DozaDePoezie

30 Noiembrie 2014

Aglomerație urbană

Filed under: Poezii — maskirovka @ 08:53

Să nu crezi în tandrețea femeii, sub paravanul gingășiei e frig
Te va folosi să-și încălzească pielea după care te va scoate afară
Ca pe o cenușă inutilă, îți va lua tot, vei rămâne sărac lipit
Să nu crezi în eterul/eternul femeii, îți va spune că locul cel mai primitor
E la ea acasă și te va unge cu seninul cerului din cărțile altora
Mai bine te-ai pocăi, te-ai retrage la munte, ai mânca rădăcini
Să nu crezi în poezia femeii, libertinajul ei e doar estetic
Femeia concepe poemul ca și cum ar concepe un copil
Mai întâi de toate caută un bărbat care să-i penetreze
Simțurile periferice după care nu mai doarme nopțile
Și va construi din oasele lui un labirint unde să fie copil
Să nu crezi în iubirea femeii, e o dovadă în plus să ești treaz
Femeia este o țintă înaintea ochilor care deformează mâna
Și când o atingi nu mai știi dacă au atins-o cuvintele sau limba
Inimia ei e pură ficțiune, o sală de cinematograf goală sau plină
Unde pentru câteva ore te pierzi printre replici și pop-corn
Considerată de unii realitate, de alții motiv decorativ
De contemplat în duminci când spargi nuci la gura sobei
Să nu crezi în plăcerea femeii, femeia se va sinucide într-o zi
Pe gresia din baie și sângele ei va fi doar un alt șirag de mărgele risipit
Asta ar fi varianta feerică când camera se va lumina brusc
Și la geam vor apărea indivizi dubioși cu sau fără aripi
Capabili să-i bea sângele rar ca hoții care înghit diamante
Însă știm foarte bine că femeia este similară câmpiei
Compleșitoare, întinsă la infinit ca un bărăgan plin de spice
Lungi, sfâșietoare, brațele ei nu se termină niciodată
Și te găsește mereu în cotloanele ființei ascuns ca un copil în cămară
Prins la fața locului cu degetul în borcanul de dulceață
Iubirea ei e o ceață care se lasă jos, foarte jos și te oprește din mers
Înverzește și îmbătrânește la un simplu pocnet din degete
Cine se teme de fericire să plece, să plece și să ne lase
Pe noi astea slinoase, murdare, să ne lingem supărările
Unele altora ca primatele care se curăța de păduchi
Noi ne-am improvizat un fel locuințe rudimentare
Sub piele, cu peisaje lunare, dacă vrei să evadezi
Visele se scot cu ciutura, iarba crește pe foi
Ieșim afară doar când suntem în căutare de iubire
Cine se teme de fericire să plece, să plece și să ne lase
Noi avem alt limbaj făcut din zmee de hârtie
Uneori le înălțăm ca pe niște poezii în văzul tuturor
Nu ne e rușine că suntem oarbe, oarbe de-a binelea
Că nu locuim cu familiile noastre, că nu facem copii
Nu ne e rușine că altădată am fost oameni

28 Noiembrie 2014

Centru, centrul istoric

Filed under: adam si eva,Poezii — maskirovka @ 05:10
Tags: , ,

Lângă mine toți bărbații tac, îți amintești în seara aia la terasă
Venisei cu un prieten să mă cunoască, la randul lui venise cu alții
Și cu fete care beau bere din sticlă și toată lumea fuma și
Se uita cu coada ochiului la mine, n-au îndrăznit timp de câteva ore
Să spună nimic, fetele mă întrebau de unde am cerceii
Și rochia portocalie, eu râdem și beam gin tonic și râdeam iar
Începuseră să mă atingă, să vadă dacă sunt vie și dacă hainele
De pe mine sunt haine sau doar veșminte respirabile, casante
Doar fetele vorbeau, puneau la cale escapade în corpuri străine
De acum toată lumea știa în ce oraș locuiesc, unde am făcut escală
Ce filme am văzut, ce autori citesc și mai ales ce e cu mine acolo
Toate spuneau, locul tău nu e aici, ești bună de icoană
De ținut în vitrină și toată lumea râdea și eu te țineam de mână
Pe sub masă, eu locuiam în tine, eram prelungirea ta
Mă scurgeam în tine de pe crucea mea așa cum Isus
S-a prelins de pe cruce în toți oamenii care au crezut în el
Nimeni de acolo nu avea unelte de săpat mai adânc
Lângă mine toți bărbații tac, probabil că prin pori eman
O liniște nețărmurită pe care ei în gânduri o percep
Și o absorb și nu se mai satură, în afară de liniște nu am nimic de dat
Erau ca viețuitoarele din Isaia: 11 toată lumea era cumva îmblânzită
După ce au plecat erau mai ușori, parcă mai înalți, erau deasupra
Pământului cu câțiva centimetri, se uitau în urmă la mine
Eu la ei și și vedeam sub piele aripile cum le încolțeau

25 Noiembrie 2014

sms

Filed under: SMS — maskirovka @ 11:37
Tags:

Când dormi îți mângâi obrajii și e ca și cum aș trece cu degetele pe luciul apei
Mi-e frică să mă văd în tine și uneori tulbur așezarea firească a lucrurilor

23 Noiembrie 2014

1001

Filed under: adam si eva,Poezii — maskirovka @ 14:49
Tags: ,

Sângele e încă în mine cuminte cu pumnii strânși ca într-o colivie
Uneori te simte cum treci pe stradă și fuge la geam ca un
Câine care-și așteaptă stăpânul, când treci prin gânduri
Prin aer sau chiar pe foaia albă el se strecoară în tine șarpe
Frumos, lucios, m-ar sugruma oricând, sunt goală într-un corp
În care hematiile sunt mai mult niște femei răzvrătite
Eu cea de ieri, eu cea de anul trecut, mii de fețe
Curioase strânse grămadă întrebându-mă unde ești
Sângele e încă în mine, toarce leneș, dezlânat, până la apus
Nu știu cum să scap de el, te urmărește peste tot
Aș vrea să ies din mine ca dintr-un râu, dezbrăcată, curată
Să nu mai știu nimic de tine, să nu mai știu nimic de tine
În adâncul meu este o candelă care arde permanent pentru tine
Pulsează lumină care străbate pielea până ajunge la tine
Aș trebui să-i scot ochii

20 Noiembrie 2014

Ar fi bine

Filed under: Poezii — maskirovka @ 08:07
Tags:

Să ne fărâmițăm unul în fața celuilalt, să începem de la unghii
Să sfărâmăm mai întâi sângele în cuvinte, în litere, da, știu, aduce
A poezie, apoi carnea și tot așa, până păsările vor veni și vor mânca
Toate grăunțele risipite din noi chiar acolo în camera ta se va întâmpla
Oamenii se vor așeza cuminți sub balcon cerșind cioburi de mantre
Cu care își pot tăia nu doar venele și gândurile toate se pot smulge
Ca niște ghimpi prelungiți în afara ființei, ar fi bine să începem
Să zdrobim lumina din noi unul în fața celuilalt, exact așa cum fac soldații
Întorși de la război care-și găsesc iubitele măritate, cumva cu ură
Să sfărâmăm între noi fumul, ceața, orice urmă lăsată în piele
Tot ce se poate cuprinde și necuprinde în îmbrățișarea noastră
Orice e viu se va opri din vietate, orice e mort se va opri din moarte
Va începe să plouă, să ningă, va fi soare în același timp
Nu va mai fi Est, Vest, om mani padme hum, om mani padme hum…

17 Noiembrie 2014

Noaptea

Filed under: adam si eva,Când sunt cu tine,Poezii — maskirovka @ 07:01

Când ne îmbrățișăm piepturile noastre se sparg și deodată îmi intra aer curat în plămâni
Venele mele neverosimile, înșelătoare, se cățărau pe tine ca niște plante carnivore
Și se făcea că visam și se făcea că eram trează și mergeam pe drumuri lungi, ninse
În sănii trase de cai albi spre inima ta, spre inima ta drumul e pavat cu litere sticloase
Orice cuvânt este de prisos, orice gând este ireal, se înaintează orbește, șoaptele
Se fac baloane de săpun care mă duc sus, undeva, nu știu, nu am apucat să văd
Înapoi nu priveam, totul era doar înainte, nu exista să privești înapoi, în povestea
De față ochii nu se pot întoarce în urmă, nu există urmă, nu există trecut, pașii
Pe care-i fac ard de la sine, siajul e pârjolit, dragostea mea este un praf auriu care
Iese prin pori și e luat de vânt așa cum e luat polenul, ne cuprindeam mai mult
Cu tăcerea decât cu brațele, brațele erau un fel de antene minuscule, încet, încet
S-au topit și dragostea era numai octave, un fel de Ierusalimul eliberat, un fel de far
Un fel de clopotniță undeva în depărtare unde nimeni nu o auzea, nimeni nu o vedea

13 Noiembrie 2014

Epicul unei întâmplări reale

Filed under: adam si eva,Erotism,Poezii — maskirovka @ 09:07

Pe atunci eram doi tineri fără nume cu mâinile goale
Nici umbre nu aveam, doar carne vie din care s-ar fi modelat orice
Eram înfășurați în adevăruri fine țesute din fire înălbite
Destinul pe ici, pe colo, neîmpărtășit, împrăștiat în cele patru zări
Prima dată ne-am încrucișat mâinile ca două săbii gata de luptă
Să făceam loc luminii să pătrundă ca și cum ne-am fi împerecheat
Se vedeau vasele sangvine albastre cum se prefăceau în agheasmatare
Profilurile străvezii se limpezeau până oasele au strălucit brusc
Cuvintele zburau prin aer de la gura mea la gura ta, dansau în jurul nostru
Inocente, subțiri ca niște corzi de vioară, le prindeam așa cum
Prindeam fluturii ieșiți din larvă, nu știam ce sunt și la ce folosesc
Gravitație nu exista și nici păsări să le ciugulească
Învățam să vorbim împreună mai mult prin vibrații, freamăte
Vocile erau înăbușite, nedeslușite, vorbeam prin gânduri
Și prin semne desenate prin aer, pe atunci eram doi tineri fără nume
Cu mâinile goale, iubirea noastră s-a născut c-un zgomot surd
Ca o frunză mișcată de vânt, aproape pe mutește, ne îmbăiam
Ochi în ochi, ne cufundam în mări, în abisuri, până ne udam de tot
Nu mai aveam piele, corpuri, nuclee, pielea mea era o întindere vastă
De basme pe care încă nu ți le spusesem, mergeam cu tine, tu cu mine
Ne ajutam reciproc în acest mecanism al iubirii unicelular
Ape dulci și sărate au izbucnit din munți, dealurile s-au făcut câmpii
Stâncile au dat naștere unor oameni înalți și inima mea ca o femeie bătrână
Împletea, împletea, visele cu faptele reale până pântecul a rămas gol
Ca un cuib părăsit de rândunici toamna, acum mă risipesc ca și cum ai
Risipi cu evantaiul razele de soare

12 Noiembrie 2014

24 ore

Filed under: proză — maskirovka @ 06:15

În toate pozele cu tine sunt singură chiar dacă stăm lipiți.
Tot ce trebuie să fac este să mă mențin la suprafață, să înot cât pot, să schimb stilurile, să fac pluta, să înot apoi pe spate, să-mi odihnesc trupul și mai ales mintea. Toată puterea mea stă în iubire, iar iubirea mea e în creier, inima e doar un organ adiacent, ajutător, ea pompează, e ca un muncitor care aruncă încontinuu cărbunii în foc pentru ca trenul să poată merge. Nu trebuie să mă opresc, nu trebuie să văd nicio stație, de altfel nu ar trebui să le creez, totul trebuie să fie o cale ferată interminabilă. Inima pompează un lichid negru, nu cred că mai am sânge demult, e infestat. Așteptarea a prelucrat toate celulele, le-a deformat, acum sunt altcineva, știu doar că trebuie să nu înnebunesc, să nu mă abat de la circuit. De la geam privesc câmpul pe care sunt aliniați ca niște soldați fideli oameni morți cu pancarte în mâini, așa cum stau sperietorile în lanurile de cereale. Numai că sunt mulți, armate întregi, tot câmpul e plin, fiecare om cară cu el propria mină, pe fiecare pancartă este scrisă o amenințare, fiecare om e o primejdie, trebuie doar să nu mă uit pe geam și aceștia nu există. Ar trebui să vopsesc toate ferestrele sau să pun draperii negre, știu ce trebuie să fac, însă în fiecare dimineață mă trezesc pâș-pâș și mă uit pe geam, ei sunt acolo, fideli, morți și cu pancartele în mâini, sunt atât de mulți că nu ai pe unde păși, oricum dacă aș încerca să mă dau jos e moarte sigură. Tot ce trebuie să fac este să mă mențin la suprafața apei, slabită, fără conținut, fără nimic care să fie atras de gravitație, ca un gunoi deasupra apei. Nimeni nu mă va ajuta, oricum nu e nimeni aici, sunt doar eu, singurul dușman și singura salvare. De mine depinde ce aleg. De multe ori văd diverse semne, puse nu știu cum, nu știu de cine și cu ce mâini, trenul este ermetic și merge cu viteză, nu se oprește niciodată, nu are stații și totuși ieri cineva scrijelise numele tău pe pantofii mei, atunci am fugit repete la geam, știam că asta vrei, să mă dau jos, să cedez, trenul în urma mea ar fi rămas un copil orfan, s-ar fi oprit, nu ar mai fi avut inimă iar eu aș fi fost devorată de soldații fideli cu pancarte amenințătoare. Nu am atins pantofii, am mers desculță, sper că numele tău să dispără subit la fel cum a apărut. Mi-am spus din nou, incredibil, incredibil, vorbesc singură, vorbesc singură, tot ce trebuie să fac este să nu înnebunesc. În fiecare zi cineva intră în tren, în fiecare zi lasă un semn, o urmă, în fiecare zi numele tău este scris pe undeva, în cele mai neașteptate locuri, ba pe o carte, ba pe un perete, ba pe geam, nu mai țin minte, dar cineva se joacă cu mine. Am închis cu lacăte toate ușile, geamurile sunt etanșe și totuși cineva îmi alimenetază frica, cineva mă hrănește fără să vreau cu numele tău și parcă e din ce în ce mai prezent și mai puternic în mintea mea. Trenul merge cu vieteză, cu o viteză colosală, nu cred că ar putea fi perceput de cineva din afară, dacă mă uit pe geam soldații fideli sunt acolo parcă lipiți de tren, cumva trenul îi cară și pe ei în acest cerc vicios. Ei nu rămân în urmă niciodată, merg cu aceeași viteză, ca niște păsări pluvian care se hrănesc cu rămășițe din mine, viața morții lor depinde de tren. Groaza și spaima sunt semințele câmpului și cu cât privesc ele cresc, privirea mea e ca o găleată cu apă, dacă mă uit pe geam se transformă din puieți în adevărate arme. Trebuie să fiu calmă, să intru prin cărți, prin alte povești, prin alte vieți, aici e singurul loc unde nimeni nu pătrunde, nici măcar trenul, trenul aici e doar un șarpe care fuge speriat să se ascundă de lumina apărută dintr-o dată, iar eu, eu nici măcar nu exist.

10 Noiembrie 2014

sms

Filed under: Atac de cord,SMS — maskirovka @ 17:29
Tags: , ,

Această viață și cea de dincolo sunt totuna. Una îi dă viață celeilalte. Să înceapă jocul. Dracula Untold, 2014 via Rumi poem

8 Noiembrie 2014

Azil de noapte

Filed under: Poezii — maskirovka @ 09:39

De la o vreme scriu legată la ochi, mintea mea se dopează cu fluturi
Nu respectă reguli de conviețuire socială, mă refugiez prin galerii subterane
Așa cum se refugiau primii creștini, aici e loc de cult și de înmormântare
Întunericul e o fereastră plină de grandoare prin care te văd cum te miști
Cum bei din paharul de vin sau de viață, oricum sunt ceva resturi căzute
Din tine sau din ziua de ieri din care mă hrănesc disperată cu două mâini deodată
Ca și cum mâine ar fi doar o metaforă, ceva trecător, un paradis subcutanat
Care durează 24 de ore și în care sper ca într-o mamă ce urmează să mă nască
De la o vreme scriu legată la ochi, știu unde-ți doarme sufletul, nu am nevoie
De creioane să-ți pipăi plămânii, aici mă lipesc de tine ochi peste ochi
Pleoapă peste pleoapă, cuvânt peste cuvânt, sunt un lut care lipește crăpăturile
Ceva mânios ca o băutură fină iese prin pori, poate un cer înnorat, o plajă pustie
Pești morți aduși la mal de apa otrăvită, o scuip în foi imaginare, din carnea mea
Copiii fac povești pentru palmele lor mici, spumoase și foarte încăpătoare
Deasupra mea nici vulturii nu zobară, nici oameni nu se prăbușesc

4 Noiembrie 2014

IUbirea…

Filed under: Atac de cord,Definiţii,Dincolo de mine,proză — maskirovka @ 05:36
Tags: ,

Iubirea nu se sfârșește niciodată, chiar dacă a ajuns o pisică jigărită, lihnită, stă prin tomberoane, are pielea julită, e încă vie, ghearele ei parcă s-au ascuțit mai mult și mai mult, ea pândește de acum altfel de hrană, altfel de vietate, dacă până acum se hrănea cu whiskas, de acum trebuie să prindă șoareci și asta îi acordează alte simțuri. Iubirea nu se face niciodată scrum, e un element rar, care nu arde definitiv, chiar dacă pe alocuri e ruginită, are găuri, mai pică apa prin ia, prinde igrasie, se decojesc pereții, în acest amalgam de ruine e un nucleu, ceva ca un embrion, niciodată născut, strălucește. Dar cine are ochi să vadă până acolo, e nevoie de microscoape, de lentile concave, convexe, ce fel de reactoare sparge miezul, cine ajunge la atomul iubirii, să ajungem o dată să știm pe ce lume ne aflăm. Iubirea e calul acela pricăjit din poveștile cu feți frumoși, nu știi de ce e în stare, când galopează așa dintr-o dată și țâșnește peste garduri, peste mări, peste țări. Iubirea nu se sfârșește niciodată, e ca moartea pe care o ai de când te naști, o cari, o duci în spate, așa e iubirea o dată apărută în pântec a prins viață, va sta mereu în coaste ca o suliță cu vârful otrăvit. Cei îndrăgostiți merg mai gârboviți, închiși bine la toți nasturii, ei știu că deși aparent durerea îi abate de la drum și merg strâmb și mai cad, ei știu că e o beție divină și rară și cât nisip de oameni ai cerne iubirea greu iese la suprafață, așa că mai bine încovoiat, aplecat, adus, deformat, cocârjat decât cu spatele negru și drept care nu lasă niciun fum. Iubirea lasă un fum, o urmă de boabe de grăunțe, pe urmele căreia mergem adormiți, ca niște zombi infestați de acest paradis adiacent morții. Pentru că asta spuneam, seamăna una cu alta, ca două siameze, atunci când iubești ești mai mult mort de cât viu, trăiești pentru altul, carnea ta nu mai e a ta, oasele nu mai sunt în stare să te țină drept, e un fel de moleșeală care roade, un fel de roi de lăcuste care paralizează, de suflet nu mai poate fi vorba e în mâna celuilalt și acesta jonglează, se joacă cu el, îl aruncă până la cer și înapoi și se întoarce ca un bumerang , de mii de ori mai puternic, ca un cormoran cu gura plină de pește. Până la urmă văd bine, parcă iubirea nu mai seamănă cu moartea, moartea mă ia și mă lasă acolo suspendentă în lumea cealaltă, iubirea mă duce, mă coboară, în acest drum mă lovesc, mă izbesc, îmi julesc genunchii de vlăstari sau de alți oameni, iubirea e un foarte bun clovn, prinde mingiile foarte bine, cu precizie chirurgicală, tocmai de aceea își permite să facă pe deșteapta. Iubirea nu se sfârșește niciodată, cred că nici moartea, și parcă iar seamănă, nu, nu mai știu, am nevoie de ajutor, un scaun cu rotile, o Bibile nouă, o altă piele, un alt felinar, o altă insulă, nu, nu mai știu, e noapte, și noaptea iubirea are ochi fosforescenți, iese din bârlog, trebuie să mă ascund.

Blog la WordPress.com.