DozaDePoezie

27 Ianuarie 2012

Atelier de subzistență

Filed under: Atac de cord,Cubiculum,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 06:18

Știi ce este ciudat?! Că sunt vie, exist, blogul ăsta nu e scris de o fantomă, este scris de mâna mea prin care curge sânge. Sunt cel puțin viabilă, îndeplinesc condițiile vieții, ca un embrion de 3 luni care nu știm dacă va trăi sau nu. El există, moștenește încă din burtă terenuri, lanuri de grâu, parcele de foi albe, dar nu știm dacă se va naște. În fiecare seară cânt pentru mine, în fiecare seară sub bluza mea este un spectacol inedit care nu trece dincolo de nasturi, sunt pianistă la un hotel de lux, asta face ca la geamul de la etajul 1 să apară mereu porumbei.Consumatorii nu văd nimic, la concert oamenii se numesc spectatori, aici însă, se numesc consumatori. Faptul că eu cânt live dublează prețul cafelei, la urechile cosumatorilor ajunge aceeași muzică indiferent dacă este la un CD sau cântată direct la pian, nu schimbă cu nimic structura adn-ului lor, nici măcar nu mă văd, pianul este așezat într-un colț, eu cu spatele la mese, singura spectatoare din mine.
Tot ce vine din mine mă consumă.
Tu mă consumi, ești organul meu retractil, te țin adăpostit sub coaste, uneori mai ieși la lumină, apoi revii la locul somnului, te hrănești pe ascuns, niciodată nu ceri nimic. Poezia mă consumă, se hrănește din mine, dacă încep un poem, rezit, scriu, după care mi se face rău, trebuie să mănânc, jur așa mi se întâmplă, și nu accidental, mereu, cobor în bucătărie și-mi aduc lângă laptopul la care scriu, tije de țelina, branză, pop-corn, biscuiți, uneori îmi fac salată, uneori nu, urc cu ce găsesc prin bucătărie, să nu pierd ideea, starea, uneori iau un măr și alerg pe scări, hai că te-am păcălit, îmi revin imediat și simt cum prima mușcătură din măr mă pleznește sub piele ca un pumn cu multivitamine, pe măsură ce mănânc mă liniștesc, lupul se mai domolește, scriu apoi sigur și trist ca întotdeuna, dezvelesc oasele poeziei, o scot din mine ca pe un mort, o dată la 7 ani se întâmplă să scriu ceva genial, doar atunci, între timp alerg pe scări, aduc mâncarea, mă absorb eu însămi, mă absoarbe ea și tot așa până anii trec, ne îngropăm pe rând, ne lustruiem vertebrele, cântăm la ele, inventăm instrumente făcute din oase de om, lupul urlă la lună, eu de obicei urlu la poezie, când apare așa plină, în toate formele și toată splendoarea, mă ascund, efectiv, după primul copac apărut pe pagina albă, o las pe ea să fie vedeta, să danseze, mâinile îmi înghehață, pielea mi se schimbă, îmi cresc solzi, prind promoroacă, oricum mi se întâmplă ceva care mă scoate din carapacea de om. Locuiesc pe Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), asta nu schimbă cu nimic situația, însă, foarte aproape de spitalul pentru porumbei fără părinți. Aici sunt internați, mai ales iarna, porumbeii găsiți pe stradă, cei abandonați, cei care cerșesc firimituri de metafore, cei care nu mai pot cânta, cei care stau sus pe macaralele din Piața Amzei și deranjează pescărușii, cei care ciugulesc urmele poeților lăsate în zăpadă, aceștia sunt cei mai agresivi, necesită un tratament special, au nevoie să fie acordați. Chiar la intrarea în spital lângă o ambulanță pregătită non-stop de plecare este un afiș pe care scrie, zile de vizită marțea și joia, așa că cearta cu lupii e de prisos, ca să intru am nevoie de un sâmbure de poet, fie și cinic, de un fochist și un buchet de mireasă. Nu suport mirosul de formol, intru în primul salon, fur un porumbel și plec acasă cu el ascuns sub geacă.
I-am tăiat spatale fin, încă mai mișcă, ochii clipesc
Trebuie să acordez 20 de vertebre
Un fel de muncă benevolă, toți ar făcea-o cu bani grei
Ssss, în el foșnește ceva, ca o pădure primăvara
Un zumzet de cuvinte, niște limbi ciudate de șarpe apar din scroburi
Nu înțeleg nimic, e cel mai straniu porumbel
Căruia i-am deschis zborul chiar aici pe masa din bucătărie
Un copac în sicriu zace pe fundul pieptului, o adiere sublimă
Mă stropește pe față, sângerz puțin a poezie
Țârrrrrrrrrrrrrrrrr, sună cineva la ușă
Mai bine mă prefac că nu știu nimic
Nu eu am tăiat spinarea, oricum era un grilaj ruginit
Care ținea în frâu visele să nu devină târfe
Nu avea nevoie de el, acum zboară, zboară în el
Mă spăl pe mâini de funingine. Ce?! Nu știați
Porumbeii ca și îngerii când ies din ei, ies pe coșul casei
Deschid. Un cor de copii cânta Ave Maria
Le dau de pomană câteva pene albe
Ei se uită mirați, foarte mirați, întorc penele
Pe toate părțile, mirați, foarte mirați și fug
Voi învăța să vorbesc, poezia strică ochii
Am nevoie de ochelari, o mască de sudură
Fiecare vertebră are un sunet, un solfegiu anume
Cine înghite vertebre de porumbei
Dimineața pe stomacul gol a doua zi
Se va îndrăgosti, spune proverbul
Haha, te poți îndrăgosti pe o vreme ca asta?

Anunțuri

26 Ianuarie 2012

Copy Paste

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 09:20

Trăiesc într-un spațiu restrâns cu spatele încovoiat și genunchii la gură
Cu geamurile închise etanș, chircită în dezordinea mea
Uneori nu știu care mi-e mâna, piciorul, văd cu inima
O mlaștină unde peștii se zbat pentru o picătură de apă dulce
Venele se deșiră aiurea ca niște fire de ață în ghearele unei pisici mofturoase
La cel mai mic zgomot îmi retrag cuvintele
Coarne de copac abia răsărite într-o farfurie plată
În care uneori torn un lichid hrănitor, i-aș zice poem
Deși își schimbă starea de agregare în funcție
De bătăile cu ciocul ale porumbelului amator
Nu l-ai văzut? Dă scroll, te rog, vezi că pricăjit în versul al doilea
Prin urmare, nu sunt așa de singură cum părea
Anotimpul acesta al trupului ghemuit nu depinde de fazele Lunii
Și nici de cometa cu coadă de cal care trece târziu, dar farte trâziu
Aproape spre dimineață pe pagina albă
Sunt mult mai mică, aproape copil în ipostaza asta de fetus
Am degenerat cumva întru-un mamifer cu branhii
Mestec de două ori dimineața ca pe o felie de viață
Ivită printre ulucile acestui gard din fier forjat
După care vertebrele pot ceda

25 Ianuarie 2012

Iubirea

Filed under: Cubiculum,Dincolo de mine,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 06:27

Este un tip de penitenciar

Nimeni nu știe ce se petrece în mine
Dincolo de pielea mea mor oameni

Se gazează amintirile schiloade care nu mai folosesc la nimic
Sunt privată de libertate în propriul corp
Parcă aș fi mama care urmează să mă nască
Și se chinuie, se chinuie în durerile nașterii

În mine este un lagăr de muncă corecțională

Am pe corp zone nepopulate
Siberii acute unde nimeni nu lasă urme în zăpadă
Pe acest câmp de tundră caut

Sap, dezgrop, mănânc mușchi și carne de caribou
Asta în zilele bune, alteori mă camuflez în albul foii
Și stau la pândă în acest tip de peniteciar
Căruia zilnic îi pun sârmă ghimpată

O cucuvea pe cercul meu polar șuieră poemul acesta obișnuit
E încă foarte frig, nimeni nu știe ce se petrece în mine
Cumva, doar tu, dincolo de piele mea
Trăiești

24 Ianuarie 2012

Demoscene

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 08:41

Grila jocului este un trup de femeie la care visezi zi de zi
Tu subdivizat în celulele ei ca o tapițerie din secolul al XVI-lea
Se trage cu penseta vene din ea ani de zile
Corpul ei oferă o singură soluție ca un sudoku clandestin
Când îți vinzi un rând de piele, geaca kaki, tabloul cu fecioara Maria
Doar, doar, frica va ieși din oase ca un vânt rece de primăvară
Și pe scaun va sta apoi pielea ei, ea undeva prăbușită în tine
Unde e, unde e?! Ar trebuie să începi de la șira spinării
Corpul ei oferă o singură soluție ca un aruncat de la etaj
Între o sticlă de whsiky obținută prin distilarea unei plămezi de cereale
Și trupul ei de femeie obținut prin distilarea cuvintelor
Care crezi că e asemănarea?
Asta?

22 Ianuarie 2012

Inima vs Supa Maggi

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:18

m-am săturat să merg cu first class
să mi se dea flori fără motiv
uşile să se deschidă fără să apăs pe clanţă
să stau pe cele mai catifelate fotolii
tot timpul în primul rând, prima servită
şoferul să mă sune din oră în oră
m-am săturat să fiu femeia de cinci stele
cu imunităţi şi privilegii
ca un înger cu patru aripi
care la prima fâlfâială are o tavă
cu smochine jos la picioare
nu mai vreau iubiţi cu iahturi
cu pânzele pregătite mereu să mă ducă în larg
vreau un iubit desculţ, sărăc
să-i cumpăr pantofi şi ţigări
să-i desenez pe piept
o barcă cu vele
să plutesc deasupra lui
vreau să merg la mama acasă
să stau lipită de soba de lemne
să mănânc dovleac copt pe jar
să-mi fie frig, să nu dau socoteală
că termenul limită a trecut
şi nu am terminat de redactat
statisticile în care oameni bolnavi de singurătate
mor la fiecare două secunde
m-am săturat să fiu confidenţială
vreau să-mi scot inima la vedere
să o lipesc pe fereastră, să se vadă din stradă
ca abţibildul acela de la supa maggi
cu cât am mai multe
cu atât creşte probabilitatea
de a mai câştiga o inimă în plus

20 Ianuarie 2012

Trusa de unelte – 3 poeme Sarah Kane

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:29
Tags:

*
Îmi cumpăr România Literară, o fisă, un espresso scurt
Apoi la chioșcul de bilete, un bilet vă rog, casiera nu întreabă
Știe unde merg de luni de zile, îmi acopăr bine inima
E plin de cerșetori deja, un veteran de război cu decorații lipite pe haină
Trece pe lângă mine, îl privesc lung, ce om, acest om a luptat
Îmi spun în gând, în timp ce valiza pe roți face un zgomot infernal
Am de mers 4 ore, 4 ore în tren, lângă oameni cu care voi împărți
Ziarul, covrigul, o parte din viață, la capătul peronului
Bețivii cu palme de ceară se topesc pe asflat
Nu mai e loc de realitate, e un vis bolnav
Rimelul mi-a pătat obrazul, căldura ta o port cu mine
Ca pe un talisman ascuns între coaste, este acolo un loc
Unde te refugiezi, după fiecare călătorie mor mai puțin
Vreau să respir, vreau să respir, pe foaia asta e un tub de oxigen
În pun pe față, degeaba tot nu te văd, îmi cumpăr România Literară
O fisă, un espresso scurt, ciorile deasupra cuvintelor
Se rotesc, caută nuci, nu am nuci, am doar amintirea cu tine
Pe care o sparg, zbang, aici pe foaia asta, mi-e foame
Miezul cărnos, zemos îmi curge pe gât ca un suc de portocale
Nu am dat mită pentru amintirea asta, mintea mea nu mi-a cerut nimic
A venit pur și simplu, încet, calm, ca trenul acela în care împart
Ziarul, covrigul, setea de tine, bateria descărcată
Și mai ales fereastra, da, fereastra închisă etanș
Ca inima mea al cărui miros îl adulmeci doar tu

*
Fiecare om are nevoie de un loc ascuns în care să se retragă
Singur, fără copii, fără carnea pe el, fără țigări
Un loc împrejmuit de un zid înalt și alb
Mulți ar cădea dacă s-ar încumeta să treacă
Un loc curat și mereu liber, fără viză de trecere
Unde îi e permis să urce până dă de acoperiș
Poate fi o foaie albă sau un câmp deschis
Vânătorul va duce pușca la ochi și se va mira
Oare ce e vietatea asta ivită în poiană
Nu e nici animal, nici om, pare un sfânt
Dar nu are tiară, și mersul, da, mersul
Îmi pare cunoscut, un lipițan, un sunet
Fiecare om are nevoie de un loc ascuns în care să se retragă
Apă murdară care a inundat liniștea
O pivniță în care să coboare doar când nu mai are ce mânca
Poate o văgăuna sau un corp de femeie
Mamă, iubită, oricum ceva cu înveliș calcaros
Frunze verzi și un foc în sobă
Ceva ca un pântec sau ca un sicriu
Unde e mereu întuneric, pânze de păianjeni
Și multe alte uși pe care le aud și eu dimineața cum scârțâie
*
Nu trebuie să povestești în poezie, spune Mircea Ivănescu
Trebuie doar să bei paharul cu vin
Oameni trec, oamenii șoptesc
Poezia pe buze roade carnea până la maxilar
Și apoi?
Și apoi?
Ce ar mai fi de spus?! Nu povestesc
Dau din mâini și din picioare
Mă zbat în cea mai nefericită alegere
Mai bine mă întorc la masa de scris
Nu trebuie să povestești în poezie, spune Mircea Ivănescu
Trebuie doar să dai foaia albă peste cap
Să-i bei adâncul până dai de alb. Ha-ha!

Purificare

15 Ianuarie 2012

Bună dimineața, iubirea

Filed under: Cubiculum,Poezii,Video — maskirovka @ 06:31

De ceva vreme George și Lenni sunt prieteni nedespărțiți
Muncesc în mine ca nașterea, ca moartea
Cu același vis de a fi fericiți în trupul meu
Ca și când aș fi propria lor fermă
Să am aici și hrană și apă și iubit
Unoeri mă înjură, ce femeie fără înveliș
Nu crește nimic, nici grâu, nici cuvinte
Seceta arde tot mai mult preria pielii mele
Oamenii din mine se mută tot mai des, tot mai departe
Ei migrează în alte corpuri ca somonii pentru depunerea icrelor
Nimeni nu suportă praful și oasele roase
Numai tu nu ai plecat, numai tu nu ești mort în mine
Stai lungit peste oasele mele și visezi ca într-o anticameră
Unde se pregătesc cei cu poezie contagioasă pe mâini
Numai tu ești viu în mine, pui semințe la încolțit
Ai grijă de casă, de pisica țintată
Să punem o pancartă în fața casei sau să scriu pe camașă
„Nu-mi atingeți tălpile există riscul să nu mai plecați”

14 Ianuarie 2012

Aș fi vrut să fiu iubita lui Edgar Allan Poe

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 05:34
Tags:

într-o lume intermediară între cer și pământ
să port coroniță din flori de câmp când intru în patul lui
cuvintele toate să tremure din temelii

pe trupul meu de marmură scrie in memoriam
pielea strălucește mai mult ca o piatră funerară
în bătaia iubirii tale

sunt doar iubita ta dintr-o viață oarecare
îmi dau jos versurile de lapte în plină zi
halucinant de goală, fluidă-n fața ta

pe un pământ orb și greu și plin de case friguroase
în care nu voi dormi niciodată

semeni zdrobitor de mult cu mama ta
când răsare soarele de sub sânii mei
asta nu schimbă cu nimic cele zece porunci

îmi pipăi aripile să mă asigur că sunt la locul lor
cuminți, acolo în imaginația mea

aș fi vrut să fiu iubita lui Allan Poe dimineața devreme
când stoluri de poeme ca niște vulturi pleșuvi
trec peste București și ciuguleasc din stârvurile
căzute din noi peste noapte

sunt o ființă hibridă într-o lumea intermediară
între mine și tine, eu niciodată nu știu cine mai sunt

îți mut inima de la stânga la dreapta
ori de câte ori e nevoie să redevenim copii

13 Ianuarie 2012

6 cuvinte, fără emulație

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 05:58

sunt foarte multe lucruri de făcut la Paris
mai întâi de toate vom face dragoste
într-o cameră mică de hotel sau unde se va nimeri
vom mânca la un restaurant chinezesc
pe mine iar mă vor întreba ospătarii
de ce nu vreau să vorbesc chineză
dacă semăn așa de bine
le voi spune doar că sunt un cobai în trecere prin oraș
un om sărac cu o singură dorință în viață
și o inimă de plastic pe umărul stâng
cel pe care te așezi când dormi
sunt foarte multe lucruri de făcut la Paris
mai întâi de toate vom face dragoste
până când ni se vor termina și banii și venele
vom mânca la o cantină cu flori de gheață pe geam
prin care pământul ni se va părea pătrat și oamenii mai buni
vom face acrobații în piața Chareles de Gaulle
vom merge pe sfori la înălțimea sufletelor moarte
voi câștiga un loc de veci în trupul tău
și tu o moară roșie de pluș

10 Ianuarie 2012

Psalm 22

Filed under: Când sunt cu tine,Dincolo de mine,Fotopoeme — maskirovka @ 05:32

conurile sunt umede, ar fi trebuit să le pun lângă o sursă de căldură să se deschidă
le voi pune lângă inima ta, le voi pune lângă buzele tale
dimineața la micul dejun voi firimituri din pielea mea
lângă ceașca de cafea cu lapte vei găsi o figurină de hârtie mică, foarte mică
în care va fi scris un poem, un poem despre cum să ucizi o iubire
un tratat mai exact, despre cum să scoți din rădăcini femeia care te iubește
în timp ce vei desface figurina, poemul ți se va prelinge pe degete
ca o dulceață făcută din inima mea, o dată ce ai mușcat
și ai ingerat otrava sângele nu se mai curăță, antidotul este pe partea cealaltă
trebuie să muști din nou să-ți revii, te iubesc pentru că știi din oră în oră
știi ce pași fac, ce am cumpărat de mâncare pentru îngeri și ce am mai scris
te iubesc mai ales dimineața când te împiedici căutând țigările
te iubesc mai ales când faci pește prăjit și știe tot cartierul
te iubesc când îmi aduci de la piață semințe de floarea soarelui
te iubesc când mă pui să-ți recit poeme erotice
când bem vin fiert la barul acela fără camere de luat vederi
te iubesc când îmi cauți prin telefon numere de bărbați
ăsta cine e, șterge-l, nu ai tu ce vorbi cu el
dar cel mai mult te iubesc în gară când sângele ți se albește
un fel de frică și un fel de moarte apasă pe umerii tăi atunci
eu fac câteva poze, cu tine, cu valiza, dar moartea continuă să privească
trenul pleacă, sângele tău este alb și azi, iubirea ta un loc de veci
în care am intrat de vie și stau acolo indiferent cât pământ vei arunca peste mine
iubirea mea, iubirea mea… e un loc în care soarele răsare de două ori pe zi
voi scrie o carte despre moarte, tu vei scrie o carte cu o altă femeie
îngerii se vor usca și-i voi înșira pe ață, din când în când
Isus pe cruce spune ceva ce tu nu ai înțeles niciodată

2 Ianuarie 2012

Dren

Filed under: Atac de cord,Dincolo de mine,Erotism,Fotopoeme,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 10:18

ȘI EU POT FI DREN

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.