DozaDePoezie

3 Decembrie 2016

Călătorii în centrul gândirii, Alexandru Vlad Ciurea

Filed under: Articole,Cărti — maskirovka @ 15:09
Tags: ,

„În timpul operației chirurgul se simte foarte singur….

Aceste este motivul pentru care înainte de operație și în timpul operației mă rog lui Dumnezeu. Transmit astfel pacientului încredere și sănătate, iar la ieșirea din sală mă închin din nou. Eu cred că Dumnezeu este în creierul omului. Sau există o legătură spirituală între creier și Divinitate. Iar pentru a interveni cu succes pe creier, nu mă pot ruga altcuiva decât lui Dumnezeu.” – Prof. univ. dr. Alexandru Vlad Ciurea

c%c2%a6l%c2%a6torii_coperta

Anunțuri

6 Noiembrie 2013

Poezia ca o cale, Magda Cârneci

Filed under: Articole,Cărti,eseu — maskirovka @ 04:06
Tags: , ,

Mi-a trebuit ceva vreme să realizez că pentru mine poezia, mai mult de a fi o vocaţie, o profesie, o misiune, ori o credinţ㠖 e în primul rând o Cale. Că ea duce undeva sau ar trebui să ducă undeva. Doar poate treptat, şi de multe ori retrospectiv, am observat/ înţeles că frecventarea într-un anume fel a cuvintelor poate să producă în tine o modificare discretă, o modificare din ce în ce mai profundă şi în cele din urmă o transformare, destul de neaşteptată, destul de radicală.
E ca şi cum dacă iei în serios cuvintele, dacă le trăieşti pe fiecare în parte, cu oceanul de profunzime din spate, şi mai ales dacă le aplici la tine însuţi, cu toată naivitatea, cu toată sinceritatea, cu tot dorul, se întâmplă finalmente ceva. Ceva destul de miraculos. Căci vibraţia (ontologică sau emoţională sau spiritală) încapsulată în cuvinte deschid lent, treptat, anumite canale necunoscute, misterioase din tine, cu care intră în rezonanţă şi pe care le trezeşte dintr-un lung somn, dintr-o îndelungată aşteptare, le activează spectaculos. Şi brusc începi să ai acces la senzaţii mai ample, mai intense decât de obicei. Impresiile lumii sunt mai colorate, mai saturate, mai puternice şi tot felul de corespodenţe neaşteptate se stabilesc între ele. Sesizezi uluitoare coincidenţe între gând şi realitatea exterioară, sinergii nebănuite încep să se pună în mişcare în jurul tău între diferitele planuri ale existenţei şi, din când în când, ai acces la fulgurante stări dezmărginite, la simţuri universale, când eşti una cu planeta întreagă şi aceasta este vie, e vie, şi-ţi transmite tăcut dragostea ei învăluitoare. Apoi, treptat, lucrurile lumii, ambiţiile, vanităţile, priorităţile încep să se ierahizeze diferit. Începi să înţelegi că important nu este ceea ce ne acaparează zilnic, ceea ce ne hipnotizează de obicei, ceea ce ne mănâncă puţinul timp pe care îl avem la dispoziţie în viaţa aceasta. Important este să percepi altfel lumea, să-ţi dai seama că lumea este o stranie înjghebare, o uriaşă butaforie, un fel de platou de filmare a unui joc cosmic uluitor, în care rolul nostru s-ar putea să fie altul decât cel pe care ni-l atribuim, ni-l închipuim. Rolul nostru s-ar putea să fie – şi poate e în esenţă – acela de martori la acest dans apocaliptic-auroral, la acest extraordinar spectacol dramattic-tragic-comic-îmbătător în care suntem şi actori, dar şi spectatori deopotrivă, suntem cauză şi efect, suntem momeala, dar suntem şi miza, suntem nimic şi sutem totul, suntem bieţi cobai, dar suntem şi zei în potenţă.
Frecventarea poetică a cuvintelor sau frecventarea cuvintelor poetice este o cale, e punere pe cale, poate mai mult decât Calea însăşi. Care începe probabil de la ea încolo şi este foarte lungă şi duce mult mai departe. Dar e o punere pe cale la îndemână, agreabilă, blândă, potrivită poate pentru omul contemporan, copleşit de civilizaţie, extirpat de transcendenţă. Poezia este un fel de tehnică transcedentală bâlbâită, deformată, coruptă, pe măsura vremurilor dez-fermecate, dez-încântate pe care le trăim, şi în care ea păstrează vie, chiar dacă numai pâlpâitor, flacăra miraculosului.

O hrană subtilă fără de care omul interior din noi ar muri.

Căci omul nu este încă desăvârşit, terminat. Omul veritabil, adevărat, e încă pe cale de survenire în omul actual, îndârjit homo faber, din când în când şi homo poieticus, aflat pe cale de îndelungată şi chinuitoare transformare în homo pertinens, homo sapiens, poate. Iar pentru acel homo sui transcendentalis, poezia este un combustibil la îndemână, necesar, deşi nu suficient. Ea doar te pune pe cale, eventual.
Nu aş fi vrut să apuc calea asta şi poate că nici nu fusesem destinată pentru ea. Născută însă în familia unui poet, am avut acces la entuziasmul, energia fină, superioară, pe care trăirea o degajă în jur. Dotată pentru mai multe lucruri, am încercat s-o evit, ca să nu repet parcursul tatălui meu. Mi-am luat o vreme şi un alt nume, din spirit de diferenţiere juvenilă şi din frondă. Dar ea, poezia, a fost mai tare ca mine, căci m-a târât cumva pe calea ei prin accesul pe care mi l-a dat de timpuriu către altfel de percepţie şi de înţelegere a parcursului existenţei în lume. De aceea am trăit poezia ca pe o luptă, o încleştare, ca pe o înaintare pe un drum cu obstacole, cu noduri gordiene de tăiat, cu întrebări ale sfinxului de rezolvat, cu „munci ale lui Hercule” de depăşit. Volumele mele nu sunt multe şi nu seamănă prea tare unul cu altul, deşi probabil că acelaşi suflu şi aceleaşi obsesii le structurează în profunzime. Dar nu am putut să produc mai multe, nici nu am putut să mă repet, pentru că fiecare volum a fost rezultatul restrâns, zgura unei combustii destul de acerbe, urma scripturală succintă a unei etape încheiate, a unei răni depăşite, a unei „lupte cu îngerul” lăsate cumva, astfel, în spate. Pe acest drum poetic accidentat cred că nu mai am multe etape de parcurs, poate una sau două. După care probabil că un altfel de drum trebuie să urmeze.
O altă cale, dacă vreau ca existenţa să însemne cu adevărat evoluţie spre mai-mult-decât-mine, înaintarea în necunoscut, în miraculos, şi nu închidere într-o formulă existenţială ori profesională confortabilă, protectoare, dar inevital bornată de moarte.

Căci poezia veritabilă ar trebui să deschidă către mai-mult-decât-poezie, dacă e să-şi păstreze natura ei originară de punere în rezonanţă a lumii infinite din noi cu lumea infinită din afară şi din univers. Natura ei ontologică de deschizătoare de drum către mai-mult-decât-realitate în realitate.

Magda Cârneci
„Haosmos şi alte poeme” , Editura Paralela 45, 2004.

http://www.magdacarneci.ro/ro_poeme.htm

31 Ianuarie 2013

The reader, Bernhard Schlink


Filmul „The Reader” este inspirat din romanul lui Bernhard Schlink, publicat in 1995. Iubirea adevărată nu se sfârșește niciodată.

CARTEA:

cititorul

FILMUL:

The reader/ full movie

7 Mai 2011

Interviu inedit cu Simone Boué, prietena/iubita/ (niciodată soţia) de-o viaţă a lui Emil Cioran

Filed under: Cărti,Emil Cioran,Interviu — maskirovka @ 06:17
Tags: , ,

Interviul cu Simone Boué – prietena /iubita/ (niciodată soţia), de-o viaţă a lui Emil Cioran pe care-l voi reda mai jos este luat la Paris de către Gabriel Liiceanu şi a fost publicat în revista România Literară.

Aş dori să aduc la cunoştinţă câtvea lucruri poate mai puţin cunoscute despre Emil Cioran, şi anume:
-Emil Cioran, după ce i-a fost retrasă cetăţenia română, datorită faptului că s-a stabilit definitiv la Paris (1945) şi nu s-a mai întors în România, a trăit ca apatrid în Franţa până a murit. În anul 1991 după schimbarea Constituţiei Române ar fi putut face o simplă cerere de „redobândire a cetăţeniei române”, dar nu a făcut. Petre Ţuţea spunea : „Emil Cioran nu este antifiinţa umană, este antiromân”. Eu cred că Emil Cioran era atât de conectat la universul fiinţei lui încât nu l-a interesat absolut deloc asptecul acesta juridic. Chiar într-un interviu dat în 1990, îndeamană scriitorii să-şi urmeze propria cale, propriul destin, fără a face parte din curente literare sau de ce nu, să nu adere la alte apartenenţe, cum ar fi apartenenţa la un popor.
-Emil Cioran a declarat că: „scrisul a fost ca o terapie”, cel mai bun medicament, altfel s-ar fi sinucis sigur. A citit foarte mult, declarând spre sfârşitul vieţii: „cărţile au fost pentru mine un exil, o fugă, o sete, un fel de-a scăpa”.
-Emil Cioran este considerat de critica literară drept: „un filosof nihilist”, definiţie pe care autorul şi-o asumă din plin, spunând că a scris mai toate cărţile pe tema inutilităţii şi negativismului.
-Emil Cioran a refuzat toate premiile literare din Franţa, cu excepţia Premiului Rivarol pentru „Tratat de descompunere”, scris în (1949), în 1950 i se conferea premiul.
-Toate cărţile lui Emil Cioran apărute în Franţa, zece, au apărut la aceeaşi editură, Editura Galimard, aceasta continuă la fiecare 3 ani să reediteze cărţile şi astăzi.
-În 2007, Emil Cioran, (ca de altfel şi Eugen Ionesco), este numit membru postmortem al Academiei Române.
-Emil Cioran nu a fost căsătorit, dar a trăit 50 de ani alături de Simone Boué (franţuizoaică, profesoară de englează), sunt înmormântaţi împreună în cimitirul Montparnasse, Paris, Franţa.

Dozadepoezie

Vizitează:
Citate

Interviu inedit cu Simone Boué „Nu cred deloc că-i scăpa frumuseţea lumii“ de Gabriel Liiceanu

Nu intenţionez, în aceste rânduri, să fac un portret al lui Simone Boué. Aş vrea să spun doar că, în cazul lui Cioran, ea a fost nevăzutul din spatele reuşitei. Mai întotdeauna eroul de la rampă are în umbră pe cineva care-i veghează paşii. Isprăvile eroilor homerici beneficiau din culise de gesturile prevenitoare ale unor zei care îi protejau. Ei interveneau luând când forma unui nor, când chipul unei păsări, când pur şi simplu abătând, cu un gest invizibil, traiectoria lăncii sau a unei săgeţi sau, dimpotrivă, ducându-le la ţintă. Îngerul îndeplineşte mai târziu şi el această funcţie, de ocrotitor (ce scapă privirii) al celui pe care-l are în grijă. Frumuseţea e că în viaţa oamenilor de seamă apare mai întotdeauna cineva care, în deplină discreţie, creează, întocmai ca zeii şi îngerii pentru faptele eroilor lor, condiţia „operei”, posibilul ei. El este cel care dă fără să aştepte nimic, care nu e aplaudat de nimeni şi a cărui trecere pe pământ rămâne cel mai adesea neobservată.

Cioran a trăit o vreme din burse, dar adevărata lui bursă, primită prin voia destinului şi pe viaţă, poartă numele „Simone Boué”. Văzându-l pe Cioran în repetate rânduri, mai ales după 1990, am ajuns să o cunosc şi pe ea. Mon amie, o prezenta Cioran. Frumos era că-l iubea pe Cioran tachinându-l oarecum la tot pasul, alintându-l cu povestirea unor scene care-l priveau, pe care le asculta amuzat, dar din care el, Cioran, nu ieşea întotdeauna glorios. Avea un simţ al umorului care-l egala pe cel al lui Cioran şi, uneori, ascultându-le schimburile de replici, aveai senzaţia unui adevărat recital de fineţe şi bun-gust. Am cinat de mai multe ori împreună. Când am rugat-o, în 1994, să facem un scurt interviu filmat (Cioran era internat la spitalul Broca, iar eu s-a nimerit să fiu la Paris în acelaşi timp cu Sorin Ilieşiu, pe care Simone îl cunoştea din vremea filmărilor făcute cu Cioran în iunie 1990), a acceptat cu simplitate, precizând însă că discuţia se va rezuma doar la o înregistrare sonoră. Mi-aduc aminte că Sorin Ilieşiu, care-şi instalase camera de filmat în apartamentul minuscul din rue de l’Odéon, a fost obligat să acopere obiectivul aparatului cu şapca. Asta în timp ce Simone râdea şi comenta ironic întreaga scenă.

Aflasem de-cu-seară de la Monica Lovinescu că a doua zi, pe 18 noiembrie, era aniversarea ei. (Ziua Monicăi era pe 19 noiembrie şi le sărbătoriseră pesemne în repetate rânduri împreună.) Trebuie să mărturisesc că îmi pusesem speranţe mari în interviul acesta. Însă n-am reuşit să aflu lucruri deosebite de la Simone, despre cel pe care îl avusese alături vreme de cincizeci de ani. O discreţie fundamentală o împiedica „să-şi dea drumul” şi senzaţia stranie pe care am avut-o pe tot parcursul discuţiei a fost aceea că stăteam de vorbă cu Simone despre vecinul ei de palier. Într-un fel a fost consecven­tă sieşi, rămânând învăluită în nevăzutul ei. Şi totuşi, Cioran apare, din cele câteva scene evocate, viu şi „văzut de aproape”. (Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu: Întâmplarea face, doamnă, să fi aflat că astăzi este ziua dumneavoastră de naştere şi că, exact acum cincizeci de ani, l-aţi cunoscut pe Cioran.

Simone Boué: Da, era în 18 noiembrie 1944. Stăteam la coadă la cantină, la Foyer International şi, cum întârziam întotdeauna, ajunsesem când erau pe punctul să închidă. Cioran întârzia şi el, chiar mai rău decât mine, aşa că se afla la coadă undeva în spatele meu.

G.L. Unde se întâmpla asta?

S.B. Pe Boulevard Saint Michel, la un local care avea la parter un restaurant pentru studenţi. Trebuia să completezi un formular şi să pui data. Şi-atunci Cioran s-a apropiat de mine – îl remarcasem…

G.L. Ce v-a făcut să-l remarcaţi? Avea ceva deosebit?

S.B. Da. Era întotdeauna singur şi nu avea deloc aerul unui francez, ceea ce pentru mine (râzând) era mai degrabă un lucru pozitiv. Ştiţi, când eşti tânăr, eşti atras de lucruri neobişnuite, de lucruri care ies din comun.

G.L. Avea un aer exotic?

S.B. Exotic e mult spus. Cert e că nu aducea a francez. Poate a rus…

G.L. Cioran era pe-atunci student, nu?

S.B. Da… Nu… Adică da, pregătea un doctorat, pentru că altminteri n-ar fi avut ce căuta în acel local destinat studenţilor. În orice caz, important pentru el era să aibă posibilitatea să mănânce acolo.

Aşadar, cum vă spuneam, a ieşit din rând şi s-a apropiat de mine, întrebându-mă în ce zi eram, ca să-şi poată completa formularul. Ei bine, iată, de data asta eram capabilă să răspund la întrebare, pentru că era ziua mea: 18 noiembrie. Apoi am continuat să vorbim şi aşa ne-am cunoscut. Am plecat împreună şi de-atunci am început să ne vedem.

G.L. În perioada aceea, dacă nu mă înşel, Cioran era fascinat de literatura engleză, mai cu seamă de poezia lui Shelley, iar dumneavoastră făceaţi studii de engleză şi, în felul acesta, aţi găsit pesemne un teren de interes comun…

S.B. Începuse să înveţe engleza mai de mult, iar în momentul în care ne-am cunoscut avea ceea ce se numea o Miss, o bătrână doamnă englezoaică, de fapt irlandeză, pentru că, fiind în timpul Ocupaţiei, englezii nu aveau ce căuta în Franţa

G.L. Avea posibilitatea să plătească o Miss?

S.B. Ei, o plătea foarte puţin şi ea îi dădea ore mai cu seamă pentru că Cioran era cuceritor şi, în plus, îi mai şi vorbea de rău pe francezi, ceea ce nu putea decât să-i facă plăcere irlandezei. Apoi, cred că bătrâna doamnă era puţin îndrăgostită de şarmul lui şi, cum vă spuneam, chiar faptul că nu arăta a francez conta. Vedeţi fotoliul acesta? Este o moştenire de la doamna despre care vorbim.

G.L. Unde locuia Cioran pe-atunci?

S.B. La Hotel Racine, avea şi o mică bursă – nu mai ştiu exact ce fel de bursă.

G.L. Şi cum îşi petrecea timpul? Citea mult, scria? Avea proiecte? Cocheta cu gândul de a trece la scrisul în franceză?

S.B. A nu, absolut deloc. Ce m-a frapat cunoscându-l era faptul că, din când în când, aluneca dintr-odată într-un univers sumbru şi atunci citea o pagină din Biblie în limba română. Apoi, după ce termina de citit, se apuca să scrie în română, nu mai mult de o pagină, iar când termina de scris, era complet transformat, devenea senin, avea poftă să fluiere… În perioada aceea Eliade îi trimitea pachete din Portugalia…

G.L. Eliade lucra atunci la Consulatul din Lisabona.

S.B. Exact. Şi în pachetele pe care le primea se găseau mai ales ţigări Camel. Ei bine, cu un pachet de ţigări pe care îl vindea la uşa unui bar de noapte, Cioran putea să-şi plătească chiria pe o lună. Extraordinar, nu?

Îmi mai aduc aminte de ceva din perioada aceea. Sub masa la care scria, Cioran ţinea o valiză, pregătită în orice moment pentru cazul în care ar fi fost mobilizat, în ţară la el. Ştiam că atunci când plecase îi spusese ataşatului militar: „Puteţi conta pe mine. Ştiu că, în caz de ceva, numai eu sunt cel care mai poate salva situaţia.” Oricum, vederea acelei valize, pe care Cioran stătea cu picioarele în timp ce scria, mă îngrozea de fiecare dată.

Avea o manieră cu totul specială de a vedea lucrurile…

G.L. Cât timp a durat interesul lui Cioran pentru limba engleză, pentru literatura engleză?

S.B. Destul de mult.Tot timpul, în fond. Venea la cursuri cu mine şi toată lumea îl remarcase, pentru că era singurul care purta pălărie, într-un moment în care nimeni nu purta pălărie în Franţa. Avea de asemenea un pardesiu minunat, dintr-o stofă groasă, în timp ce francezii nu sunt niciodată îmbrăcaţi cum trebuie când e vorba să se apere de vremea rea. Toţi, în sala de curs, luau notiţe febril. Cioran se instala, nu nota nimic şi toată lumea îl privea cu o anume curiozitate. E drept că nici eu, nici Cioran nu ne duceam în mod regulat la cursuri.

G.L. Ce anume v-a impresionat cel mai mult la el, atunci când l-aţi cunoscut? Felul lui de a gândi, de a vorbi? Avea ceva deosebit, de fiinţă înzestrată aparte?

S.B. O, da! Era mereu surprinzător. Avea o manieră cu totul specială de a vedea lucrurile, când în cele mai mici detalii, când, dimpotrivă, de a nu le vedea deloc. Da, pot spune că n-am cunoscut niciodată un om atât de interesant…

G.L. Era preponderent ironic? Avea umori egale? Sau, mai degrabă…

S.B. Umori egale? Mă faceţi să râd! Dimpotrivă. V-am povestit deja cum cădea dintr-odată într-o dispoziţie sumbră şi cum de-abia faptul de a scrie o pagină îl elibera.

Ieşeam uneori, mai cu seamă în Jardin de Luxembourg, şi acolo Cioran întâlnea prieteni români. Atunci am auzit prima oară înjurături româneşti şi am început să le învăţ fără să vreau. Evident, nu înţelegeam ce-şi spuneau, dar am fost izbită de recurenţa anumitor expresii şi-mi amintesc că, la un moment dat, cu o voce timidă, am întrebat: „Ce-nseamnă Ťpupa-ma-n-curť?”. Au izbucnit toţi în râs şi mi s-a spus că pronunţasem cuvintele cu un accent transilvănean. Asta a fost prima înjurătură pe care am învăţat-o.

G.L. Am să vă dezamăgesc, spunându-vă că de fapt aveţi un accent pur parizian.

S.B. (râzând) Mă simt profund vexată!

G.L. Spuneţi-mi, doamnă, ce-nseamnă să fii împreună vreme de cincizeci de ani cu o persoană ca Cioran? Era răsplătitor? Era o bucurie? Sau poate, dimpotrivă, era chinuitor? E nepoliticos să vă cer să faceţi un asemenea bilanţ?

S.B. Adevărul e că aveam vieţi complet diferite. Eu eram profesoară şi n-aveam decât o singură idee: că a doua zi trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap. Şi tocmai din cauza asta am început să am insomnii. El, în schimb, a început să cunoască lume şi ieşea adesea, întorcându-se târziu. Toţi cei pe care i-a întâlnit în perioada aceea mi-au rămas necunoscuţi. Pentru că trăiam oarecum în contratimp, deşi, evident, (râzând) se mai întâmpla şi să ne întâlnim.

G.L. Vreţi să spuneţi că n-aţi apucat să-i cunoaşteţi pe Michaux sau Beckett?

S.B. Ba da, desigur, dar acum mă refer la perioada imediat următoare războiului. L-am cunoscut mai întâi pe Eliade şi ceea ce m-a amuzat şi fascinat era modul acela total nefranţuzesc al lui Cioran (deşi, eu fiind născută în Vendée, nu sunt întru totul franţuzoaică) de a prezenta pe cineva prin exagerări teribile, de genul „Ai să-l cunoşti pe cel mai mare scriitor etc.”. Dar maniera aceasta de a pregăti o întâlnire era în acelaşi timp captivantă şi seducătoare.

G.L. Nu vă uimea contradicţia asta care exista între tonalitatea sumbră a scrisului său şi veselia pe care Cioran o degaja în viaţa de zi cu zi? Bucuria lui de a râde şi de a-i face şi pe alţii să râdă…

S.B. Există nu puţini oameni care spun că în scrisul lui Cioran este ceva tonic, că simţul umorului stă acolo la pândă la tot pasul. Adevărul e că umorile lui erau extrem de schimbătoare. Putea fi într-o dispoziţie masacrantă, iar cinci minute mai târziu să-l faci să râdă.

G.L. Vă amintiţi cumva când a luat hotărârea de a începe să scrie în altă limbă, de a aparţine altei culturi?

S.B. Dădea semne. Într-o zi mi-a spus: „N-are nici un rost să scriu într-o limbă total necunoscută”.

G.L. Avea „orgoliul rănit al cuiva care vine dintr-o cultură mică”, cum singur spune?

S.B. Fără îndoială.

G.L. A avut dificultăţi în a face trecerea de la o limbă la alta?

S.B. A avut în măsura în care, ca mulţi români – asta l-am auzit pe el spunând-o – credea că ştie franceza. Or, a început prin a-şi da seama că nu era cazul. Şi-a consultat unul dintre prieteni, căruia îi dăduse manuscrisul, şi tipul i-a spus că trebuie rescris totul. Cioran a fost teribil de vexat…

G.L. Dar nu a început prin a vă cere dumneavoastră părerea?

S.B. În perioada aceea eram la Mulhouse, primisem acolo primul meu post. Era imediat după război şi viaductul pe care trecea trenul fusese bombardat. În plus, trenul mai traversa şi nu ştiu câte frontiere. De la Mulhouse la Paris se făceau douăsprezece ore. Aşa încât, ne vedeam greu, iar povestea cu primul manuscris în franceză al lui Cioran s-a făcut fără mine.

G.L.. Am putea, aşadar, spune că numai pentru prima carte, Tratat de descompunere, Cioran a avut probleme cu franceza? Că apoi le-a depăşit complet? Insist, pentru că m-a preocupat mult perioada asta, a schimbării identităţii lingvistice a lui Cioran. A doua carte a venit firesc?

S.B. A doua carte, după cum ştiţi, era o carte de aforisme şi, într-un anume sens, Cioran putea reveni mai uşor asupra fiecărei fraze.

G.L. „ŤNuť, îi plăcea lui Cioran să spună, mi-a intrat în viaţă.” Doamnă, cum v-aţi acomodat cu filozofia de viaţă a lui Cioran, cu scepticismul lui, cu pesimismul acela căruia nu-i scapă nimic din lume şi din aspectele vieţii? Faptul că partea de frumos a lumii era, în scris cel puţin, cu desăvârşire ignorată?

S.B. Nu cred deloc că îi scăpa frumuseţea lumii…

G.L. Şi totuşi, în scrierile sale este prezent doar negativul vieţii.

S.B. Nu sunt înclinată să văd asta ca pe o „viziune”. Eu am sesizat mereu partea „veselă” a personalităţii lui şi am reacţionat mai puţin la aspectul de care vorbiţi. Ceea ce mă interesa în scrisul lui era perfecţiunea formulării.

Era prezentat ca „prietenul lui Ionesco”

G.L. În acea epocă a începutului, când nu avea parte de notorietate, visa, se frământa, avea proiecte, se temea pentru viitorul lui cultural în Franţa?

S.B. Cioran n-a avut niciodată proiecte. Găsea asta ca pe ceva perfect absurd. Trăiam realmente de la o zi la alta.

G.L. Cioran a spus la un moment dat că e demn de dispreţ cel care aderă la celebritatea lui. Cum a trăit ipostaza lui de scriitor cunoscut, omagiat, de mare stilist al limbii franceze, propus mereu pentru premii pe care le refuza?

S.B. Dar asta s-a întâmplat foarte târziu. Cioran a povestit în repetate rânduri că, atunci când ieşea în lume, era prezentat ca „prietenul lui Ionesco”. Mai târziu a devenit „prietenul lui Beckett”. Multă vreme el n-a existat „în sine”. Asta îl amuza, dar cred că, omeneşte, îl şi afecta. Cunoscut cu adevărat a devenit abia odată cu Exerciţii de admiraţie, penultima lui carte. Apoi a venit Anateme şi gata.

Am să vă povestesc cum s-a dus la un moment dat să se întâlnească cu Claude Gallimard. Fapt e că obosise să audă mereu că este autorul Tratatului de descompunere. Nu înţelegea de ce erau total ignorate cărţile pe care le scrisese în continuare. S-a dus deci la editorul său să întrebe de ce nu e publicat în livre de poche. Cioran voia ca în felul ăsta să fie citit de tineri. Avusese discuţii în acest sens şi cu Michaux, care de fapt era total contra formatului de buzunar. Se duce deci la Gallimard şi îi propune să fie publicat în poche. Gallimard scoate dintr-un raft un dosar subţire cu încasările făcute din cărţile lui Cioran. Erau ridicole. „Uitaţi-vă şi dumneavoastră, domnule, cum să vă public în livre de poche cu asemenea vânzări?”

Uneori i se mai întâmpla să câştige câte ceva

G.L. Să înţeleg atunci că aţi împărtăşit o viaţă tare modestă sub aspect material?

S.B. (Râzând) O, da, tare modestă, tare modestă… Mai precis, nu am trăit niciodată la un nivel ieşit din comun. Ca profesoară aveam o leafă, iar pe de altă parte cheltuielile noastre erau foarte mici. Apartamentul în care trăim, cu o chirie modică, l-am dobândit graţie lui Cioran. De altminteri al lui e meritul că am devenit agrégée, „titulară”. Nu mă pregătisem deloc pentru asta, m-am prezentat într-o doară la examenul de titulatură, părinţii mei îmi dădeau bani pentru studii şi mi-am zis că, de dragul lor, o să mă duc acolo, o să fiu respinsă şi am să rămân profesor fără titlu. Am dat examenul scris, apoi, absolut din întâmplare, am văzut lista şi am descoperit cu uimire că eram printre cei admişi la oral. Numai că mie mi-e groază să vorbesc, nu ştiu pur şi simplu să vorbesc şi m-am gândit să nu mă mai duc la oral. Am întâlnit atunci o prietenă a lui Cioran, care era oarecum medic, şi care mi-a spus că o să-mi dea un certificat medical, în caz că n-aş fi vrut să merg la oral. Atunci Cioran a început să discute cu fata asta, să-i spună că pentru nimic în lume nu trebuie să-mi dea certificatul şi că trebuie cu orice preţ să mă prezint la examen. Văzând că n-am încotro, m-am dus cu gândul că, oricum, am să pic. În program era Tennyson, In memoriam, un poem pe care nu-l terminase, extrem de plicticos, pe care-l citisem în diagonală. Nu prea ştiam ce să fac, nu prea aveam idei… Cioran avea obiceiul să citească tot soiul de biografii şi mi-am amintit că-mi povestise la un moment dat o anecdotă despre Tennyson, care nu avea cine ştie ce importanţă pentru înţelegera operei lui… Că fusese invitat la o sindrofie şi că, uitându-se prin biblioteca gazdei şi, nevăzând nici o carte de-a lui, a plecat imediat. Asta era bineînţeles o proiecţie a amărăciunilor lui Cioran. I-am povestit lui Cioran că am spus andecdota pe care o aflasem de la el – a fost extrem de încântat – şi că am fost admisă. Atunci Cioran mi-a spus: „Îmi datorezi la sfârşitul fiecărei luni diferenţa dintre salariul de titular şi cel de profesor fără titlu”. Bineînţeles (râzând) că n-a văzut niciodată nimic de la mine.

G.L. Chiar niciodată?

S.B. Mă rog, nu mare lucru. Adevărul e că am trăit din foarte puţin. Ne mai permiteam, când şi când, să călătorim, dar în condiţii cu adevărat incredibile. Nu aveam bani să tragem la nici un hotel… Eu îmi ziceam că am putea, totuşi, să cheltuim câte ceva, însă Cioran nu voia, era, cum să spun?, foarte „spartan”.

G.L. Asta se întâmpla din cauza condiţiilor dificile în care era obligat să-şi ducă viaţa sau din cauza „spartanismului” lui înnăscut?

S.B. De vreme ce câştiga foarte puţini bani…

G.L. Câştiga? Dar nu avea nici o slujbă.

S.B. A avut burse. Şi-a fost apoi povestea aceea cu Burlington. E o scrisoare în acest sens, pesemne că e la Relu. I s-a comandat o prefaţă la un volum din opera lui Valéry, publicat de Burlington Foundation. I s-a refuzat prefaţa pentru că nu era îndeajuns de elogioasă. În sfârşit, uneori i se întâmpla să câştige câte ceva; existau ocazii de un fel sau altul.

G.L. Şi totuşi, cărţile lui, oricât de mici ar fi fost tirajele – de două-trei mii de exemplare, să zicem -, nu-i aduceau nimic?

S.B. Când v-am auzit în iunie povestind că volumul lui de debut, Pe culmile disperării, s-a vândut în România în 15.000 de exemplare…

G.L. 150.000 de exemplare.

S.B. Este de-a dreptul ameţitor!

G.L. Cifra trebuie interpretată. Asta s-a întâmplat în 1990, după patruzeci şi cinci de ani de interzicere a publicării lui Cioran în România. Acum tirajele „s-au normalizat”, au coborât la două mii de exemplare.

S.B. Când primesc situaţiile de la Gallimard… Uitaţi, am aici Tratat de descompunere, ultima ediţie, trei mii de exemplare.

G.L. Revin asupra unei întrebări pe care v-am mai pus-o: Dacă aţi face bilanţul acestor cincizeci de ani din viaţa dumneavoastră, care s-au scurs alături de Cioran, ce-aţi spune?

S.B. N-am nici o dorinţă să fac bilanţuri, nici nu ştiu să le fac. Cum să faci bilanţul unei vieţi?

18 noiembrie 1994

9 Noiembrie 2010

PREMIUL GONCOURT 2010, scriitorul francez MICHEL HOUELLEBECQ


Câteva cărţi traduse în limba română la Editura Polirom ale autorului premiat cu cea mai înaltă distincţie literară franceză.

Scriitorul Michel Houellebecq, – "monstru rece și neurastenic, provocator vulgar, pornograf mizantrop și maniaco-depresiv" a primit ieri 8 noiembrie 2010, premiul Goncourt, cea mai înaltă distincție literară franceză – pentru care a fost nominalizat frecvent în ultimii zece ani – pentru romanul sau „La carte et le territoire” („Harta și teritoriul”). Romanul lui Michel Houellebecq va fi publicat în România la Editura Polirom, în traducerea lui Daniel Nicolescu, anul viitor.
De-a lungul timpului printre autorii francezi premiaţi se numără şi Pascal Quignard cu cartea „Umbre rătăcitoare”, dar personal mi-a plăcut mai mult „Toate dimineţile lumii”, unde personajul Sainte Colombe, compozitor îşi pierde soţia. El continuă ani de zile să o cheme prin muzica lui sfâşietoare, până la apariţia acesteia. El o întreabă într-una din vizite:”La ce te uiţi atunci când taci?” şi ea răspunde:”Îţi priveam pe lemnul violei, mâna îmbătrânită”. El se uită la mână ca şi cum s-ar uita prima dată şi îşi dă seama că îmbătrânind este mai aproape de ea, de condiţia ei. Iată de ce uneori moartea este prilej de bucurie.

1 Iulie 2010

Kalila şi Dimna sau povestirile lui Bidpai, traducere din limba arabă, George Grigore

Filed under: Articole,Cărti — maskirovka @ 17:23
Tags: ,

KALILA SI DIMNA SAU POVESTIRILE LUI BIDPAI, trad. din limba araba, postfata si note de George Grigore, Ed. Polirom

http://www.polirom. ro/catalog/ carte/kalila- si-dimna- sau-povestile- lui-bidpai- 3821
CARTEA Kalila şi Dimna, în forma arabă datorată lui Ibn al-Muqaffa‘, de aproape un mileniu şi jumătate, de când şi-a început lunga şi întortocheata călătorie către culturile lumii care au adoptat-o sub diverse forme şi nume, continuă să trezească interesul cititorilor şi să-i inspire pe artiştii din cele mai diverse domenii. Tradusă şi retradusă, repovestită, adaptată, adăugită sau dimpotrivă simplificată, această operă multiculturală, dăruită de Orient lumii, este încă departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt, fiind considerată o sursă inepuizabilă de înţelepciune pe care editori din întreaga lume continuă să o aducă în actualitate. Povestea călătoriei sale şi modul cum a influenţat literaturile lumii şi a şlefuit mentalităţile din felurite epoci sunt la fel de fascinante precum cartea însăşi şi stau mărturie a unui dialog intercultural ce s-a desfăşurat de-a lungul veacurilor (George Grigore, Postfaţă la Kalila si Dimna).

27 Iunie 2010

„Cartea tuturor intenţiilor”, de Marin Mălaicu-Hondrari

Filed under: Cărti — maskirovka @ 18:37
Tags: ,

Al doilea roman al lui Marin Mălaicu-Hondrari creşte din „Cartea tuturor intenţiilor” (2006), recomandată cu entuziasm de Mircea Cărtărescu ca fiind definitorie pentru o întreagă generaţie. Romanul „Apropierea” prinde contur la intersecţia vocilor celor şase personaje, doi bărbaţi şi patru femei, un hexagon narativ în centrul căruia se află câteva poveşti de dragoste.

Iată un fragment dintr-un splendid episod, în care amanţii locuiesc pe un vas de croazieră dezafectat:

„Nopţile continuam să ieşim pe punte şi de fiecare dată vedeam pe cerul încremenit al macaralei şi vederea lui ne amintea că zilele pe vas ne erau numărate. Vedeam ce ravagii mai făcuseră şi muncitorii. Am observat, stupefiaţi, că dispăruseră piscina şi o parte din puntea de sus, apoi mobilierul din restaurant şi din pat, iar duşumeaua fusese scoasă. Într-o dimineaţă ne-am trezit că alunecăm din pat. Dumnezeule, am strigat, Maria, trezeşte-te, nava s-a lăsat într-o rână. Am ieşit pe punte şi am nimerit în mijlocul unui adevărat şantier. O armată de muncitori chinezi mişunau ca termitele. Tăiau, deşurubau, smulgeau, demontau. Acolo unde fusese liftul se căsca un crater.
Partea de cabine, unde dormisem cu două zile în urmă, nu mai exista. Mergeai de-a lungul coridorului şi dintr-o dată, sus, vedeai cerul, iar jos, o prăpastie. Macaraua îşi muta braţul lent pe desupra capetelor noastre. I-am zis Mariei că am putea sabota întreaga lucrare, să facem să nu mai funcţioneze macaraua. Cum? m-a întrebat ea. Tot ce mi-a trecut prin cap a fost să băgăm zahăr în rezervor. Maria a zâmbit. Vremea partizanilor sârbi a trecut, a zis. A trebuit să ne alegem cu multă grijă locul pentru dormit. Am coborât la puntea trei, părea intactă, aşa că ne-am ales acolo o cabină…”

Călătorii & iubiri

Romanul prinde contur la intersecţia vocilor celor şase personaje, doi bărbaţi şi patru femei, hexagon narativ în centrul căruia se află câteva poveşti de dragoste pe cât de intense, pe atât de complicate. Adrian este un tânăr poet din Năsăud, ajuns în Spania pentru a învăţa limba lui Borges.

Va fi paznicul de noapte al unui parc cu maşini second-hand, apoi va face pe şoferul de maşini furate pentru Vanessa, o argentiniancă bisexuală, căreia îi va deveni amant. Se va îndrăgosti apoi de Maria, sculptoriţă şi basistă într-o trupă de latino-jazz, căsătorită, dar care va consimţi la o viaţă dublă. Dana, o tânără studentă din Cluj, vine în Spania la mama ei şi e pe cale să se căsătorească cu un imigrant român, închis însă în ultimul moment pentru a fi fost implicat în reţeaua de infractori din care făcea parte şi Vanessa, dar se va îndrăgosti de The Great, poet şi prieten cu Adrian…

Romanul alternează perspectiva fiecărui personaj asupra acestor peripluri (ultrasimplificate aici), trasee & traiectorii pasionale în căutarea literaturii, a vieţii sau a dragostei. O adevărată ţesătură de călătorii şi iubiri întinse între Transilvania, Berlin, Córdoba, Madrid şi Buenos Aires, pânză (inter)continentală, în care sunt prinse toate personajele (de patru naţionalităţi diferite) prin acea forţă stranie a hazardului şi a coincidenţelor care face ca, la un moment dat, fiecare să afle şi să se afle în apropierea celuilalt, căutându-se sau doar intersectându-se.

Aceste întâlniri sunt, de fapt, (pre)determinate la nivel pur spiritual. Cartea are ca fundal imigraţia şi infracţionalitatea (cu momente alerte, pline de suspans), dar romanul este, de fapt, un poem despre apropierea acestor oameni, singuratici şi visători, fiecare un suflet neliniştit căutându-şi prin lume propriul ecou într-un alt suflet, un poem despre telepatia dintre sufletele hrănite cu literatură. Confruntările interlope sunt concurate de întâlnirile literare, momentele de apropiere, de dragoste sau convieţuire temporară dintre personaje având ceva din lentoarea şi senzualitatea stilului lui Wong Kar Wai.

Toate aceste imposibile poveşti de dragoste între străini, mereu pe drum, în hoteluri sau rulând cu maşina, vagabonzi superiori care, înfruntându-şi tristeţile şi distanţele, se leagă unii de alţii „vorbind” pasional prin stări, gesturi (se fumează enorm), priviri şi cuvinte scoase din cărţi (dar mult mai puţine decât tăcerile), fac din „Apropierea” o carte extrem de frumoasă în mişcările ei interioare, de un fin erotism, dublat uneori de o vagă violenţă, o carte poetică şi seducătoare prin fiecare personaj şi, mai ales, prin fiecare frază, şlefuită aproape muzical.

Scriitura lui MMH, neostentativă, săracă în tropi şi cu fraze mai degrabă scurte, este însă deosebit de fluentă şi de rafinată, are o naturaleţe aproape hipnotică, cuceritoare oricum prin felul în care suprapune imaginile şi reflecţiile, epicul şi introspectivul. Venit dinspre poezie şi traducerea de poezie, MMH este printre cei mai recenţi stilişti intraţi în proza românească.

sursa:
http://www.adevarul.ro/cultura/literar_si_artistic/carte/Frumosii_visatori_0_272373214.html

4 Iunie 2010

Hemografia, de Nichita Stănescu, volum „Respirări”

Filed under: Cărti — maskirovka @ 06:30
Tags: , ,

(Nichita Stănescu – „Respirări”, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1982, capitolul „Dintr-un abecedar marţian”)

I
A venit îngerul şi mi-a zis: de atâta amar de vreme te veghez ca să ajungi om de ştiinţă şi tu până acum nu ai inventat nimic!
Cum să nu; am inventat; numai că ştiinţa pe care eu am creat-o este atât de subtilă, încât uneori se confundă cu firescul. Ea se numeşte hemografia, adică scrierea cu tine însuţi.

II

Această scriere încearcă să oprească în loc ceea ce nu poate fi oprit niciodată în loc; starea fericirii, adică. Speranţa secretă a celui care există, adică Pricina secretă de a exista a celui care există, adică.

III

Hemografia este o ştiinţă tânără. Ea are numai vârsta umanităţii. Ea are numai vârsta celui care se scrie pe sine. Strămoşii ei sunt în viitor. Din această pricină, ea pare stângace când de fapt este plânsă, şi pare sângerândă, când de fapt este numai roşie.

IV

Cel mai mare hemograf nu s-a născut încă, dar făcând calculul trist că se împlinesc 90 de ani de când Eminescu nu a mai scris real, cred că în acest an el se va naşte din nou de la început. Mă gândesc că dacă unei femei îi trebuie 9 luni ca să producă miracolul existenţei, 90 de ani îi trebuie ţării ca să-l renască pe el. Eu am venit pe lumea limbii româneşti ca să-l vestesc.

V

El va fi neasemuit de frumos şi toată fiinţa lui, chiar şi trupul lui vor fi o neasemuită vorbire. Se vor usca lacrimile femeilor părăsite, iar îndrăgostiţii vor vedea păsări cu gâtul uimitor de lung întretăind soarele la amurg.

VI

El însuşi nu va fi foarte fericit, dar toată fiinţa lui va revărsa un fel de fericire a vorbirii, încât toate tinerele fete, auzindu-l, îi vor purta cuvintele la ureche ca pe un cercel de diamant.

VII

Chiar nici tinerii bărbaţi nu vor avea timp să-l invidieze, fiind deodată şi de tot preocupaţi să-l iubească.
El nu va trăi foarte mult, încât ultimul lui chip văzut va fi un chip de bărbat tânăr.
El nu va scrie multe cărţi, dar cuvintele lui vor fi nesfârşite.
El nu se va înălţa la ceruri fiind confundabil cu ele.
Va bea vin, va plânge în hohote, va râde din inimă.

VIII

El n-o să-şi aducă aminte de mine, pentru că aşa este cuviincios.
El îşi va aduce aminte numai de o fiinţă foarte frumoasă şi care târziu şi altă dată va urma să se nască.

IX

Hemografia este abstractă şi practică totodată. Te scrii pe tine pe dinăuntrul sufletului tău mai întâi, ca să poţi la urmă să scrii pe dinafară sufletele altora.

X

Îngerul se uită posomorât la mine:
Eu aş fi vrut să fac din tine un om, iar nu un înger.
De ce mă dezamăgeşti?

XI

Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. Se uită lung la noi şi ne spune: Mă, voi nu vreţi un măr, că mie nu-mi mai este foame de el!

1 Iunie 2010

Angelus, Ruxandra Cesereanu, Editura Humanitas, 2010

Filed under: Articole,Cărti — maskirovka @ 13:03
Tags: , ,

ANGELUS, Ruxandra Cesereanu, Editura Humanitas, 2010. Carte abia lansată pe 29 mai la Sibiu, cititorii pot răsfoi câteva pagini pe site-ul editurii: angelus.pdf. Lansarea la București va fi pe 12 iunie la ora 17.00.

3 Martie 2010

Cărţi de top

Filed under: Cărti — maskirovka @ 06:48
Tags: , , ,

Cititorul, Bernhard Schlink, Editura Polirom, 2009.
Bestseller international, tradus in aproape 40 de tari si distins cu prestigioase premii literare. Roman ecranizat in regia lui Stephen Daldry si avindu-l ca producator pe Anthony Minghella, cu Ralph Fiennes si Kate Winslet in rolurile principale. Filmul a obtinut cite cinci nominalizari la Oscar si, respectiv, la premiile BAFTA si este cistigatorul unui Glob de Aur.
Cititorul este povestea unei iubiri mai putin obisnuite: aceea dintre adolescentul Michael Berg, fiul unui conferentiar la facultatea de filosofie ostracizat din pricina insistentei de a preda ginditori ce contraziceau ideologia nazista, si taxatoarea de tramvai Hanna Schmitz, cu douazeci de ani mai in virsta, care este gata de orice sacrificiu pentru a ascunde un secret rusinos. Mai mult decit o initiere erotica, aceasta relatie devine modalitatea privilegiata de investigare si asumare a trecutului politic al unei intregi natiuni; judecata si condamnata pentru faptele comise in calitate de supraveghetoare intr un lagar pentru femei din apropierea Cracoviei, Hanna influenteaza profund modul in care Michael ajunge sa resimta responsabilitatea si vina, transformind evenimentul istoric in realitate traita.

Îndrgăgostită de un masai, Corinne Hofmann, Editura All, 2007.
O poveste de viata si de dragoste in indepartata Kenya. Atunci cand pune pentru prima data piciorul pe pamant african, Corinne Hofmann nu banuieste ca viata ei va lua o turnura decisiva. Venita in Kenya pentru a-si petrece concediul, Corinne descopera la varsta de 27 de ani o dimensiune cu totul noua a dragostei. Este suficienta privirea patrunzatoare a razboinicului-masai Lketinga, pentru ca ea sa renunte, impotriva oricarei ratiuni, la viata ei din Elvetia: la prietenul ei, la cultura sa, la afacerile profitabile. In cateva luni, Corinne isi desprinde ancorele din Europa, pentru a se aventura intr-o lume noua. Se muta in mijlocul salbaticiei, in patria tribului Samburu, langa marea ei dragoste africana, unde cunoaste atat „raiul”, cat si „iadul”.Traieste ani plini de aventura, ani de dragoste, dar si de renuntari si probleme fara sfarsit: o comunicare anevoioasa, un mod de viata neobisnuit si o ierarhie sociala cu totul alta. Bolile care ii ameninta viata, foametea, comportamentul lui Lketinga dominat de o gelozie exagerata si conflictele culturale, care nu mai puteau fi mascate, fac in cele din urma imposibila viata de cuplu a celor doi. Dupa patru ani de convietuire, dragostea lor este definitiv distrusa. Corinne Hofmann s-a nascut in anul 1960 la Thurgau (Elvetia), ca fiica a unei mame frantuzoaice si a unui tata german. La 21 de ani isi incepe propria afacere cu un magazin de haine second-hand si rochii de mireasa. In anul 1986 isi petrece concediul in Kenya, unde il cunoaste pe Lketinga, un razboinic-masai, de care se indragosteste la prima vedere. Doi ani mai tarziu cei doi se casatoresc si au o fiica. Timp de patru ani, Corinne traieste in Kenya alaturi de sotul ei. Corinne Hofmann ne impartaseste fara constrangeri, intr-un mod plastic si patrunzator, experienta sa kenyana. Corinne paraseste Kenya impreuna cu fiica lor si nu se mai intoarce. Daca doriti sa ii scrieti autoarei (in limba germana sau engleza) intrati pe site-ul www.massai.chDaca ti-a placut Indragostita de un masai citeste acum Anticarul din Kabul! (http://www.all.ro/detail.asp?idtitlu=3756)

De ce iubim femeile, Mircea Cărtărescu, Editura Humanitas, 2008.
E limpede ca adultii au nevoie de povesti. Numai ca zanele lor si-au scurtat rochiile, si-au taiat parul care le ajungea candva pana la calcaie si au invatat sa fie femei, ceea ce e mult mai complicat si periculos decat meseria de zana.
Un manunchi de istorii cu femei asadar, spuse simplu, captivant, de un povestas a carui viata seamana ca doua picaturi de apa cu cea a lui Mircea Cartarescu. In fiecare poveste e un sambure de neobisnuit care sta ascuns in carnea obisnuitului, in „ordinar” o samanta de extraordinar care da rod epic. Un omagiu (adesea in sensul cel mai concret, erotic al cuvantului) adus femeilor „pentru ca sunt femei”.
Intrebarile criticului: Cine spunea ca scriitorul roman a uitat sa povesteasca? Cine spunea ca e misogin?

Dragostea în vremea holerei, Gabriel Garcia Marquez, Editura Rao Books, 2008.
Dupa Romeo si Julieta, aceasta este cea mai frumoasa poveste de dragoste care s-a scris vreodata. (…) O sa fac nefericiti o multime de barbati, deoarece iubirea reprezinta totul aici. Acest barbat a facut, timp de 50 de ani, curte unei femei.“ • Scott Steindorff
„…Traisera destul impreuna ca sa-si dea seama ca dragostea era dragoste oricand si oriunde, dar cu atat mai intensa cu cat se apropia de moarte.“
In tinerete, Florentino Ariza si Fermina Daza traisera o pasionanta poveste de dragoste. Numai ca viata iti rezerva uneori surprize… La inceput, cand Florentino afla ca Fermina se va casatori cu un doctor bogat, simte ca viata lui s-a sfirsit. Desi isi gaseste echilibrul, bucurandu-se de succes in afaceri si nu numai… (cele 622 de relatii amoroase ar putea confirma acest lucru), dragostea lui pentru Fermina ramane la fel de puternica. Asa ca, dupa 50 de ani, 9 luni si 4 zile de despartire, Florentino isi reinnoieste declaratia de dragoste in fata femeii visurilor lui. I se va mai oferi, oare, sansa unui nou inceput?
Dragostea in vremea holerei, una dintre cele mai frumoase si mai tragice povesti de dragoste din literatura universala, a fost ecranizata in 2008, adaptarea pentru cinema a romanului fiind facuta de scenaristul Ron Harwoord, castigator al Premiului Oscar si al Globului de Aur.

Brida, de Paulo Coelho, Editura Humanitas, 2008.
O poveste emotionanta despre iubire, mister si curaj
„Brida”, a treia carte scrisa de Paulo Coelho dupa „Alchimistul”
Brida este o tanara care crede ca exista o punte intre vizibil si invizibil. In cautarile ei, intalneste un intelept care-o invata sa-si infranga temerile si o femeie care o invata sa danseze ascultand muzica tainica a lumii. Amandoi vad ca ea are un Dar, insa stiu ca acest Dar nu are valoare decat daca ea ajunge sa-l descopere de una singura.
„Marele talent al lui Paulo Coelho pare a fi usurinta cu care li se adreseaza tuturor in acelasi timp. El este un dascal indulgent si totodata plin de empatie. Acesta este secretul succesului extraordinar al autorului ale carui carti s-au vandut in 100 000 000 de exemplare in lumea intreaga.” (Dana Goodyear, „The New Yorker”)

Iubirea la imperfect, Camila Baresani, Editura Nemira, 2008.
Ce-i împinge pe doi necunoscuţi unul în braţele celuilalt? Şi mai ales ce îi poate ţine legaţi? Stefano, un italian senzual, cu un aer de „puşti îmbătrânit”, şi Galia, o frumoasă rusoaică, se întâlnesc într-un hotel elegant din Milano. Şi, ca într-o celebră povestire de Cehov, atât este de ajuns pentru a începe o iubire pasională. Curând devine o relaţie la distanţă între două fiinţe profunde şi contradictorii, pe care scriitoarea le filtrează prin lumina riguroasă a analizei interioare.
Premiu: Premiul “Forte Village – Montblanc Scrittore emergente dell’anno”, 2005

Leandrul alb, Janet Fitch, Editura Rao Books, 2007.
LEANDRUL ESTE UNEORI OTRAVITOR. CA SI DRAGOSTEA UNEI MAME
Astrid Magnussen este o fetita de 12 ani care locuieste in California cu mama ei, Ingrid, o poeta cu spiritul liber. intr-o zi, Ingrid se indragosteste de un barbat care ii fr�nge inima si ii distruge viata. Pentru a se razbuna, Ingrid il ucide cu otrava florii ei preferate: leandrul alb. Ea este trimisa la inchisoare pe viata, iar Astrid incepe peregrinarile prin nenumarate orfelinate. Timp de aproape un deceniu, ea cunoaste dragostea interzisa, religia, amenintarea mortii, drogurile, foametea si sentimentul de a fi iubita. in toti acesti ani, ea tine legatura cu mama ei prin scrisori. Si, in timp ce Ingrid ii insufla fiicei ei puterea de a supravietui, Astrid isi invata mama ce inseamna dragostea adevarata.
Extrem de emotionanta… de-a dreptul seducatoare.
Boston Globe
Cartea a fost tradusa in 24 de limbi, fiind ecranizata in 2002 de Warner Bros. Printre protagoniste se numara Michelle Pfeiffer si Renee Zellweger.

Iarna la Lisabona, Antonio Munoz Monila, Editura Leda, 2009.
Închipuiţi-vă un film alb-negru al anilor ‘40 sau poate ’60 sau ‘80 sau… nu contează foarte mult perioada, pentru că lumea creată de Antonio Muñoz Molina poate fi plasată aproape oriunde în timp, importantă este atmosfera.
Iarna la Lisabona este o poveste de dragoste obsesivă, ca o nesfârşită improvizaţie de jazz, care se ţese între San Sebastián, Madrid şi Lisabona. De altfel, jazzul chiar e prezent în carte şi impune ritmul schimbător în care e scrisă. Un pianist care se îndrăgosteşte de o femeie căsătorită, un tablou de Cézanne care dispare, un traficant de tablouri, urmăriri pe străzi întunecoase şi lucind a ploaie, baruri înecate în fum şi lumină difuză… din toate astea se compune istorisirea poveştii care te acaparează, pentru că simţi cum intri şi tu în atmosfera creată de Muñoz Molina.
Impresia de lume suspendată undeva într-un timp oarecare e dată şi de felul în care ne sunt spuse întâmplările. Există mai multe versiuni, mai multe voci, pe când unele întâmplări nici nu se ştie cum s-or fi petrecut în realitate, o recunoaşte chiar autorul-narator.
Personajele sunt minuţios construite, deşi mai mult conturate, ca un desen în creion. Artistul singuratic, femeia fatală, gangsterul enervat de discuţiile despre filme şi cărţi, pe care nu le înţelege… La fel e şi povestea de dragoste, care mai mult se insinuează, e mai degrabă închipuită, pentru că protagoniştii ei îndrăgesc mai mult ideea de iubire care se naşte între ei graţie sufletelor care caută un punct de sprijin şi nu iubirea ca atare.
Iar jazzul e prezent nu doar prin muzică în sine, nu doar prin pianistul erou principal, ci şi, cum spuneam, prin ritmul în care aflăm povestea, când lent, când alert, ca în romanele poliţiste, când sincopat, când şoptit. Până când lucrurile se aşează, se leagă, afli ce voiai să ştii, iar la final te simţi ca un spectator al unui film clasic, film noir, spun unii, aprinzi o ţigară, iei un pahar de gin şi ieşi pe balcon, încercând să îţi închipui oraşul obsesiv al lui Muñoz Molina: Lisabona.
Cartea are şi o ecranizare, din 1992, realizată cu participarea lui Dizzie Gilespie.
DORINA TĂTĂRAN, sursa: http://revistascriitorului.ro/iarna-la-lisabona-antonio-muoz-molina/

“În sonetele sale, Adrian Munteanu cultivă ardoarea erotică specifică acelui „dolce stil novo” despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli. El reuşeşte să menţină treaz interesul cititorului pentru un gen liric revizitat, astăzi, doar de cei mai curajoşi. Nu mă îndoiesc că virtuozitatea sa prozodică va stârni plăcerea îndrăgostiţilor şi nu numai a acestora.”
Marin Mincu
” Sonetele poetului Adrian Munteanu au multe alte calităţi pe lângă simpla stăpânire a meşteşugului şi a formei fixe. Sînt sonete moderne, de o manieră viguroasă şi acidă, autorul nesfiindu-se să apeleze, arghezian, la crudităţi de limbaj care dau propeţime formei clasice de sonet. Mai ales poemele cu temă erotică excelează în expresivitate şi, nu de puţine ori, într-o graţie feroce”.
Mircea Cărtărescu

Youssef Zeidan, AZAZEL, INGERUL RAULUI, trad., prefata si note de Dumitru Chican, Editura Trei, 2010.
Povestea tânărului Hypa – care merge la Alexandria să studieze medicina şi teologia şi devine călugăr creştin – se petrece în secolul al V-lea. Într-un cadru mai amplu, cartea descrie de fapt impunerea puterii şi religiei creştine în lume: un roman istoric ce punctează distrugerile şi cruzimile pe care le-au produs creştinii în încercarea lor de a se afirma, încercare soldată cu dărâmarea barbară a vestigiilor culturii romane.
«În acest roman, am descris omul prizonier în spatele barierelor ridicate de istorie şi ideologie, al tradiţiilor şi al fetişurilor etnice şi religioase care fac să se pervertească esenţa însăşi a naturii umane. Am vrut să aduc un plus de înţelegere asupra omului care se condamnă la autodistrugere, uitând că, înainte de a fi tradiţie, idee şi credinţă, el trebuie să rămână ceea ce este: om.»
«Azazel, îngerul răului», titlu încununat cu prestigiosul Premiu internaţional Booker pentru romanul arab. Apariţia cărţii a stârnit vehemente polemici, îndeosebi din partea cercurilor ortodoxiei orientale, care au văzut în această scriere literară o insultă la adresa creştinismului adusă de un autor musulman. Deşi s-a cerut interzicerea romanului în Egipt, el s-a bucurat de un interes major din partea cititorilor, devenind un bestseller.

Culoarea, de Rose Tremain, trad. Ovidiu Petrişor, Editura Leda, 2010.
Bucuresti- 09 Februarie 2010 – ,,O carte fabuloasă, plină de fantezie, profund emoţionantă, surprinzătoare, revigorantă şi plăcută.” – Independent
• Roman nominalizat la ORANGE PRIZE 2004
• Rose Tremain a fost distinsă cu PREMIUL ORANGE pentru DRUMUL SPRE CASĂ şi cu premiul WHITBREAD pentru MUZICĂ ŞI TĂCERE
La jumătatea secolului al XIX-lea, Joseph şi Harriet Blackstone emigrează din Norfolk în Noua Zeelandă în căutarea unor noi începuturi şi a prosperităţii. Dar greutăţile întâmpinate în apropierea orăşelului Christchurch ameninţă să îi distrugă chiar înainte să-şi înfiripe o nouă viaţă. Când Joseph găseşte aur într-un pârâu, devine fascinat şi obsedat de ,,culoare” — aşa cum este cunoscut acolo metalul — şi, părăsindu-şi familia şi ferma, porneşte către noile câmpuri aurifere de dincolo de Alpii Sudici, într-o sălbăticie a valorilor morale, unde mulţi alţii, seduşi de bogăţiile din adâncul pământului, se află într-o goană violentă către împlinirea propriilor destine.
Emoţionantă în unele locuri, cutremurătoare în altele, Culoarea este o carte ce vorbeşte despre căutarea imposibilului, despre încercarea de a sonda complexităţile iubirii şi a explora sacrificiile ce trebuie făcute în căutarea fericirii.
„Tremain este o povestitoare magnifică, cu o poveste fantastică de istorisit.” – Independent on Sunday
,, O scriitoare a cărei imaginaţie bogată şi supleţe a stilului transcend genul: Tremain este una dintre cele mai talentate autoare de limbă engleză.” – Daily Telegraph
,,Tremain a reuşit să producă propria ei bijuterie de aur.” – Scotsman

Ştefan Doru Dăncuş, Poveşti pentru Gabriela, Editura LIMES, 2009.

Antologia de poezie intitulată Omul decor, de Gelu Vlaşin, a fost nominalizată în topul de carte pe anul 2009 – „Cărţile Anului” – conform unui articol publicat in Evenimentul Zilei şi Infonews.
Sursa:
Gelu Vlaşin

sursa generala
librarie.net

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.