DozaDePoezie

8 Mai 2010

Interviu cu mine însămi -I-

Filed under: Interviu — maskirovka @ 15:01
Tags: , , ,

Sau Arca lui Noe.
Nu pentru că în mine ar încăpea vrute şi nevrute, nu pentru că trupul meu este o foaie albă pe care poţi scrie până dai de stern, nu pentru că nu am luat pe cineva să-mi ţină de cald, din punctul ăsta de vedere nu-mi e frig niciodată, ci pentru că mai sunt încă pe arcă, nu m-am părăsit pentru nimeni.

Mi-am aprins o ţigară, deşi nu am voie să fumez, mi-am zis, măcar să mor din asta. Rar simt nevoia unui prieten, rar simt nevoia să vorbesc despre intimitate. Inevitabil vom discuta despre iubire, poezie, afecţiuni, moarte prematură şi alte incapacităţi locomotorii.
-Defineşte foaia albă? Ştiu că tu ai o obsesie pentru foaia albă.
-De asta îmi era frică, că vei începe cu o definiţie. De ce trebuie să definesc? Ca să fiu sigură pe ce tărâm mă aflu, să nu cred că am nimerit în deşert şi caut oaza cu iluzii, nu? Să fiu sigură de tangibilitatea ei sau mai bine zis de intangibilitatea ei. Eu nu am atins până acum o foaie albă, asta cred că ţi-ai dat seama. Foaia albă nu este un zid pe care trebuie să-l sari dincolo de tine însuţi când ai chef, este mai mult de atât, foaia albă este o gaură neagră, o femeie bătrână pe care vrei să o întinereşti cu orice preţ, o rochie despicată. Acum să revin la foaia albă ca o gaură neagră, aici te afli într-o imponderabilitate supremă şi niciodată nu ştii ce ţi se va întâmpla. Alergi fără limită de viteză, stai jos când oboseşti, fără costum de protecţie este şi mai minunat, faci tumbe, te loveşti, te vindeci repede ca în poveştile miraculoase, în oglinda retrovizoare este fără îndoială fetiţa din copilărie cu funde şi uniformă apretată care se caţără prin copaci, prin cuibare căutând ca şi azi un loc, acel loc, unde nimeni nu vine, nimeni nu o vede, şi stă ca şi azi în faţa foii albe aşteptând ceva, acel ceva care dă dependenţă, acest ceva nu se poate descrie, cuvintele nu sunt unitatea de măsură potrivită, deocamdată nu se poate măsura în nimic. Foaia albă este greoaie, atârnă destul de mult, este ca un urs polar pe o banchiză pustie, adulmecă vântul rece şi parcă uneori simte miros de carne. Este un fel de război, un fel de pândă, care pe care va doborî şi mai ales prin ce mijloace. Cel mai simplu este să o strangulezi, pur şi simplu, fără milă, o mototoleşti şi o laşi fără viaţă, atunci femeia pe care ai vrut să o întinereşti, fie că erai tu, mama ta sau altfel de criteriu, pielea devine o zdreanţă. Fără doar şi poate nu este soluţia inteligentă, este doar soluţia laşă, dacă vrei cu adevărat să lupţi stai în faţa ei zile şi nopţi până apar licuricii şi atunci începi o aşa zisă moarte, o aşa zisă viaţă, pentru că ambele se îmbină armonios încât greu distingi ce ai în faţă, doar una, doar alta sau ambele la un loc. Numai pe parcusul scrierii îţi vei da seama unde ajungi, ce drumuri se deschid, ce lacăte sar când ajungi în faţa lor, fără să ai nevoie de vreo cheie, aici e inspiraţia, când vezi uşa cariată şi lacătul acela ruginit brusc se deschide singur.
-Ai orbit vreodată în faţa ei?
-Am avut puţine momente de orbire, dar cu adevărat nu am orbit niciodată în faţa unei foi albe, poate de asta nu am astâmpăr, poate de asta umplu vidul din ea, din mine, în dorinţa de orbire. Mi-aş dori nespus să orbesc în faţa ei.
-Te face puternică? Mă refer dacă atunci când scrii devii un fel de semizeu.
-Nu, nu asta încerc, de fapt, nu ştiu să dau un răspuns exact, cert este că nu sunt altcineva, culmea, parcă devin mai mult eu, parcă despic şi mai bine venele în patru, în zece, las sângele să curgă, mă uit la el indolentă, râd, atunci aş pune nişte capcane, din ale ca pentru urşi, cu mulţi ţăruşi, dacă reuşesc căderea să nu-mi mai revin, să zac acolo, până mă găseşte cineva, dar nici asta nu mi-a reuşit. Ca să revin la întrebare, ce rămâne din mine după ce trec de foaia albă, rămâne un lac, adânc, fără vieţuitoare, otrăvitor, dintr-o apă necunoscută sau poate doar un lichid care mi s-a scurs din mâini în timp ce scriam.
-Bine că ai deschis subiectul, foaia albă te face scriitoare?
-Nu, eu nu sunt scriitoare, îmi place să mă las purtată de ceva inexplicabil, un fel de drog, un fel de prăpastie în care te arunci şi la fel ca în exerciţiul acela de meditaţie pe care îl ştii foarte bine, nu cazi niciodată, niciodată nu auzi oasele făcând trosc, simţi doar căderea, la fel ca într-o sală de teatru, încet, încet sala se umple de spectatori, reflectoarele caută ţinta, caută rana, parcă spun, aici e buba, aici despicaţi, tăiaţi în carne vie, să vedem spectacolul, abia atunci când actorii urcă pe scenă revine un sentiment de linişte şi spui în gând „începe”. Ce începe?
-Asta te întreb eu pe tine, ce începe?
-Acelaşi sentiment ciudat pe care îl ai după ce ai făcut dragoste cu un bărbat pe care îl iubeşti, dar nu aşa oricum, iubirea nu este o respiraţie pe noptieră, un pahar cu apă, iubirea este un cod de bare, îl citeşti din prima sau nu, dă eroare sau nu, aici e tragedia, că uneori ştii că dă eroare şi continui.
-Ai continuat o astfel de iubire?
-Nu am iubit decât o singură dată, deci toate celelalte poveşti nu le pot include aici, mi se face scârbă, efectiv scârbă, vomă, vomă, să vorbesc despre erori. Voi vorbi doar despre iubirea asta, oarecum analfabetă, spun asta, pentru că de câţiva ani încerc să învăţ alfabetul ei, ştii şi tu cum e, ce-i place, ce şi-ar dori, ce simte, ce urăşte, unde vrea să meargă, ce citeşte, chestiuni simple. Dar, aici, e vorba de altceva, nu de o scriere necunoscută sau neinventată, ci de o scriere ca o afecţiune a sângelui, nu ştii când se vindecă, când se anemiază. Trebuie tot timpul să ai buzunarul cu pastile să o iei de la capăt. Mi-ar fi plăcut ca iubirea să fie ca un cifru, când ai dezlegat, să ai acces la baza de date, sau dacă vrei să vizualizezi exact, ca în cărţile vechi sacre care au un sigiliu pe prima copertă, dacă ai cheia corespunzătoare se deschide, asta este important, să se deschidă, ce vei găsi, este deja partea a doua, dar să se deschidă, în cazul meu nu s-a deschis.
-De asta scrii? Să reuşeşti să deschizi?
-Când eram mică, am scris prosteşte, nu ştiu de ce, după ce îmi făceam lecţiile, asta se întâmpla pe la 16, 17 ani, stăteam noaptea până pe la 2, 3 şi scriam la sfârşitul caietelor, nu aveam unul special, era doza mea de linişte când toţi dormeau, se mai auzeau câteva sirene, probabil de la salvari, aşa ştiam să tac, doar atunci tăceam. Acum mă gândesc că şi eu căutam salvarea mea, dar nu-mi dădeam seama, scriam prosteşte cum am mai spus. De pildă acum mă culc foarte devreme şi scriu la 5, 6 dimineaţa, după cum vezi situaţia este răsturnată.
-Spuneai odată ceva despre ploaia de metan, este adevărat că iubeşti asta foarte mult?
-Am rămas cu nebunia de a pleca mereu, din casă, din oraş, din mine, nu contează prin ce bălţi calc, pe ce nisipuri ajung, important este să plec. Am un cult pentru „a pleca”, de pildă şi acum când mă întrebi, eu plec, deja mi-am făcut bagajul după cum ai observat, am în el lucruri indispensabile, rochii, eşarfe, rujuri, cărţi, medicamente, mere verzi, până la urmă începe ploaia de metan. Acum glumesc, îmi place căderea lentă, greoaie, opacă a ploii de metan, mi-ar plăcea să călătoresc pe Enceladus, poate că am şi fost cândva în călătoriile abisale, dar în clipa asta nu-ţi pot da detalii.
-O să te întreb ceva poate deranjant, consideri iubirea o malformaţie?
-Vei râde, este întrebarea mea preferată, de aceea consider că ai trişat în momentul acesta. Încă nu am răspuns niciodată la întrebarea asta, eu asociez iubirea cu poezia şi invers, eu nu scriu dacă nu iubesc, de exemplu, nu am mai scris de câteva săptămâni, ceea este grav, undeva este o venă spartă, trebuie bandajată. Dacă aş spune, da-iubirea este o malformaţie, chiar una congenitală, pentru că sunt de părere că te naşti să poţi iubi sau nu. Mă vei întreba de unde exactitatea asta, nu ştiu, dar cred că sunt oameni care iubesc şi care nu iubesc, restul sunt false impresii, iubeşti doar atunci când ieşi din tine însuţi, mergi pe o sfoara pusă la mare înălţime, dacă ai călcat strâmb este clar că nu iubeşti, însă dacă mergi nonşalant, privind în sus, în jos, nu ţi se face rau, testul este trecut. În fine, bat câmpii, să revin la malformaţie. Dacă aş spune, nu-iubirea nu este o malformaţie, aş minţi. Când iubesc devin un om handicapat, din toate punctele de vedere, nu mai merg bine, nu mai văd, tremur, mi se umflă ficatul, ajung la spital, mor, mă nasc iar, chestii mărunte, inevitabile când iubeşti. De aceea cred că există doar o singură iubire, nu mai multe, este un nonsens să spui, am iubit de 3 ori, de 4 ori, nu, iubeşti o singură dată. Nu poţi ajunge la neant decât o singură dată, la marea adâncimea la fel, doar o dată, este ca fuziunea particulelor de hidrogen, odată ce s-au împreunat rămân aşa, o singură fiinţă, nimic nu mai poate desface, nici cele mai performante reactoare nu mai pot sparge iubirea în el şi ea, ei rămân acolo în povestea lor, puzzelul nu se mai poate reaşeza, nu mai există alt joc.
-Observ că nu ai abordat un limbaj cu neologisme, ştiu că îţi plac oamenii care vorbesc cu neologisme. De ce, ştiu că şi tu foloseşti foarte des?
-Aşa este, însă sunt momente când nu le foloseşti pentru că nu-ţi vin, eu mă simt foarte bine acum cu tine, nu încerc să te scot din minţi, să dau citate, să vorbesc în latină sau alte artificii; recunosc sunt oameni care cer asta, cu care din instinct vorbesc livresc şi cumpătat, cu tine însă nu e cazul, nu simt să fac apel la cunoştinţe, nu simt să aduc lângă mine niciun gardian, nu sunt ameninţată şi nici nu vreau să te învelesc într-o aură pe care nu mai ţi-o pot oferi altădată. Nu te voi minţi spunând ce mult îmi place Coelho, pentru că nu-mi place deloc, îl găsesc simplu şi nesatisfăcător, dar de ce vorbesc de el, mai bine să vorbim despre André Gide.
-Este o idee bună, ştiu că te-a influenţat foarte mult, chiar fizic.
-Eram în anul doi de facultate, aveam 20 de ani, citisem cartea “Fructele pământului. Noile fructe”, de ani buni. Eram la părinţii mei, tatăl meu avea şi încă mai are o bibliotecă impresionantă, dar la asta voi reveni altădată, nu ştiu ce este aşa extraordinar în cartea asta, mi-a plăcut începutul, abordarea cititorului, faptul că autorul a dat un nume cititorului şi i se adresează direct m-a cucerit. Am citit-o într-o noapte, după care în multe vacanţe o răsfoiam, făceam sublinieri, notiţe pe marginea foii acolo unde era loc, am scris chiar 2, 3 poeme pe la sfârşit, o am şi acum, este tot acolo, pe acelaşi raft de 20 de ani. Carte asta m-a învăţat să plec, să fac ceva nou, să îmi schimb viziunea, şi ştii cum am înţeles eu toate astea, am înţeles destul de primitiv, m-am hotărât să renunţ la virginitate. Credeam că un bărbat îmi va schimba multe perspective şi puncte de vedere, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu îmi puneam problema dacă el merită sau nu, o să râzi, mă gândeam mai mult dacă mă voi schimba într-atât încât mama mea îşi va da seama, ştiam că ea îmi pregătea o căsătorie tradiţională. Trebuie să spun doar că în prima noapte când am încercat să facem dragoste, m-am dezbrăcat singură, era în jur de 2 noaptea, el era plin de afecţiune, cred că mă iubeşte şi azi, dar nu-mi mai spune, ştiu că s-a dat jos din pat speriat, parcă ars de ceva îngrozitor şi vorbea singur prin cameră: “tu eşti virgină şi nu spui nimic”, ceva de genul acesta. Eu eram şi mai speriată, gândeam să-şi revină şi să stea iar lângă mine. A fost o experienţă pe care nu mai mi-o doresc, aici este o pagină albă, imaculată, care va rămâne aşa mereu, nu voi scrie nimic mai mult. Tu ştii la fel de bine ce a urmat, l-am iubit apoi şi mai mult, dar trist este că nu am putut să-l iubesc mai mult de 3 luni după toate astea. E în cartea aia a mea nepublicată “Strada”, multe referiri la el. Ce a urmat în anii următori a fost mai mult o disecare de organe decât de minte. Trebuie un context mult mai adânc, mult mai tiranic, când atingerea fizică devine şi iubire. De aceea revin să spun că iubeşti doar o singură dată în viaţă, că are a face şi cu trupul, dar nu atât de mult.
-Te-aş întreba despre viaţa ca o Hiroşima, despre garsoniera ta ca un palat regal cu o mie de camere imaginare şi păsări de lut, mai stai?
-Îţi răspund, citeam pe undeva despre iubirea ca o stepă sau fiecare om are Siberia lui, citeam pe undeva, şi atunci ai sclipirea aia, pe care o ai o dată la un an, când spui, bingo, asta este, viaţa ca o Hiroşima. Ce-a fost şi ce este? Suferinţă pe timp nelimitat, angoasă, cancer, deşert, timpul singurul vindecător, este banal, dar aşa este.
-Mai ai cărţile cu animale preistorice? De ce ai cumpărat asemenea cărţi?
-Pfuu, da, le mai am, am câteva albume, am zeci de albume, le cumpăr pentru fotografii, dar albumele cu animale preistorice au ceva deosebit, este acolo o lume intangibilă, la care nu vei ajunge aşa cum ajungi la Piramide sau la Turnul Babel. Este o lume la prima vedere artificială, în sensul că totul este făcut pe computer, dar după fosile veritabile. Cred că şi iubirea este un animal preistoric, în fiecare din noi zace un sentiment ancestral, vor veni stră-strănepoţii mei, cândva, şi mă vor dezgropa, atunci vor fi nişte aparate speciale, dacă expui corpul uman, cadavrul mai exact, fosila mea, se vor vedea sentimentele, şi atunci îmi vei da dreptate când spun, că sunt oameni care iubesc şi care nu, se vor face atunci cimitire speciale, eu cu siguranţă voi fi material de studiat, cu un zăcământ inimaginabil de preţios depus pe oase.
-Dacă ai muri mâine ce ai lua cu tine şi nu poţi?
-Ce aş lua cu mine şi nu pot? Aş ruga pe cineva să-mi pună în sicriu, multe mere verzi, ele ţin loc de inimi, în rest nu vreau nimic, nici măcar ceva de scris sau cărţi, la ce mi-ar folosi! Nu pot lua imaginea mea din oglindă, nu pot lua din mintea celui care mă iubeşte imaginea mea din oglindă, voi trăi de fapt în el, iar când el va muri la rândul lui, voi fi uitată. Simplu. Cine duce lupta asta febrilă şi de-a dreptul idioată să nu fie uitat după moarte şi lasă lumii în urma lor copii, monumente, cărţi nu fac decât să fugă de ei înşişi, speriaţi ca nişte animale încolţite de viaţă, de moarte… şi observi că mereu asimilez viaţa cu moartea dintr-o obişnuinţă de-a dreptul copilărească. Când eram mică tatăl meu m-a dus la circ, împreună cu sora mea, clovnul acela strident şi de prost gust îl văd şi acum, de atunci nu mai mă uit la circ sub nicio formă, mingile pe care le arunca dintr-o mână în alta, scamatoriile inutile, râsul acela pervers, toate astea le asociez şi într-un om-spectator care stă în sală. Când ne dezbrăcăm de noi înşine, în ruşinea şi neputinţa noastră devenim astfel de entitatăţi colorate, hibrizi fără reuşite.
-Ce înseamnă reuşita?
-Am să răspund simplu, reuşita este linişte. Şi că indiferent dacă sunt în camera mea, la părinţi, pe stradă, la gară, la aerogară, la Paris sau în pădurea de la Alexandria sunt acasă, port totul în mine, am o cochile imensă invizibilă, exact ca o arcă, aici am tot, dacă vreau să cobor, cobor, dar de cele mai multe ori privesc.
-Ce este pentru tine emoţia? Cum îţi aminteşti emoţia?
-Emoţia este un sentiment al tăcerii, este un accesoriu inevitabil, sau poate invers, tăcerea un accesoriu al emoţiei. De fiecare dată când plec la părinţi, înainte de statiţa unde trebuie să cobor, dar mereu cam în acelaşi loc, vorbesc de acum, nu de atunci când făceam naveta săptămânal, am brusc un gol în stomac, transpir. Când am emoţii transpir, mi se dă peste cap întregul circuit sangvin, sângele pocneşte în urechi, îmi caut şerveţele prin geantă, niciodată nu le găsesc, le găsesc după ce o îmbrăţişez pe mami, dar atunci nu-mi mai folosesc la nimic. Şi totuşi, dacă ar fi să vorbesc despre iubire nu m-aş opri aici.

-prima parte-

Anunțuri

3 Mai 2010

There is no plan B

Filed under: Poezii — maskirovka @ 06:18
Tags: , ,

când mă aplec asupra foii albe
e ca şi cum dintr-o dată mi-aş pune pe faţă o mască cu oxigen

geamurile se deschid singure, neuronii îşi revin
fumul intră înapoi în plămâni, musafirii se întorc
cana de cafea spartă se reface pe noptieră
într-o călătorie prenatală unde lichidul amniotic
e la fel ca pagina nescrisă dau din picioare în voie

mă bălăcesc îmbrăcată în piele, dezbrăcată de tine
pun oasele la uscat, şterg praful, martori care relatează
fapte, dau interviuri, carevasăzică asta este uşa

singurătatea este singurul organ tactil
dacă pui mâna pe primejdia asta poate afli
numele poetului
numele poetului

şi-o mie de oglinzi de-aş avea tot aş fi un om singur

medicul va tăcea, mai întâi va găsi o cameră cu jucării
da, camera din copilărie, este neatinsă
stă şi acum în mine, albă, curată, cu geamurile deschise
neuronii îşi revin, fumul întră înapoi în ţigară
musafirii se întorc, cana de cafea spartă se reface pe noptieră

pentru o clipă era să pună un diagnostic greşit
inflamaţia însă se extindea văzând cu ochii
chiar acolo pe patul de spital, până s-a prelins pe cearceaf
pe gresia verde, umedă

….

toate barurile pe unde am fost s-au închis
anticariatul cu hărţi olandeze medievale nu mai este nici el
cerşetorul de cafea în pahar de plastic s-a mutat
până şi staţia de autobuz este în alt loc
ţigări ca ale tale nu se mai găsesc
nici iarba sub tâmple nu mai creşte la fel
pe unde încerc să te caut dau doar de afişe cu „renovare”
aş căuta un loc care să-mi amintească de tine
au trecut atâţia ani şi plâng pe bordura asta crăpată de sete
banca nu mai este acolo unde o ştiam
parcă sunt într-un film horror
cineva vrea să şteragă cu buretele
praful de creată este din ce în ce mai dens
tu nu mai suni
nu mai îmi scrii
e un fel de sinucidere laşă
murim, iubitule, murim

Blog la WordPress.com.