargon nepământean, un fel de truc, un dialog fără martori, mi-a jupuit pielea, m-a decojit de trecut, a ghicit turmentat în inima deflorată şi mi-a spus: “mai bine te-ai dezgoli până la cuvinte să te văd toată până dau de izvor”.
-Şi tu ce ia-i spus?
-I-am spus: “nu te îndrăgosti niciodată de o femeie singură, ea are ochii fosforescenţi
pregătiţi pentru orice fel de obscuritate”. A râs când a auzit replica asta.

2 Iunie 2010

-Ce ai spune unui om pe care-l revezi după aproape 20 de ani?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:06
Tags: , , ,

-„Incredibil, Dumnezeule, tu eşti!”. L-aş strânge în braţe, i-aş citit printre riduri, copii, soţia, mama, fratele, să văd dacă sunt la locul lor, l-aş întreba simplu dacă mai are mâini, dacă inimile noastre mai bat sincronizat, altceva nimic. Aş sta cu el de mână, nu aş vorbi deloc. Vom comunica prin palme, capilarele degetelor vor trece unele în altele, sângele va curge dintr-o parte în alta şi am afla toate poveştile, noi ne vom privi fix în ochi şi vom zâmbi. El îşi va aminti de bunica mea şi de faptul că a scris cu cretă într-o noapte pe tot gardul ei „ te iubesc, te iubesc…”, eu îi voi spune că ea a murit şi gardul a fost schimbat. Nu vom fi trişti pentru niciuna din tragedii. Nu avem alt concept despre iubire, schiţăm gesturi simple ca în noapte aia de vacanţă când am stat până la 3 dimineaţa pe banca de la poarta bunicii, nu vom fi alţii, vom aveam doar oasele mai rarefiate, un fel de osteoporoză a depărtării, în ele sunt cuiburi de tristeţi inefabile care au erodat calciul. Îngerul ca şi soldatul îşi ia scrisoare de iubire mereu în raniţă. O citeşte an de an, vede în ea palatul pe care l-a visat mereu. Scrisoare asta este marele câştig la casino, în ea sunt depuse toate valorile, toţi banii, toată iubirea zace latentă pe fundul lăzii. Hârtia cu timpul se pietrifică, se încrustează pe şira spinării, de aceea suntem la fel de frumoşi şi zâmbim, nu am pierdut 20 de ani ci pur şi simplu au coborât pe pământ.

1 Iunie 2010

-Ce te-a asurzit până acum şi încă mai resimţi?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 13:37
Tags: , , ,

-Un schelălăit de câine bolnav, otrăvit, era ca o moarte vie. Dixi, era numele lui şi era iarnă când a murit. Atunci lângă el, deşi cu toată familia în jur care încerca să-l ajute, am simţit prima oară singurătatea aia asurzitoare ca pe un pumnal rece înfipt în carne. Singurătate este un defect de conformaţie.
Nu ai observat că oamenii singuri merg mai cocoşaţi?, tot timpul au ceva de dus în spate, ba o deziluzie, ba un fagure plin cu nimicuri, îl cară din bucuria de a căra. Sunt oameni predispuşi la singurătate ca la o maladie genetică, au un fond propice unde singurătatea vine şi se aşează domol ca o zăpadă târzie. Un om singur este şi cel care citeşte şi cel care scrie. Cel care scrie, are o singurătate disciplinată, energică, este dornic să rămână singur, să inventeze personaje, poveşti, el este artistul, inorogul, pata de cerneală, este în pielea tuturor, în continuă mişcare, omoară, seduce, el dă viaţă; cel care citeşte are o singurătate bolnăvicioasă, comodă, sedentară, el ia totul de-a gata, stă pe margine, mulţumindu-se cu coji de pâine, el primeşte doar ce i se oferă; cea din urmă singurătate este cea care lasă trauma. Deopotrivă, există şi categoria de oameni care şi citesc şi scriu, aici e nebunia.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.