DozaDePoezie

6 Martie 2016

50 Cent – In Da Club

Filed under: Video — maskirovka @ 13:36
Tags: ,

Anunțuri

3 Februarie 2016

Filed under: ...,Poezii — maskirovka @ 17:38
Tags: ,

Voi scrie un poem pentru tine din toate colțurile lumii

Din toate colțurile camerei, din toate colțurile inimii

Indiferent unde aș fi îți voi scrie zilnic

Cu toate creioanele, cu toate degetele, cu toți dinții

De-ar fi să mor de foame voi face pe foaie pajiști și păduri

Voi vâna, voi face o casă, poate un templu, voi planta

Voi arde miriști, voi face copii cu razele de soare

Mă voi lupta cu tigri, cu oameni, dacă va fi nevoie

Îmi voi da viața pentru frântura mea de pământ

Pentru frântura mea de cer care ești tu

25 Septembrie 2015

sms

Filed under: SMS — maskirovka @ 07:32
Tags:

În drumul spre tine foaia albă ca o pânză curată separă iubirea de restul lumii.

1 Mai 2015

Filed under: adam si eva,Poezii — maskirovka @ 14:33
Tags: , , ,

Dacă aș păși desculță în camera ta podeaua s-ar face un fel de mare

Un fel de liniște ne-ar cuprinde ca o pădure de fagi în care ne-am pierde

Ne-am pierde în  mușcătura de măr, în tălpile pure, cuvintele de data asta

Vor muri albe,  neatinse, ca niște mirese virgine

Dacă aș păși desculță în camera ta degetelor vor începe să vorbească

Încet, încet, și fiecare atingere va fi ca un basm cu oameni care nu mor

Și dacă mă voi spăla apoi pe mâini se va prelinge ceva ca o smirnă

Un soi de balsam din care pot face ființe cu chipul tău

19 Aprilie 2015

sms

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 12:16
Tags: ,

Pot supraviețui în sălbăticie, te cunosc prea bine să nu știu ce am de făcut.

8 Aprilie 2015

Poem

Filed under: Când sunt cu tine,Poezii — maskirovka @ 07:54
Tags: ,

iubirea noastră este o linie dublă continuă peste care nu ai voie să treci cu mâinile murdare

este o uşă albastră fără yală pe care poţi intra oricând, un colţ de cameră unde îngenunchezi fără să te vadă nimeni

un film alb-negru cu o podea care scârţâie dintr-o mansardă sublimă, aici suntem pe rând când regi, când cerşetori, depinde câţi bani am adunat din copacul acela minunat din care hematiile cad ca merele coapte

este picătura de apă care sparge timpanul când robinetul este stricat şi din el picură, picură, încet şi sigur ca o perfuzie toată iubirea noastră

un înger ciobit cu aripa spartă care s-a pietrificat pe spatele tău şi este din ce în ce mai greu de cărat

iubirea noastră este o foarfecă neagră care taie în neştire panglici de bine ai venit

un trotuar alunecos în care după ploaie te poţi privi până-n miezul ultimei scrisori pe care nu ai avut curajul să o mai pui la poştă

este o casă albă, la fel cum sunt casele în Grecia, toate au ieşire la mare şi dacă nu chiar toate construieşti una ad-hoc, te descalţi până mă găseşti un om prin tine

iubirea noastră este o scenă de teatru foarte întunecată cu un reflector imens pus chiar pe inima mea

o masă cu două scaune unde dimineaţa bem cafeaua, citim e-mailurile, în timp ce poezia fumegă din umerii noştri

un tunel subteran de metrou parizian cu multe etaje şi încăpător cât pentru o sută de iubiri, aici au săpat mulţi oameni ca noi doi să putem călători pe şine imaginare de scrum

iubirea noastră este umbra lungă cât a unui zgârie-nor care iese din noi când ne luminăm unul pe altul, se întinde mult şi subţire ca un abur de gustare fină, trece pe la toate ferestrele până când oamenii ies la geam să deguste aroma

se uită miraţi în jur, deschid cărţi, caută autori, reţete

schimbă pe canalul gastronomic şi nimic, în gură le rămâne un gust neomenesc, nepămâtean

iubirea noastră este 20 de metri pătraţi de poezie pe care ne întindem ca pe un cearceaf iluzoriu, aici înotăm, pescuim, ne căţărăm pe munţi, aprindem într-un târziu veioza şi începem să râdem, tu erai prins într-o plasă de peşte şi dădeai din mâini, din picioare, eu eram într-un nisip mişcător şi dădeam din mâini, din picioare, nu se mai ştia, nu se mai ştia, cine, cum, de ce, iubirea noastră, iubirea noastră

8 Decembrie 2014

sms

Filed under: SMS — maskirovka @ 04:33
Tags: , ,

Când intru în tine, la început încet, încet, ca un fir de nisip în ochi, sufletul se irită și secretă un fel sidef pentru a se păzi, cu timpul ia naștere iubirea.

4 Noiembrie 2014

IUbirea…

Filed under: Atac de cord,Definiţii,Dincolo de mine,proză — maskirovka @ 05:36
Tags: ,

Iubirea nu se sfârșește niciodată, chiar dacă a ajuns o pisică jigărită, lihnită, stă prin tomberoane, are pielea julită, e încă vie, ghearele ei parcă s-au ascuțit mai mult și mai mult, ea pândește de acum altfel de hrană, altfel de vietate, dacă până acum se hrănea cu whiskas, de acum trebuie să prindă șoareci și asta îi acordează alte simțuri. Iubirea nu se face niciodată scrum, e un element rar, care nu arde definitiv, chiar dacă pe alocuri e ruginită, are găuri, mai pică apa prin ia, prinde igrasie, se decojesc pereții, în acest amalgam de ruine e un nucleu, ceva ca un embrion, niciodată născut, strălucește. Dar cine are ochi să vadă până acolo, e nevoie de microscoape, de lentile concave, convexe, ce fel de reactoare sparge miezul, cine ajunge la atomul iubirii, să ajungem o dată să știm pe ce lume ne aflăm. Iubirea e calul acela pricăjit din poveștile cu feți frumoși, nu știi de ce e în stare, când galopează așa dintr-o dată și țâșnește peste garduri, peste mări, peste țări. Iubirea nu se sfârșește niciodată, e ca moartea pe care o ai de când te naști, o cari, o duci în spate, așa e iubirea o dată apărută în pântec a prins viață, va sta mereu în coaste ca o suliță cu vârful otrăvit. Cei îndrăgostiți merg mai gârboviți, închiși bine la toți nasturii, ei știu că deși aparent durerea îi abate de la drum și merg strâmb și mai cad, ei știu că e o beție divină și rară și cât nisip de oameni ai cerne iubirea greu iese la suprafață, așa că mai bine încovoiat, aplecat, adus, deformat, cocârjat decât cu spatele negru și drept care nu lasă niciun fum. Iubirea lasă un fum, o urmă de boabe de grăunțe, pe urmele căreia mergem adormiți, ca niște zombi infestați de acest paradis adiacent morții. Pentru că asta spuneam, seamăna una cu alta, ca două siameze, atunci când iubești ești mai mult mort de cât viu, trăiești pentru altul, carnea ta nu mai e a ta, oasele nu mai sunt în stare să te țină drept, e un fel de moleșeală care roade, un fel de roi de lăcuste care paralizează, de suflet nu mai poate fi vorba e în mâna celuilalt și acesta jonglează, se joacă cu el, îl aruncă până la cer și înapoi și se întoarce ca un bumerang , de mii de ori mai puternic, ca un cormoran cu gura plină de pește. Până la urmă văd bine, parcă iubirea nu mai seamănă cu moartea, moartea mă ia și mă lasă acolo suspendentă în lumea cealaltă, iubirea mă duce, mă coboară, în acest drum mă lovesc, mă izbesc, îmi julesc genunchii de vlăstari sau de alți oameni, iubirea e un foarte bun clovn, prinde mingiile foarte bine, cu precizie chirurgicală, tocmai de aceea își permite să facă pe deșteapta. Iubirea nu se sfârșește niciodată, cred că nici moartea, și parcă iar seamănă, nu, nu mai știu, am nevoie de ajutor, un scaun cu rotile, o Bibile nouă, o altă piele, un alt felinar, o altă insulă, nu, nu mai știu, e noapte, și noaptea iubirea are ochi fosforescenți, iese din bârlog, trebuie să mă ascund.

13 Mai 2014

4 fraze despre iubire


Iubirea se manifestă prin cuvinte, multe sau putine, uneori deloc, prin gesturi mici sau mari, uneori deloc, prin sentimente pure sau mai puțin pure, uneori deloc, iubirea nu este nici în rai, nici în iad, e undeva la granița lor într-un loc îngrădit cu sârmă ghimpată unde pe o tăbliță roșie scrie: nu intra, pericol de moarte, mă uit peste gard, cadavre, tot felul de muribunzi zac pe jos lingându-și rănile la propriu, partea bună este că nu miroase ca pe lângă un cimitir de elefanți, carnea nu intră în putrefacție, din carnea celor care au iubit se face un parfum rar, scump, ce e drept… asta numai îngerii știu.
Când intri în iubire ai intrat într-un tunel lung, negru, care nu știi unde duce, merg pe stradă îmi aud doar pașii cum scârțâie sub zăpadă, aud doar mâinile care foșnesc prin buzunare după mănuși, bani, aud doar inima cum bate ca un ceas imens, idem celui din Turnul Londrei, de văzut nu văd nimic, știu drumurile pe de rost, nu am nevoie de baston sau de vreun câine ajutător, nu, bâjbâi mai mult prin mine și nu pe străzi, aș vrea să-mi găsesc inima, dar inima mea nu mai e la mine.
Nu sunt nici mai mică, nici mai înaltă, însă corpul mă ridică deasupra clădirilor, corpul mă coboară în subteranele minții printr-un mecanism simplu, la toți oamenii e la fel, o chestiune indispensabilă, oamenii pot trăi fără apă, fără hrană, mănâncă rădăcini, beau apă din bălți, se pot hrăni chiar din alți oameni fără a fi vampiri, uneori îi seacă de propriul eu și-n locul acestui eu apare un altul care se duce într-un loc îngrădit cu sârmă ghimpată unde pe o tăbliță roșie scrie: nu intra, pericol de moarte.
Iubirea nu aparține existenței, nu aparține vieții, aparține mai mult morții, unei alte dimensiuni, străzile pe care merg se lărgesc, oamenii pe care-i salutam zi de zi nu-i mai cunosc, pâinea este un element care nu ține de foame, apa nu mai e ceva vital, camera e un fel de capsulă spațială, cărțile niște covoare fermecate, iar tu, tu nu ești o ființă de care am nevoie, pentru că mă uit la tine și nu știu ce să fac, tu ești mai mult eu și echivalența asta naște aripi, mă pot schimba cu tine oricând, într-un joc straniu al sufletelor.

4 Aprilie 2014

Ne mai iubim?

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Erotism,Poezii — maskirovka @ 15:33
Tags:

Aș fi vrut să scriu despre tine cum doar o singură dată s-a mai scris
Când ai fi citit primul rând să crezi că citești Biblia, aș fi vrut
Să te strâng până când carnea ta intra într-a mea și eram deodată
Două roți dințate ale aceluiaș mecanism livresc, elemente concrete
Abstracte, unite într-un tot organic, pulsatil, aș fi vrut să te țin
În sângele meu, împreună am fi inventat concepte, filosofii despre
Cum este să ai patru mâini care zi de zi sapă una în alta ca apa în nisip
Ne-am fi obișnuit repede și cu două inimi, când una dormea alta stătea trează
Și tot așa, făceam cu rândul în viață, în moarte, le-am fi îmbinat perfect
În rotunjimea noastră ne-am fi mulțumit și cu o fericire de plastic
Respirația ta mi-a umplut trupul cu heliu, când mă atingi mă duc
Undeva departe într-o lumea unde peștii vin la mal și cer mâncare
Ca niște copii deportați de pe uscat în adâncurile ființei mele
În astfel de momente nu vei ști niciodată cum e să fiu iar fecioară
Și-mi albesc la râu măduva spinării doar pentu tine, nu te întreba
Mai bine hai să lăsăm poezia să-și facă de cap între noi

24 Martie 2014

Doi bărbați iubesc aceeași femeie

Filed under: Filme,Video — maskirovka @ 04:36
Tags: , ,

Dacă aș putea să fac locul în care ne-am cunoscut, dacă aș putea ridica pereții clădirii
Singură și fără niciun ajutor, poate dura o zi sau un an, nu contează, aș ridica din nou
Din temelii numai să refac începutul, aș pune pe masă la fel, două cești albe, una cafea
Alta espresso, mulți oameni în jur, chiar și cerșetorul care a vrut să-mi fure poșeta
L-aș face, mult mai abil, în stare să-mi fure actele, dacă o făcea nu mai stăteam cu tine
Plecam după el, nu mai mi-ai fi cerut să te sărut adânc, până la vertebre, până a doua zi
Clipa aceea ne-a transformat în ceva ce numai noi recunoaștem, atunci a început
Azi merg pe stradă și te recunosc dintr-o mie, doar o privire arunc în treacăt
Și nimic nu mi se lipește de retină, te caut prin aceleași locuri, prin oameni străini
Le scot plămânii, ficații, amintirile, viitorii morți, oasele și le pun în saci negri
Nimic nu are a face cu iubirea ta pe care o simțeam în nări ca puful de salcie
Și de fiecare dată făceam exerciții de respirație să mă asigur că sunt vie
Dacă aș putea aș întârzia toate taxiurile, autobuzele, copiii în burțile mamelor
Mugurii în copac, dacă aș putea aș face de o mie de ori numai să refac începutul
Să repar secunda de neatenție când m-am îndrăgostit și nu știam cât de greu e să revii
De pe partea cealaltă a oglinzii ca și cum ai vrea să te întorci din lumea de apoi
Mai bine mă opresc și închid ochii să te văd puțin cum stai cu mâna pe țigară
Gata s-o aprinzi, dar mai citești o dată ce am scris, așa că punct, fumează!

28 Decembrie 2013

Feedback

Filed under: adam si eva,Poezii — maskirovka @ 15:16
Tags: , , , , , ,

Am început să te iubesc, încet, încet, ca un tren personal care intră în Gara de Nord

Inocent și murdar, ca un copil al străzii, cu bagaje și mâinile murdare, așa am început
Să te iubesc, pe silent mode, fără să-ți spun, fără să-ți arăt rănile pe corp
Care-mi apăreau pe măsură ce te iubeam mai mult, știam că asta înbolnăvește
Și că indiferent în ce stadiu mă voi afla va trebui să am permanent la mine
Leucoplast și praf de pușcă, nici un abur nu mă dădea de gol, doar în Cișmigiu
Când mă așezam pe bancă vrăbiile ciripeau gălăgioase lângă mâna mea

Din degete îmi curgea un lichid dulce, vâscos, ele se repezeau și curățau locul
Știam că așa începe moartea și nu spuneam nimănui, încet, încet iubirea săpa carnea

Purtam haine lungi, negre, așa cum toate femeile îndrăgostite poartă

Dacă aș fi știut ce va urma, te-aș fi sunat, ajută-mă, te rog, sângele e cleios
Și pielea mea seamănă cu o coajă de copac, prind rădăcini în tine și asta nu e bine

Încet, încet, am început să te curpind cu brațele care de-acum erau crengi
Frunzoase, până când într-o zi nu te mai vedeai deloc, oamenii întrebau de tine
Și eu îi mințeam, nu știu, nu l-am văzut, și-n tot acest timp tu erai în mine
Acoperit de epiderma mea, înghițit cu totul, nu am vrut să-ți fac niciun rău
Dimpotrivă, aș fi vrut să stai lângă mine pe bancă să hrănim porumbeii, de fapt

Ar fi trebuit să ne hrănim unul pe altul, cu fantezii, cuvinte, ceva sățios, care să țină de foame
Ceva care să ne țină legați ca niște cătușe de pușcăriași, poemele scrise pe piele trebuie
Să fie dintr-un oțel inoxidabil, inextricabil, mereu să mai avem ceva de adăugat
Să mai avem ceva de spus, de atins, niciodată lămurit, niciodată înțeles

Să le purtăm în sânge toată viața indiferent ce alegem să facem și din când
În când ceva sub coaste să ne doară, să-mi amintesc de tine, oare ce mai faci

Ar fi trebuit să te previn și poate te mutai în alt oraș, în altă femeie
Care te putea năștea, eu nu pot, eu te țin acolo în sacul embrionar pentru hrana mea
Ar trebui să aștept un miracol, în tot acest timp mă uit în tavan și văd un tren personal
Care intră în Gara de Nord, e iarnă și nimic nu poate schimba anotimpul așa cum nimic
Nu poate schimba faptul că am început să te iubesc, inocent și murdar, ca un copil al străzii

26 Octombrie 2013

poem 7.24

Filed under: Poezii — maskirovka @ 06:29
Tags: , , , ,

Priviți din cosmos oamenii sunt ființe care trăiesc în grupuri
Construiesc case în care să se ascundă unii de alții și fac dragoste îmbrăcați cu trupul
Priviți de pe pământ oamenii sunt grăbiți, haotici, adună mâncare
Am învățat să nu mă tem de ei, să-i ocolesc, la simpla atingere
Pot deveni una de-a lor în căutare de coji de pâine
Priviți din mine oamenii sunt sau nu sunt
Au șase simțuri și mor la date prestabilite de destin
Dacă le vorbești de dragoste se opresc din mers, din născut, din murit
Se opresc din respirat, niciodată nu au inimile de rezervă la ei
Și corpul este ca un asfalt peste care trece inevitabil o linie de demarcație
Așa ca într-o piesă de teatru contemplativă
Când cei doi îndrăgostiți stau de gât pe o bancă galbenă și privesc
Peștii cum plesnec apa, barjele cum lasă dâre de lumină pe pielea lor
Ca și când cineva i-ar fi însemnat cu fierul roșu

18 Octombrie 2013

Iubirea – silent mode

Filed under: Fotopoeme — maskirovka @ 04:45
Tags: , , ,

black swan 004

iubirea e o pânză freatică apărută brusc sub epidermă, oricând poate inunda tot corpul

14 Aprilie 2013

G.K. Chesterton

Filed under: Special — maskirovka @ 11:28
Tags: , ,

A iubi înseamnă să iubești ce e de neiubit.
A ierta înseamnă să ierți ce e de neiertat.

G.K. Chesterton

31 Ianuarie 2013

The reader, Bernhard Schlink


Filmul „The Reader” este inspirat din romanul lui Bernhard Schlink, publicat in 1995. Iubirea adevărată nu se sfârșește niciodată.

CARTEA:

cititorul

FILMUL:

The reader/ full movie

11 Ianuarie 2011

-Ce ştii cel mai bine să faci?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 05:52
Tags: , , , , ,

-Ooops, cel mai bine ştiu să disec. Şi asta fără vreo legătură cu medicina legală, recunosc că am cochetat mult cu acest lucru, de a lucra în acest domeniu, totuşi când făceam practică la Tribunalul din Alexandria, deşi îmi pregăteam lucrarea de licenţă cu „Evaziunea şi frauda fiscală”, în una din zile, judecătorul care mă avea în grijă, vine repede în biroul unde mă pusese să mă uit peste nişte declaraţii şi să găsesc inadvertenţe, spune, vrei să te duci la Zimnicea acum, repede, cu echipa de criminalistică, a fost o crimă. Eram deja în picioare când el intrase pe uşă, am zis da şi în câteva secunde eram deja în maşină, cred un Aro alb. Ce este de disecat aici? aici am reacţionat şi atât, pe drum, în maşină, atât la dus, cât şi la întors am disecat. La dus, disecam imaginându-mi cum va fi, era prima oară, când vedem un om ucis de alt om; apoi la întoarcere am disecat în aceeaşi maşină ceea ce văzusem. Partea tragică, de aceea, nici nu am ajuns să profesez vreodată în criminalistică, mă pierdeam în partea de psihologie, uitam de urme de bocanci cu gândul la paşi, la paşii aceea invizibili, uitam de urmele de dinţi într-o prăjitură cu gândul la foame, de ce i-a fost aşa foamne criminalului dacă nu a fost jaf de mâncare ci crimă din iubire. Foamea asta am dorit să o înţeleg, dacă a devorat frigiderul înainte sau după crimă, eu cred că după, orice extirpare produce foame, în cazul de aici, extirparea a fost scoaterea din regnul animal al fiinţei iubite şi trecerea ei în regnul mineral, presupunând că osificarea este un fenomen durabil. Nu mi-a plăcut să disec cadavre din simplu motiv că poveştile care ieşeau de sub cuţit miroseau foarte frumos, a copilărie, a mame luate cu împrumut, a tei, a iarbă cosită, camera aceea de la IML rece, cu mese de aluminiu şi furtune de spălat sânge se transforma în ceva mirific, gresia devenea un câmp plin de maci, morţii fără scalp erau foarte frumoşi, cântau la o petrecere câmpenească. Nu asta trebuie disecat, nu trupul ci povestea care l-a dus pe targă.

5 Ianuarie 2011

Manipulatorul de emoţii


l-am cunoscut într-o dimineaţă de vară
nici nu gândeam că în trupul lui zăcea
măşinăria unsă perfect detectând straturile de iubire
depuse pe pielea mea crudă, verde-mugure de poem
m-a strâns în braţe şi nu mai mi-a dat drumul
şi azi stau în el ca un copil cuminte cu mâinile murdare
care aşteaptă să fie spălat de moarte
între noi doi un înger şi-a făcut culcuş
îi facem micul dejun, îl ducem la şcoală
ne iubim foarte mult mai ales când pe pernă
soarele se stinge ca o femeie bătrână

>impacarile astea ma fac fericita
>un fel de sirop de muguri de pin
>incepe sa vindece tusea, orgoliul
>moartea se ridica in picioare
>isi revine si ea si ne-asteapta
>buimaca de somn
>daca privesc in mine
>cerul meu esti tu

4 Ianuarie 2011

Interviu despre iubire

Filed under: Interviu — maskirovka @ 15:06
Tags: , , , , , , ,

Ea: -Apropo, spuneai mai devreme ceva despre malformaţie, consideri iubirea o malformaţie?
El: -Da, da, sub multe aspecte este o malformaţie.

-De ce? desfigurează chipul, aparatul locomotor se schimbă sau ce vrei să spui?
-Cum am spus eu într-o poezie, când iubeşti eşti mai înalt, eşti mai frumos, părul este mai lung, cuvintele sunt mai subţiri, trebuie mângâiate într-un mod special.

-Până la urmă şi frumuseţea este o malformaţie!
-Nu cred, pentru că frumuseţea vine din interior.
-Şi nu numai.
-Şi nu numai, dar este vorba că atunci când te îndrăgosteşti nu te îndrăgosteşti doar de corpul fizic.

-Ai fi putut iubi o femeie urâtă?
-Da, aş fi putut.

-Ai iubit o femeie urâtă?
-Nu. Dar sunt convis că aş putea iubi o astfel de femeie, fără complexe şi m-aş comportat ca şi când ar fi cea mai frumoasă femeie din univers şi cu adevărat atunci se va naşte din ea o femeie frumoasă.

-Ce haine şi ce frumuseţe are brusc aşa deodată înfăşurate pe ea şi începi să o vezi în altă lumină?
-Nu ştiu dacă vestimentaţia contează, întotdeuna când cunoşti o femeie primele lucruri care îţi apar în faţă aspecul fizic, hainele, modul în care gesticulează, modul în care se mişcă, astea sunt primele care te atrag, pentru că nu ai timp în primele două, trei minute să te îndrăgosteşti instantaneu.

-Uite, de exemplu eu, consider pielea un obiect de vestimentaţie.
-Da, îl poţi considera când eşti într-un spaţiu în care îţi permiţi să observi pielea în toată splendoarea ei, dar altfel… Sunt locuri unde îţi poţi întâlni femeia iubită unde pielea este un obiect tabu.

-Ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă şi să îţi dai seama că şi pielea este un obiect de vestimentaţie, să o poţi privi goală în imaginaţie?
-Da, dar nu mă uit asupra pielii de fapt, cel puţin privirea a fost mult mai masculină, mă uitat mai mult asupra formelor decât a pielii. Şi de obicei femeile frumoase au pielea foarte fină.

-Cum defineşti formele unei femei?
-Formele unei femei! înainte de a fi poet, orice poet este bărbat sau femeie. Poezia are sex. Abia atunci când ajungi la catarsisul eliberării de trup poezia este unisex, când te eliberezi de trup şi nu mai cauţi într-un bărbat sau într-o femeie forma. Abia atunci poezia este unisex, dar atâta timp cât gândeşti ca o femeie, poezia rămâne feminină sau masculină, după caz. Trebuie să te eliberezi de sânii tăi, de clitorisul tău, eu de penisul meu şi abia atunci începem să gândim că poezie este unisex, altfel nu poţi gândi.
-Revenind la forme…
-Pentru că întotdeauna când scrii poezie, scrii şi datorită faptului că ai anumite nevoi pe care poezia ţi le satisface.
-Ce satisface?
-Unora….
-În cazul tău?
-În cazul meu, poezia îţi acoperă singurătatea ca un văl şi te face să te simţi mai bine, te eliberează de neputinţă, de durere practic, te poţi refula, te poţi defula, îţi poţi imagina iubita că este în faţa ta şi atunci este mult mai simplu să-i explici în câteva cuvinte…. ideea este că întotdeuna, cel puţin eu m-am exprimat mult mai bine în scris decât vorbit.
-Tu vezi poezia ca pe o refulare?
-Nu, nu, mai mult de atât, un mod mult mai elaborat, un mod total de a te exprima.

-Revenind la forme… la poezia mea, care este un exemplu la îndemână pe care-l cunoşti. Găseşti în poezia mea vreun pilon de referinţă pentru forme?
-Da, în poemele tale nu apar bărbaţi pitici sau se subînţelege că este vorba de un bărbat înalt. Întotdeuna bărbaţii tăi sunt bruneţi, eu nu am văzut bărbaţi blonzi.(ea zâmbeşte aprobând)
-Nu cred că am folosit cuvântul brunet vreodată în poezie.
-Sau pielea arsă de soare.
-Da, asta da.
-Poate fi bronzat sau mulatru.
-Da, poate fi.

-E vorba că trebuie să scrii mai detaşat, ce am înţeles eu că referinţele anatomice, biologice nu prea sunt. Mă deranjează reportofonul.
-Făcând abstracţie de el…
– Şi vocea ta s-a schimbat…

-Aş mai repeta o dată întrebarea, îţi cunoşti trupul cu adevărat? Mai ai surprize când e vorba de piele?
-Nu, mă repet, nu.
-Dă-mi voie să răspund la întrebare, eu nu-mi cunosc trupul, în orice zi se poate naşte altă femeie. Chiar şi fizic pot lua o altă înfăţişare.

-Sunt transformări vizibile ale pielii?
-Da, sunt şi astfel de transformări, ….., haha, uite lovitura asta de aici, este o transformare vizibilă, tangibilă, dureroasă chiar. Îmi va lăsa urme, va fi aici o cicatrice.
-Rănile sunt inevitabile, nu le poţi pune drept secrete ale anatomiei. Sunt chestii care apar, ca şi cum plouă afară, să faci o rană, ploaia este inevitabilă

-De ce mi-ai spus mai devreme că mi s-a schimbat vocea?
-Pentru că ai intrat în transă…
-În transa dialogului…
-În transa poeziei…
-Nu, nu a poeziei, a întrebărilor.
-Singurul lucru pe care poţi să îl spui este că survin modificări anatomice..
-Nu la asta mă referam, evident că în 10 ani mă pot îngrăşa, pot slăbi sau că pielea va rida. Scopul întrebării nu a fost unul fiziologic.

-Eu zic că în curând îţi vor apărea aripi.
-De unde ştii?
-Sau cel puţin nu vor fi vizibile.
-Asta e marea diferenţă…

-Probabil că părul îţi va creşte 2,3 centrimetri în plus şi ceilalaţi din jurul tău nu vor vedea chestia asta, probabil iţi vei simţi sânii mai mari sau vei simţi că oasele îţi ating inima, dar transformările astea le vei simţi doar tu, nu vor fi vizibile. Şi în general tu vei si singura care îţi poţi imagina că trupul tău a luat altă formă. (el a aprins o ţigară)

-Te-ai dezbrăcat vreodată de trup?
-Da, de câteva ori. (foarte sigur pe el)

-În ce fel te-ai dezbrăcat, ai uitat de tine sau cum?
-Mai grav, nu m-am dezbrăcat, mi-am abandonat trupul şi mi-am dat seama că este o maşinărie infernală căruia îi slugim ca nişte sclavi şi atâta timp cât suntem în trup avem nişte rigori, nişte bariere pe care nu le putem depăşi.
Poezia se scrie fără trup. Şi intrăm în astral.

-Deci ajungi la ideea mea că poezia este unisex?!
-Da, poezia se scrie fără trup, nu ştiu, sunt poezii care vorbesc despre trup, poezii care vorbesc despre dragoste, fac o separare clară între categoriile de poe (de 5 minute se aude un schelălăit), pentru că sunt multe tipuri de poezii şi eu când scriu o poezie de dragoste vor apărea sâni, sau părul ei, deci referirile sunt clare, şi trupul meu pur si simplu independent de voinţa mea, de voinţa poetului se mulează pe trupul ei. E o chestiune pur fiziologică.

-Te-ai trezit în vreo dimineaţă altcineva?
-Sincer, m-am trezit, dar am revenit la starea iniţială după…

-În ce/cine te-ai trezit?
-M-am trezit mai luminos, pur şi simplu simţeam că tot ce mi se întâmplă mie sau mi se poate întâmpla sunt lucuri derizorii. Lucruri fără nicio valoare, în univers faptul că eu sunt trist sau că eu sunt dezamăgit nu are nicio valoare. Sentimentele mele sunt…

-Şi cum era luminozitatea? De unde venea, din vreun bec aprins în inimă, în torace, de unde venea?
-Cum ai spus şi tu, am ieşit din corp, planam deasupra mea, vedeam lucrurile foarte clar, mă vedeam cum mă mişcam, cum mă duceam la bucătărie, aprindeam aragazul să fac o cafea, îmi aprindeam o ţigară şi râdem de mine, ziceam „uite-l pe omul ăsta cu doauă picioare, două mâini cu ţigara între degete, cum încearcă să-şi facă loc”

-Şi erai tu?
-Era un trup, nu eu, eu nu mai făceam parte din lumea oamenilor normali sau anormali, căci nu ştiu care e normalitatea. Orice s-ar spune înainte de toate poeţii sunt oameni iar poezia nu se poate inventa, ea se află în tine, dacă se află. O poţi sculpta, cizela, metaforiza dar nu o poţi inventa, dacă nu o ai în tine degeaba, degeaba ai talent la manevrele ei, talentul nu are legătură cu poezia. Talentul e talent şi poezia e poezie.
-Dacă poezia nu se poate inventa, trupul se poate inventa?

-Da, cu trupul poţi face ce vrei.
-Şi cu poezia nu?
Poezia e ceva mult mai complex decât un trup. Trupul ştii când îl doare, când doarme, când se trezeşte, când moare, un trup ştie tot ce face, are metabolism, are copilărie, are adolescenţă…

-Eu cred că trupul poate fi la fel de surprinzător ca o poezie! Atunci când vezi o foaie albă de hârtie la birou şi crezi că vrei să scrii o poezie e ca şi cum te-ai aşeza gol în pat.

-Ai spus că vrei să scrii o poezie, eu nu m-am aşezat niciodată la calculator, în faţa unei coli de scris fără să nu-mi dau seama ce fel de poezie voi scrie. Nu am zis niciodată „hai să scriu o poezie şi aştept…” nu…
-Ştiai dinainte?
-Ştiam dinainte, poezia nu se inventează, poezia o porţi cu tine.
-Eu când deschid documentul word mă gândesc să creez, mă gândesc la ceva anume şi vreau să dau o formă, fac din mâl un obiect de preţ.
-Dar deja poezia o avem…
-Îmi dau seama de ea în momentul în care scriu, nu mai devreme, există în mine impulsul nu altceva (el tuşeşte)
-Bun, impulsul, dar energia cinetică te face să mergi prin pagină şi să faci versuri.

-Eşti foarte cerebral!
-Nu ştiu, în poezie am imagini cerebrale, poveşti tandre, romantice care vin pe această bază, a unui raţionament clar şi pus la punct.

-Nu te-ai lăsat niciodată absorbit de mişcarea browniană?
-A cui?
-A poeziei? dusă de durere, de ţigară, de o stare halucinatorie…
-Cea mai bună inspiraţie în cazul meul, care nu am nevoie de alcool, nici de ţigări, sunt câteva lucruri simple: o poză, o poză mă face foarte vulnerabil şi să scriu foarte mult, muzică pur şi simplu şi amintiri, de exemplu, o mână pe picior, chestii foarte simple mă fac să scriu, nu am nevoie de o anumită stare, nu trebuie să fiu în transă pentru a scrie un poem de dragoste, pentru că deja îl aveam, el era în mine.

-Imaginea îngerului liliputan dintr-un poem de-al tău de unde o ai?
-A fost o…. o să râzi, …., are legătură cu Peter Pan.
-Bine de la Peter Pan până la îngerul liliputan e o prăpastie, două…
-Nu, pentru că şi Peter Pan era un personaj liliputan, şi poţi face analogia, de la o copilărie fericită până ai pune aripi unei asemenea copilării nu e decât un pas.

29 noiembrie, anul morţii & anul naşterii

29 Decembrie 2010

Sinucidere în tâmplă

Filed under: Cubiculum — maskirovka @ 06:21
Tags: ,

Este un titlu vechi, îl mai folosesc din când în când pentru poveşti triste. Este exact ca în povestea lui Rabindranath Tagore, când după multe, multe căutări, omul, în sfârşit găseşte casa lui Dumnezeu pe care scria: „Aici locuieşte Dumnezeu” şi când să deschidă uşa, omul îşi ia încălţările în mâini şi pleacă încet fără să fie simţit. Aşa se întâmplă în marile iubiri, nu ai curaj să deschizi uşa până la capăt, te mulţumeşti doar cu perpetua căutare şi pelerinajul. „Dacă această casă este cu adevarat a lui Dumnezeu, ce voi mai face după ce il voi intâlni?” La fel se întâmplă şi cu mine, dacă aceasta este marea iubire ce mă voi face după ce intru în casa lui, totul va arde, totul se va consuma, mai bine să nu ştiu, mai bine merg singură în beţia căutării. Dar nu am putut, am intrat in casa lui, casa lui era el însuşi, îşi ducea viaţa în spate ca o cochilie, aici avea îndesate geamantane, iubiri prăfuite, multe nimicuri, ieşea la lumină, retracta după bunul plac, el era galaxia lui, el ştia să iubească, eu trebuia să mai învăţ, el are în torace un balon imens luminos plin de iubire, nu este bine să intri în balonul ăsta care înalţă pe vârful inimii, inima lui este ca o stâncă atunci când iubeşte. Am intrat în lumea asta stranie dar iubitoare care m-a acaparat cu toate obiectele, cu toate mâinile care erau acolo, s-au lipit de mine, mi-au intrat în carne şi cu timpul el a început să crească în mine, eu în el, nu am mai putut ieşi, o sufocare iminentă. Autorul citatului de mai sus are dreptate în povestioara lui: „găsirea lui Dumnezeu este echivalentul sinuciderii”, mai bine îmi luam şi eu încălţările în mâini şi plecam tiptil, chiar dacă mă striga, trebuia să nu-l aud, chiar dacă mă iubea, trebuia să-l iubesc mai puţin.

27 Decembrie 2010

500 de miliarde de galaxii


cam atât se ştie până astăzi numărul lor îţi poţi imagina ce se poate întâmpla în tot acest spaţiu celest seamănă perfect cu poezia pe zi ce trece mai descopăr o stea o planetă o botez după numărul cocorilor care trec pe foaia albă nu am nevoie de semne de punctuaţie scrisul este un tren personal albastru cu aripi de plumb te înalţă doar în mintea ta restul trupului stă rezemat la masa de scris ca un mort într-un salon anost de spital care aştepată să fie dus la morgă şi disecat pentru aflarea motivului morţii motivul este unul singur mereu unul singur lipsa de oxigen de aceea este bine să stăm din când în când aplecaţi peste foaia albă este cel mai curat ozon cu cele mai sălbatice înalţimi nu ai nevoie de sfori de bocanci speciali nici de hrană cu termen de garanţie foarte mare nici de sac de dormit aici este alt tip de cerşit când urci cu rucsacul în spate practic cerşeşti o înalţime un loc de unde să priveşti în jos drumul pe care l-ai străbătut ce ar fi să mai facem drumul ăsta o dată aşa ca la începutul lumii ştiu este foarte greu să ne întâlnim accidental pe trecerea de pieteoni să facem cunoştinţă să trecem iar prin toate etapele de la facerea cuvântului la amputarea primul braţ să fim noi doi acelaşi mesia să înotăm iar până unde este ancorată arca lui noe sau să ne facem noi propria noastră barcă să ne punem în ea copii foile albe şi cam ce avem mai de preţ până ne vom contopi cu lemnul şi ne vom trezi

21 Decembrie 2010

Eseu foto – Eclipsă totală de inimă




18 Decembrie 2010

Poemul de o seară

Filed under: Poezii — maskirovka @ 20:06
Tags: , ,

este exact ca un iubit de o seară
nu prea ştii cum îl cheamă
şi ce program are a doua zi
ştii doar că întins pe foaia albă
ţine de urât
mai trece timpul
cu un pahar de vin
o ţigară
un moft
o portocală
un sărut
un film
timp în care
metaforele îmi ies prin piele
el adoră fenomenul ăsta
al purificării
de altfel şi eu
mă întind pe foaia albă
ne luăm de mână
şi plecăm
acolo
ştii tu
unde am mai fost cândva

14 Decembrie 2010

Unde ai văzut ultima dată poezia?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:12
Tags: , , , , , ,

-Ultima dată?! Era în tramvai în rucsacul unei fetiţe. Poezia este peste tot, prin baruri, pe tricouri, pe asfalt. Poezia este un reziduu, un rest rămas în urma unui proces chimic de iubire, se depune pe vene şi la masa de scris această tulburare funcţională o resimt exact ca pe o boală. Clinic par să fiu bine, simt mâna pe tastatură, picioarele pe podea şi totuşi am o stare anormală, o pierdere a limpezimii, o dezordine, o răzvrătire, o dereglare a unui organ anatomic asemenea unei tulburări vestibulare, ameţeli, piederea echilbrului, vomismente, palpitaţii şi cam tot ce produce rău de înălţime atunci când zbori. Foaia albă este un loc de pelerinaj la care vin zi de zi aducând ofrande acestei scurgeri de pe ziduri, aceastei tencuieli căzută din cauza igrasiei pielii, poezia este o firimitură, atât cât să o prinzi între degete şi să spui: „uite şi azi am câştigat lozul cel mare”.
Poezia este o rămăşiţă, un zaţ pe ceaşca de cafea unde imaginaţia o poate lua razna sau de ce nu un trup pierdut în beznă până la capătul culoarului unde se vede o luminiţă, atât cât să o prinzi între degete şi să spui: „şi azi am câştigat o zi cu tine”. Poezia este un fenomen inexplicabil, ca atunci când te împiedici şi cazi neaşteptat, câteva secunde de pierdere a contactului cu realitatea, independent de conştiinţă sau voinţă. Poezia se elimină din organism ca nişte vapori, uneori nici nu am habar de ei, uneori îi prind şi le pun lacăte pe hârtie, poezia e un moft, aşa ca un sacrificiu cu care ne lăudăm. Încerc să-mi menţin ponderabilitatea bând apă rece, punând nisip în sandale. Am mai văzut-o şi pe DN1 făcea autostopul. Poezia se scurge de pe toţi oamenii ca o transpiraţie la 40C, un poem extraordinar are un miros pestilenţial, puţini îl suportă, e bine să aveam batiste la noi, e nevoie, la contactul cu poeţii e nevoie de batiste multe. Prin urmare…

niciodată nu e bine să călătoreşti cu geamul deschis
oricând îţi poate intra în ochi un grăunte de cer

10 Decembrie 2010

Poem necomestibil

Filed under: Fotopoeme,Poezii — maskirovka @ 06:00
Tags: , , , ,

de câte ori merg prin pădure mă gândesc
cum este să mori măncând ciuperci otrăvitoare

când eram mică erau foarte multe
multe şi roşii şi cu pălăriile punctate în alb

şi camera mea este o întindere vastă
cu mulţi copaci şi vieţuitoare ciudate

de pildă lângă geam doarme un fel de vulpe polară
cu ochii albaştri, atât se observă din ea
ochii pe timp de noapte, în rest pare mai mult
o foaie albă care te aştepată cu blana să ţină de cald

mai am un arici foarte vorbăreţ
mereu intră pe sub uşă
indiferent cât de bine aş închide
îşi face loc peste tot
şi când îmi este lumea mai dragă
dau peste el chiar aici în poemul de faţă

dar ce nu am spus
deşi era de la sine înţeles
ciulinii de pe pardoseală
trebuie să mergi foarte atent
chiar pe vârfuri
ustură foarte rău dacă intră în talpă

uneori din camera mea se aud strigăte
până jos în stradă
trecătorii se opresc miraţi
unul chiar a bătut la uşă
a venit cu poliţia

le-am spus
!domnilor, calm, aici este doar un poem necomestibil
e normal să dea dureri de stomac
e normal să se mai moară din când în când!

ei nu şi nu, cine a strigat, cine a luat foc
i-am poftit, deşi după cum am mai spus
iarna nu primesc musafiri
dar trebuia să se rezolve cazul

vulpea polară se ridică plictisită şi spune
?aştia cine mai sunt şi ce caută aici?
îşi trage masca de foaiă albă şi se culcă la loc

ei cotrobăie prin toate cotloanele
sub pat era o pajişte verde plină cu melci
pe balcon era nick cave într-o limuzină
în scrumieră un cer albastru de luat acasă
unul din ei chiar a furat o firimitură
dar m-am făcut că nu văd
părea nefericit
tu erai pe fundul lacului de pe noptieră
„este aici domnule ofiţer
individul mort
crima de care vă vorbeam”

ps
vând urgent poemul de mai sus/ home made/ ecologic/ euro 5/ în caz de transport urban nu are număr de înmatriculare să ruleze şi în alte vieţi/ am în palmă câteva cuvinte matinale/ mai vrea cineva?

9 Decembrie 2010

Cura de dezintoxicare

Filed under: Cubiculum,Multivitamine — maskirovka @ 06:26
Tags: , , , ,

o cană de ceai verde cu seminţe de chimen
dimineaţa la prima oră
când încă nu ai apucat să atingi pereţii
duce la fluidizarea amintirilor

este interzis în această perioadă
orice contact cu uşa

se stă în cameră
cu capul aplecat peste foile albe
îngurgitând încet, încet vaporii de poezie

în tot acest timp mirosul de metafore
este din ce în ce mai accentuat
numai femeile înaripate au dreptul la el

aripile trebuie să fie închise etanş
nicio zbatare să nu se risipească

esenţa jocului are un efect benefic asupra
vederii, după câteva ore
se poate privi prin tavan copilăria
cum trece cu ghiozdanul plin de castane

la prânz se repetă exerciţiul
de data asta se pune mâinile pe faţă
se stă aşa vreme de 15 minute
timp în care iubirea capătă formă de măr
rotundă, primejdioasă
din care-ţi vine să muşti

24 Noiembrie 2010

-Ce ai mai citit în ultimul timp?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:05
Tags: , , , ,

În „Jurnalul de la Tescani”, pentru că tot m-am apucat să citesc „literatură personală”, pe câteva pagini autorul face o teorie de-a dreptul genială plecând de la ciupercile găsite în pădure. Cât de obsedat trebuie să fii de esenţa, de interiorul lucrurilor dacă atunci când te plimbi ai revelaţii de-a dreptul orbitoare. Nu redau aici teoria pur existenţialistă din cartea citată mai sus, este bine de citit în tihnă, nu se poate povesti, în schimb am să redau ideea pe care am scris-o plimbându-mă la fel de domol prin grădină:
„Am trecut prin multe apocalipse, aşadar, îmi spuneam aseara pe la 8, 9, am murit, am revenit iar la suprafaţă, am crescut iar din pământul nisipos, nici eu nu ştiu cu ce m-am hranit. Există copaci care mor în fiecare toamnă, toamna pentru ei este un anotimp al apocalipsei, există copaci care nu mor, ei au rădăcini rezistente, nu au nevoie de apă, de căldură, sunt copaci pereni, care trăiesc, aş zice, dobitoceşte. Eu fac parte din categoria celor care mor, am anotimpul meu în care mă lepăd de toate tristeţile, de toate bucuriile, când efectiv nu mai mă interesează nimic şi plec singură pe un drum necunoscut, la capătul căruia este un cimitir pentru oameni vremelnici. Aici toţi stau pe jos, nimeni nu vorbeşte, unii îşi ling rănile, prelungind astfel agonia, hrănindu-se cu propria piele care până la urmă va cădea ca o frunză . Este exact ca un cimitir de elefanţi, cine presimte că nu mai poate, se îndreaptă spre locul acela. În tot decorul acesta muribund şi afon, este ceva nemaipomenit, bucuria altei naşteri, dar pentru asta trebuie să treci prin fenomenul decriptării, al desprinderii, al ruperii de tine. Mi-ar fi plăcut să fiu un om peren, să nu mă părăsesc niciodată, să nu renunţ la veşmânt, să nu înlătur nimic din ce-mi aparţine, să nu năpârlesc, dar plăcerea asta nu mi-a fost dat să o am. Nu pot lua toate bagajele cu mine pentru că mă scufund, trebuie să mai arunc din ele, nu fac partea din categoria oamenilor care-şi duc viaţa încontinuu în spate, eu am nevoie de pauze, de odihnă, de refacere, pâna la urmă cedez, nu pot lupta cu morile de vânt la infinit. Nu pot explica de ce există oameni pereni şi oameni efemeri, să fie locul naşterii de vină, să fie o anomalie genetică? Până la urmă care e normalitatea?”

7 Noiembrie 2010

Cât durează iubirea?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 07:22
Tags: , , ,

Întrebare clişeu, da, astăzi voi răspunde la întrebări clişee pe care în mod firesc le puteţi găsi în orice revistă de citit în tren. Ca să ştiu cât durează, trebuie să ştiu mai întâi ce este. Iubirea este un principiu, chiar un mod de viaţă, pe care-l întâlneşti la unii oamenii. Citesc de câteva zile George Vasilievici, îl ştiam din 2008 când începuse să posteze texte pe un site de poezie, acum după ce s-a sinucis găsesc că aproape în fiecare poem vorbea despre moarte. S-a jucat cu moartea pe degete aşa cum face un clovn cu mingile colorate, când pe sub mânecă, când pe sub privirile noastre, nu ştiu cât de mult pentru el însă a fost joc, jocul era doar pentru cei din afară. Cred că nu a fost suficient de iubit, într-un fel îl înţeleg. Îmi pare rău că nu l-am întâlnit, deşi aş fi putut, acum însă vorbim despre iubire. Asta este iubirea, lipsa aceasta de aer, pe care el nu a avut-o. “Unora le este bătut în palme de unde curge sânge amestecat cu pastă de pix”, spune el, asta e iubirea, moartea, cuiele bătute şi de care nu poţi scăpa, el nu a scăpat, sau nu a vrut să scape. Iubirea durează cât stă un tren într-o staţie, uneori ai impresia că stă o mie de ani şi nu mai pleacă, alteori că stă doar o secundă şi nu ai timp să te urci. Iubirea în timp este doar o impresie, un efect lăsat în conştiiţă despre fapte cu care am venit în contact cândva. Iubirea rămâne întipărită în memorie ca o pată de ulei pe haină pe care greu o mai scoţi, sau poate nu o mai scoţi niciodată, ea rămâne acolo chiar dacă haina nu o mai porţi. Iubirea este o reflectarea a unor însuşiri ale lucrurilor, oamenilor din afară, ca urmare acţiunii lor asupra oragnelor de simţ. O emoţie violentă care trezeşte curiozitatea, un fenomen psihic foarte dăunător, funcţiile vitale uneori au de suferit, inima, ficatul, stomacul. Iubirea durează atât timp cât senzaţia hrănită, şi dacă totul se petrece la nivelul creierului, iubirea nu suportă distanţă, distanţa este diminuată imediat, de aceea nu este nevoie ca receptorii să fie unul lângă altul pentru a se iubi. Iubirea, din fericire, trăieşte mai mult decât noi.

5 Noiembrie 2010

Întâlnire cu un viitor sinucigaş

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 07:59
Tags: , , ,

mergeam în spatele lui copleşită de moartea care încerca să-i iasă prin haine
va fi o naştere prematură, mi-am zis
ar trebui să-l trag de mânecă pe necunoscut şi să-i spun, mori prea devreme
dar el deja scuipa sânge şi se ţinea de pereţi
nu avea nicio aură în plus, asta cu curcubeul ieşit dintre ochi este o mare minciună
ar fi fost bine să înceapă ploaia ar mai fi stins puţin din durere
ar mai fi anesteziat cumva locul crăpăt
pe unde mortea scoatea mâinile şi dorea să iasă afară
dar el se uită mirat la mine
„habar nu ai pe ce lume eşti, intră în tine şi nu te mai băga”
cred că avea ochi de melc, îl el nu mai băte nimic
niciun drum nu se mai zvârcolea
stătea căzut jos, într-o mare de oase
încă forfotea o spumă alburie
şi se apleca deaspura pământului
nici să vomite, nici să se roage
ci pur şi simplu se căznea să intre în el
l-am prins atunci brusc de mână
era mai înalt ca niciodată, crescuse mult în tot acest timp
într-un fel să ajungă mai sus, mai sus
dincolo de blocuri, de orice atingere
s-a trezit ca după o tâlhărie, bătut şi cu banii furaţi
hainele păreau mai uzate, locul unde zăcuse era prăfuit
l-am pierdut din ochi pentru o clipă
timp în care pe trecerea de pietoni
îmi făcea cu mâna fugind, fugind
vino mă prinzi, vino să mă prinzi

28 Octombrie 2010

Poem, un poem cuminte

Filed under: Poezii — maskirovka @ 10:59
Tags: , , ,

în ziua aceea
după ce ne-am îmbrăţişat
trenurile nu au mai plecat din gară

călătorii buimaci încercau să dea telefoane
dar conexiunea nu mai exista
în bagajele uitate pe peron pisicile năşteau liniştite
cojile de portocale se lungeau la soare
fericite că nimeni nu le mai calcă în picioare

eu aveam deja un alt fel de sânge în plus
atingerea cu tine
mă îndepărtase cumva de restul lumii
era altă culoare
prin piele ieşeau vârfuri de tun
pregătite de luptă

tu erai invizibil şi cuminte
cu măduva oaselor scoasă la vânzare

era un fel de grevă spontană a lucidităţii

când toată lumea văzuse îngerul
care se deşira din lipiciunea noastră
ca o şină de cale ferată seducătoare

iar noi continuam să ne îmbrăţişam, să ne îmbrăţişam

şi-n tot acest timp oamenii
preferau să stea acasă şi să ne arunce
banii de bilet la picioare

avem acum şi o pungă plină cu bani
nu ştim ce să facem cu ea

Pagina următoare »

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.