DozaDePoezie

3 Decembrie 2016

Călătorii în centrul gândirii, Alexandru Vlad Ciurea

Filed under: Articole,Cărti — maskirovka @ 15:09
Tags: ,

„În timpul operației chirurgul se simte foarte singur….

Aceste este motivul pentru care înainte de operație și în timpul operației mă rog lui Dumnezeu. Transmit astfel pacientului încredere și sănătate, iar la ieșirea din sală mă închin din nou. Eu cred că Dumnezeu este în creierul omului. Sau există o legătură spirituală între creier și Divinitate. Iar pentru a interveni cu succes pe creier, nu mă pot ruga altcuiva decât lui Dumnezeu.” – Prof. univ. dr. Alexandru Vlad Ciurea

c%c2%a6l%c2%a6torii_coperta

3 Noiembrie 2015

Eremia Costel Grigorescu (1931 – 2001), top 10 mondial


Autorul lucrării: Eremia Costel Grigorescu (1931 – 2001), muncitor vopsitor la Combinatului Petrochimic Borzești.
978x012
3
6

SONY DSC

SONY DSC


sursa: http://www.onestiul.ro

19 Septembrie 2015

Filed under: adam si eva,Articole,Poezii,SMS — maskirovka @ 06:31
Tags: ,

Pe spatele meu sunt gravate și ușa Raiului și ușa Iadului

Aici scrie cum să evadezi din tine și să ajungi la viața veșnică
Pe unde să calci, pe unde să mângâi, celor care mă dezbracă de suflet
Le e dat să vadă ceea ce pot vedea doar o singură dată

Aici clocotește miezul tuturor lucrurilor

Pe sub bluza mea sunt ape vii, grădini
Cete de îngeri, jgheaburi de vise

Cine mă dezgolește nu mai mă poate iubi

Un soare intermitent doarme-ntre dinți
Sssssss
Pe spatele meu sunt gravate și ușa Raiului și ușa Iadului

Nu mai e nimic de făcut
Cine mă dezgolește nu mai mă poate iubi

20 Martie 2015

Parabola plutonului de execuție, Sorin Lavric

Filed under: Articole,Uncategorized — maskirovka @ 15:24
Tags:

http://www.romlit.ro/parabola_plutonului_de_execuie

2 Octombrie 2014

„Vrem o ţară ca afară”

Filed under: Articole — maskirovka @ 10:03

Blog ideologic Titus Filipas

Scanarea RMN cognitivă a creierului pentru denotaţia şi conotaţiile unui cuvânt. Se organizează sesiuni hackathon pe tema aceasta. Dar, bineînţeles, mai înainte trebuie să avem un bun dicţionar THESAURUS pentru cuvinte. Am mai spus, cu exemple, pe DEX există deficienţe. Şi semnalez cea mai gravă dintre ele : APREHENSIUNE. Dicţionarul DEX ne propune o conotaţie pe postul unei denotaţii. Dar „Vrem o ţară ca afară” cântă Vunk. Atunci, DEX ar face bine să fie congruent cu Merriam Webster. http://chronicle.com/article/Your-Brain-on-Metaphors/148495/
Titus Filipas

Vezi articol original

18 Iunie 2014

Coada, teatrul Bulandra

Filed under: Articole,Teatru — maskirovka @ 07:14
Tags: , , , , ,

coada1 Foto: Marius Crăciun

Autor:
Israel Horovitz
Premiera 1967, SUA.
Piesa s-a jucat la Paris 22 de ani.
Premiera în România 2014.
Distribuție Bulandra:
Tudor Chirilă, Radu Gheorghe, Ion Grosu, Nicodim Ungureanu, Cristi Creţu, Mariana Dănescu, Irina Ungureanu.

Coada.

Întotdeauna am fost dexodependentă, așa că primul gest a fost să mă uit în dex. Coada, am ales pentru text varianta a 7-a, suprinzător explicațiile sunt numeroase și demne de citit, ajută la înțelegerea piesei, prin urmare, coadă: șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva.
Sinonime: șir, linie, trenă, plete.

Coada.

Seamănă cumva cu Așteptându-l pe Godot, de Samuel Beckett, premiera 1953.

“Locul întâi este o iluzie. Nicio linie nu are capăt… Avem nevoie să credem că există un loc întâi, altfel cum am putea să avem competiții?”, Eugen Ionesco-despre Coada.

Ce se poate întâmpla la o simplă coadă la care stau câțiva oameni, ceea ce se întâmplă și sub copacul lui Beckett, totul și nimic.

Coada și copacul sunt alegorii, simboluri, nu sunt chestiuni palpabile ci doar imaginare. Ambele piese sunt genul absurd și pilonul de bază este: așteptarea. Așa că dați-mi voie să-l bănuiesc pe autorul Cozii că s-a inspirat. Evident, oricine poate perora mult și bine când e vorba de așteptare.

Chiar aveam un poem undeva mai jos pe pagină pe tema de mai sus:

Să stai pe loc un anumit timp în întâmpinarea cuiva nu este așteptare
E un fel de cunoaștere

Acest lucru se întâmplă și în piesă.

vezi și:

http://en.wikipedia.org/wiki/Line_(play)

http://tudorchirila.blogspot.ro/2014/04/coada.html

http://www.ziarulmetropolis.ro/coada-acolo-unde-nu-exista-inocenti/

15 Iunie 2014

Poveste de dragoste / Emil Cioran & Friedgard Thoma


Emil Cioran – 70 de ani

Friedgard Thoma – 35 de ani

Corespondența 10 ani: 1981-1991

Citate:
El cătrea Ea: „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.
Ea către presă: Ca sa fiu sincera, nu ma inspira deloc gindul ca as putea face dragoste cu un barbat mult mai virstnic decit mine, care avea dublul anilor mei, adica 70.

În februarie 1981, Friedgard Thoma, atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui.

“În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

Emil Cioran era de câteva decenii cu Simone Boue, dar avea să-i scrie lui Friedgard Thoma.

După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur.

Gabriel Liiceanu a numit-o capră metafizică pe eroina publicării scrisorilor primite de la Emil Cioran. Haha, capră metafizică mi se pare un dulce epitet, mi se pare că undeva pe spatele lui Cioran ies niște bani, bani mulți și publicitate, interviuri, conferințe. Rușinos!

Iată câteva:

„Draga Friedgard,
…M-am gandit la Dumneavoastra si la tot ce ar fi putut sa se intample in noaptea de joi…daca nu v-ati fi impotrivit. V-am auzit suspinand si plangand. Mai bine de o ora in mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie incat a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am discutat prea mult si am inteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra in toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi ingrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri…Acum as vrea sa ma adun putin, mi-e frica de decepxii viitoare si de gelozia teribila. Imaginea inevitabila a convietuirii Dumneavoastra cu prietenul in timpul acelor blestemate zile de Pasti si dupa aceea, este mai mult decat pot suporta. Ca sa ma sustrag acestui chin trebuie sa incerc sa-mi depasesc obsesiile si pe cat imi e posibil sa ma gandesc altfel la Dumneavoastra. …EMC”

„Lausanne/Ouchy, 12 mai, 1981
Chere Friedgard,
Va mai amintiti de plimbarea atat de apropiata pe marginea lacului ? Din cauza frigului, azi dimineata nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodata in viata nu am varsat atat de multe, fara cea mai mica posibilitate de a rade. Nu mai inteleg ce caut pe lumea asta in care fericirea ma face si mai nefericit decat nefericirea. Pentru mine ati devenit atat de importanta, incat ma intreb cum va sfarsi intalnirea noastra. As vrea sa evedez cu dumneavoastra intr-o insula parasita si sa plang toata ziua… Cum as fi putut sa-mi imaginez ca voi suferi atat din cauza Dumneavoastra ?…Tot ceea ce ma tine departe de Dumneavoastra e exil….Si totusi declinul meu datorita Dumneavoastra imi este necesar si nesperat.
Al Dumneavoastra Cioran”

„Koln, 14.05.1981, ora 16
Dragul, dragul meu calator,
Tocmai ati telefonat cu vocea Dumneavoastra febrila, aspra si trista. Cum as putea sa ripostez la scrisoarea Dumneavoastra atat de coplesitoare din Lausanne-toate formularile frumoase palesc in fata adevarului Dumneavoastra de pe malul lacului.Cercul se ingusteaza atat de mult, as vrea sa arunc totul in aer: sotia sau prietena Dumneavoastra care e cu ochii numai pe noi( si pentru mine a fost o lovitura sa aflu ca aveti o legatura atat de stransa): pe urma prietenul meu, Walter, de care trebuie sa ascund totul. As dori-ca sa-l citez pe Lenz-sa var lumea dupa soba, pentru ca totul e asa de mic, asa de stramt. Dar pana si cele doua zile intense cu Dumneavoastra mi-au fost prea aproape sau Dumneavoastra mi-ati venit prea aproape… In cuvinte si scrisori ma simt mai acasa cu Dumneavoastra decat in gestica nonverbala a afectiunii.M-ati aruncat in imediatetea univoca a unei relatii fizice, cand eu voiam duplicitatea erotica a legaturii spirituale…
A Dumneavoastra, Friedgard”

Pe 26 mai 1981, Cioran ii raspundea:
„Am incercat-prin toate mijloacele-sa Va uit.Dar, vai, nu mi-a reusit.C”

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi…dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”.

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele…”

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte…Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse…”

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.

„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

„Draga Friedgard, e dimineata devreme. N-am putut sa ma zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit sa ma scol, ca sa va trimit o lista a pacatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am facut o plimbare inutila, am vrut chiar sa intru într-o biserica (Saint Sévérin), mi-am cumparat o carte despre Trappisti si n-am putut s-o citesc (…) Mai bine de o ora în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am înteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra în toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ati fost oarecum speriata când v-am vorbit de o înclinatie perversa pe care mi-o stârneste trupul Dumneavoastra. Pervers nu a fost cuvântul potrivit; am vrut sa spun arzatoare”.

„Ati devenit centrul vietii mele, zeita unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire si nefericire întâlnita vreodata. Dupa ce am vorbit ani în sir cu sarcasm despre asemenea… lucruri ca iubirea, trebuia sa fiu pedepsit într-un fel, si chiar sunt, dar nu regret. Punctul principal al programului meu e disolutia”. Iar curând apoi: „Desi am iubit viata patimas, am gasit-o totusi lipsita de sens. Acum mi se pare total lipsita de sens – fara Dumneavoastra”.

” Intins pe covorul balcanez si plin de amintiri exacte, m-am lasat prada unor ganduri nebunesti (!) din care nici cvartetul lui Schumann n-a reusit sa ma smulga. Doar vocea Dumneavoastra a putut sa faca aceasta minune.Iata am si devenit un alt om – cel care a ras atat de mult impreuna cu Dumneavoastra in timpul acestei intamplari unice.Niciodata nu am prevazut ca in acest moment al existentei mele cineva ar fi putut sa joace un asemenea rol.Oboseala parea a-mi fi singura camarada.Ea chiar si este, dar, din fericire, ii faceti o concurenta periculoasa..Sunt vulnerabil si nimeni nu ma poate rani atat de usor ca Dumneavoastra.E de ajuns un cuvant.Indispozitia care a pus stapanire pe mine azi dupa masa a fost ingrozitoare.Mi-ati spus unele lucruri neplacute in cafeneaua aia blestemata – inaintea despartirii! Dar sa nu mai vorbim despre asta.”

„Azi la trezire voluptatea de a-mi aminti.Si apoi, imediat vocea Dumneavoastra. De cand va cunosc cred in PROGRES – din cauza telefonului. Desi nu am devenit un adorator al mersului inainte, vreau sa spun ca nu as judeca niciodata un scriitor dupa ideile lui politice. Imi este indiferent daca Chateaubriand a fost reactionar sau nu, ma intereseaza femeile din jurul lui, mai ales sora sa, Lucile, si apoi gracila Madame de Beaumond. Ultrapolitizarea spiritelor e o catastrofa fara egal. Mai bine diletantism decat ideologie, mai bine sa nu depinzi de nimic. Dar de ce nu sunt vizavi de Dumneavoastra un diletant?Ochii, ochii Dumneavoastra au facut din mine un fanatic. Ce dulce* cadere.
Al Dumneavoastra C.
*data viitoare am sa folosesc un adjectiv mai bun”

Comentariu Dozadepoezie:

Mai devreme sau mai târziu fiecare om are nevoie de un fir care să-l țină la suprafața apei și să nu se înece, are nevoie să se agățe cu totul pentru mai mult oxigen pentru a nu se sufoca în propria ființă.
Cred că poți simți asta și la 40 de ani și la 70 de ani, mai cu seamă la 70 de ani când moartea stă pe preșul de la ușă. De aceea cred că gura de oxigen a fost Friedgard Thoma pentru Emil Cioran, așa s-a întâmplat să o cheme, putea să o cheme altfel, el și-a dat seama că ultimul drum duce la ea. Nici frumoasă, nici deșteaptă, Friedgard a fost acceptată de Cioran pentru că era deja în visele lui, femeia! Generic. Venită de nicăieri, seducătoare. Așa a fost să fie, nimic nu a stat în calea lui de vreme ce briza bătea dinspre ea. În orice domeniu, în politică, în literatură există tinere ușuratice care seduc, seduc, cu anumite scopuri ascunse, dacă nu ar fi fost așa, femeia noastră nu și-ar fi trimis fotografia la a doua scrisoare. Prin urmare, în această poveste avem un bărbat la 70 de ani aruncat total în viață și o tânără care atunci când îi cunoaște soția decide să se retragă. Jocul ei se consumase, avea deja scrisori cât o carte, obosise să se prefacă, iar din respect pentru Simone se retrage. Spuneți-mi mie dacă atunci când iubești te interesează vreodată cei din jurul celui iubit? Firesc în iubire te interesează dor cel iubit și faci totul pentru el.
Traducătoarea cărții menționată mai sus, Nora Iuga, este și cea care întâmplător face prefața cărții Antimetafizica, ediția a III-a, Aurelian Titu Dumitrescu&N, în care din primele rânduri spune cinic: o carte pe care nu o mai răsfoisem de 20 de ani. Cinic, să nu răsfoiești Antimetafizica timp de 20 de ani mi se pare jenant spre mediocru. Probabil că romanul dânsei, Sexagenara și tânărul, poveste un pic răsturnată e inspirată tot din cazul Cioran. De ce acceptă traducerea scrisorilor, iată o întrebare. Răspuns: oricine se leagă de numele Cioran, devine peste noapte cineva, ați auzit de Nora Iuga pănă la scrisori, nuuu, timid, foarte timid.

vezi și:

http://www.romlit.ro/cu_friedgard_thoma_despre_emil_cioran_iubire_i_scrisori

http://www.observatorcultural.ro/*articleID_11072-articles_details.html

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6712P

http://planetcioran.blogspot.ae/2006/11/interviu-cu-friedgard-schulte-thoma.html

6 Noiembrie 2013

Poezia ca o cale, Magda Cârneci

Filed under: Articole,Cărti,eseu — maskirovka @ 04:06
Tags: , ,

Mi-a trebuit ceva vreme să realizez că pentru mine poezia, mai mult de a fi o vocaţie, o profesie, o misiune, ori o credinţ㠖 e în primul rând o Cale. Că ea duce undeva sau ar trebui să ducă undeva. Doar poate treptat, şi de multe ori retrospectiv, am observat/ înţeles că frecventarea într-un anume fel a cuvintelor poate să producă în tine o modificare discretă, o modificare din ce în ce mai profundă şi în cele din urmă o transformare, destul de neaşteptată, destul de radicală.
E ca şi cum dacă iei în serios cuvintele, dacă le trăieşti pe fiecare în parte, cu oceanul de profunzime din spate, şi mai ales dacă le aplici la tine însuţi, cu toată naivitatea, cu toată sinceritatea, cu tot dorul, se întâmplă finalmente ceva. Ceva destul de miraculos. Căci vibraţia (ontologică sau emoţională sau spiritală) încapsulată în cuvinte deschid lent, treptat, anumite canale necunoscute, misterioase din tine, cu care intră în rezonanţă şi pe care le trezeşte dintr-un lung somn, dintr-o îndelungată aşteptare, le activează spectaculos. Şi brusc începi să ai acces la senzaţii mai ample, mai intense decât de obicei. Impresiile lumii sunt mai colorate, mai saturate, mai puternice şi tot felul de corespodenţe neaşteptate se stabilesc între ele. Sesizezi uluitoare coincidenţe între gând şi realitatea exterioară, sinergii nebănuite încep să se pună în mişcare în jurul tău între diferitele planuri ale existenţei şi, din când în când, ai acces la fulgurante stări dezmărginite, la simţuri universale, când eşti una cu planeta întreagă şi aceasta este vie, e vie, şi-ţi transmite tăcut dragostea ei învăluitoare. Apoi, treptat, lucrurile lumii, ambiţiile, vanităţile, priorităţile încep să se ierahizeze diferit. Începi să înţelegi că important nu este ceea ce ne acaparează zilnic, ceea ce ne hipnotizează de obicei, ceea ce ne mănâncă puţinul timp pe care îl avem la dispoziţie în viaţa aceasta. Important este să percepi altfel lumea, să-ţi dai seama că lumea este o stranie înjghebare, o uriaşă butaforie, un fel de platou de filmare a unui joc cosmic uluitor, în care rolul nostru s-ar putea să fie altul decât cel pe care ni-l atribuim, ni-l închipuim. Rolul nostru s-ar putea să fie – şi poate e în esenţă – acela de martori la acest dans apocaliptic-auroral, la acest extraordinar spectacol dramattic-tragic-comic-îmbătător în care suntem şi actori, dar şi spectatori deopotrivă, suntem cauză şi efect, suntem momeala, dar suntem şi miza, suntem nimic şi sutem totul, suntem bieţi cobai, dar suntem şi zei în potenţă.
Frecventarea poetică a cuvintelor sau frecventarea cuvintelor poetice este o cale, e punere pe cale, poate mai mult decât Calea însăşi. Care începe probabil de la ea încolo şi este foarte lungă şi duce mult mai departe. Dar e o punere pe cale la îndemână, agreabilă, blândă, potrivită poate pentru omul contemporan, copleşit de civilizaţie, extirpat de transcendenţă. Poezia este un fel de tehnică transcedentală bâlbâită, deformată, coruptă, pe măsura vremurilor dez-fermecate, dez-încântate pe care le trăim, şi în care ea păstrează vie, chiar dacă numai pâlpâitor, flacăra miraculosului.

O hrană subtilă fără de care omul interior din noi ar muri.

Căci omul nu este încă desăvârşit, terminat. Omul veritabil, adevărat, e încă pe cale de survenire în omul actual, îndârjit homo faber, din când în când şi homo poieticus, aflat pe cale de îndelungată şi chinuitoare transformare în homo pertinens, homo sapiens, poate. Iar pentru acel homo sui transcendentalis, poezia este un combustibil la îndemână, necesar, deşi nu suficient. Ea doar te pune pe cale, eventual.
Nu aş fi vrut să apuc calea asta şi poate că nici nu fusesem destinată pentru ea. Născută însă în familia unui poet, am avut acces la entuziasmul, energia fină, superioară, pe care trăirea o degajă în jur. Dotată pentru mai multe lucruri, am încercat s-o evit, ca să nu repet parcursul tatălui meu. Mi-am luat o vreme şi un alt nume, din spirit de diferenţiere juvenilă şi din frondă. Dar ea, poezia, a fost mai tare ca mine, căci m-a târât cumva pe calea ei prin accesul pe care mi l-a dat de timpuriu către altfel de percepţie şi de înţelegere a parcursului existenţei în lume. De aceea am trăit poezia ca pe o luptă, o încleştare, ca pe o înaintare pe un drum cu obstacole, cu noduri gordiene de tăiat, cu întrebări ale sfinxului de rezolvat, cu „munci ale lui Hercule” de depăşit. Volumele mele nu sunt multe şi nu seamănă prea tare unul cu altul, deşi probabil că acelaşi suflu şi aceleaşi obsesii le structurează în profunzime. Dar nu am putut să produc mai multe, nici nu am putut să mă repet, pentru că fiecare volum a fost rezultatul restrâns, zgura unei combustii destul de acerbe, urma scripturală succintă a unei etape încheiate, a unei răni depăşite, a unei „lupte cu îngerul” lăsate cumva, astfel, în spate. Pe acest drum poetic accidentat cred că nu mai am multe etape de parcurs, poate una sau două. După care probabil că un altfel de drum trebuie să urmeze.
O altă cale, dacă vreau ca existenţa să însemne cu adevărat evoluţie spre mai-mult-decât-mine, înaintarea în necunoscut, în miraculos, şi nu închidere într-o formulă existenţială ori profesională confortabilă, protectoare, dar inevital bornată de moarte.

Căci poezia veritabilă ar trebui să deschidă către mai-mult-decât-poezie, dacă e să-şi păstreze natura ei originară de punere în rezonanţă a lumii infinite din noi cu lumea infinită din afară şi din univers. Natura ei ontologică de deschizătoare de drum către mai-mult-decât-realitate în realitate.

Magda Cârneci
„Haosmos şi alte poeme” , Editura Paralela 45, 2004.

http://www.magdacarneci.ro/ro_poeme.htm

14 Mai 2013

Un singur cer deasupra lor, Ruxandra Cesereanu, Editura Polirom, 2013

Filed under: Articole — maskirovka @ 05:19
Tags: ,

Afis Un singur cer deasupra lor (2)
Da, este un afiș mai vechi, dar nu asta contează. Contează Ruxandra, masa de scris, strada, care începe demențial chiar din fața ei și Un singur cer deasurpa lor.

26 Martie 2013

Interviu inedit cu Simone Boué, prietena/iubita/ (niciodată soţia) de-o viaţă a lui Emil Cioran


– Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi pe Cioran? Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.

– Mi-am început stu­diile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.

– Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?

– Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebân­du-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.

– Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?

– Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împre­ună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.

„Frumos ca un rus”

– Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­când ordine, caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?

– Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „à detruire” („de distrus”). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris „noapte atroce” sau „dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.

– La ce vă referiţi?

– Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.

– Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?

– Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.

– Cioran era foarte discret cu viaţa lui pri­vată…

– N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram pro­fesoară. Când mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.

La masa de scris

– Şi totuşi, îi eraţi in­dispensabilă.

– Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi fără mine.

– Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?

– Nu, doar mă uluieşte.

– Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?

– Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii ’50 Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.

– De ce?

– Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l’Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.

– Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!

– Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.

– Era un om dificil?

Emil şi Simone

– Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. „Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”. Şi i-am zis: „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: „Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cum­părături.

– Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?

– Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.

– Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?

– Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săp­tămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţe­les că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.

– Plecaţi în vacanţe?

– Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte „spartan”. Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.

– Ieşeaţi şi peste graniţe?

– Am fost în Spania (pentru care avea o mare pa­siune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.

– Cu trenul mergea totuşi, nu?

– Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.

– În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?

– Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi po­vesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu „Exerciţii de admiraţie”, în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.

– Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?

– Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran?”, răspundea „Nu!”. Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost!”.

Traducere şi adaptare
(Versiunea inte­gra­lă poate fi citită în volumul Lectures de Cioran, Paris, L’Har­mattan, 1997)

21 Martie 2013

World poetry day


world-poetry-day

e greu să fac din noroi metafore sau să scot ceva curat din care să beau
trebuie separat pământul de apă, trebuie distilat prin cuvinte, prin sita
care se află chiar în mâinile mele, nu ai știut? uite, mișc degetele și vor lucra
de la sine, mă întoarc puțin spre soare, înaintez câțiva pași și nu se vor împotrivi
în palma mea încet, încet, prind viață poeme, scot capul din mocirlă timid
aripile, pliscul și tot corpul până formează un întreg anatomic, mi se așează pe umeri
ca niște pui vioi de canari, substituie iubiți, foamea de planare, de fugă

21 Februarie 2013

Romanian Book Review

Filed under: Articole — maskirovka @ 06:51
Tags: ,

pag 1 nr 1

A apărut primul număr al publicației lunare Romanian Book Review, editată de Institutul Cultural Român. Revista – editată în limba engleză – are drept scop popularizarea aparițiilor de toate genurile de pe piața editorială românească, adresându-se publicului din străinătate, ca și potențialilor editori și traducători de volume în alte țări.

Articol preluat:
http://www.icr.ro/bucuresti/evenimente/primul-numar-al-publicatiei-romanian-book-review.html

15 Noiembrie 2010

Întâlnire cu un necunoscut, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010


Astăzi am terminat „Întâlnire cu un necunoscut”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010; cartea mi-a ajuns pe 7 noiembrie, am citit din ea cu bucuria cu care-ţi citeşti caietele din liceu prăfuite, găsite undeva pe sub pat, am râs şi m-am întristat, dar cel mai mult am râs, este o carte distractivă, poate părea bizar, dar este. Citind-o am avut o mulţumire cum rar mai am avut, nici nu am avut timp să îmi caut prin sertare un semn de carte, în fiecare zi doream să caut şi niciodată nu ajungeam la sertar căci mă tăvăleam cu cartea în braţe ca şi când iubitul meu abia venise de pe front, îl pupam, îi bandajam rănile, ne povesteam pe rând, pentru că la fiecare povestioară regăsită în carte îmi aminteam şi eu ceva asemănător, şi atunci căutam feşe, rivanol îi bandajam rănile, apoi el mie şi tot aşa. Acum două zile mă întrebam ce mă fac, pentru că eram la pagina 250 şi se apropia vertiginos de final, m-am calmat brusc, nu-i nimic o pot reciti, pentru că oricum am citit în fugă şi nu am savurat plăcerea mm cu mm aşa cum se cuvenea. Revenind la semnul de carte pe care nu am ajuns să îl folosesc, am folosit ce am avut la îndemână, un pix albastru. Acum mi se pare că aparţine cărţii, că face parte din ea, chiar dacă stătea uşor îndoită, îmi spuneam „ăsta e destinul” şi Heidegger ar fi de acord să-l las acolo lângă carte, să fie un tot, nedespărţiţi.
M-am lipit de cartea asta ca şi cum două vieţi s-au regăsit, ca o mamă care îşi regăseşete copilul pierdut după 20 de ani sau mai bine zis ca un copil care-şi regăseşte părintele, o aglutinare inerentă, fie că am fost bacterii şi am făcut rău sau hematii şi am dat viaţă, alipirea s-a făcut încet şi sigur. Ceea ce în franceză este l’écriture du moi, în română literatură personală, „Întâlnire cu un necunoscut” este o carte a unui existenţialism pur, cu multe analogii menite să iasă din cotidianul paşilor mărunţi şi de aruncare a individului în Univers, o carte cu multe povestiri la care fiecare am luat parte într-un fel sau altul, este o carte a oricărui om, şi cred că Gabriel Liiceanu asta a şi dorit, să ajungă în fiecare cititor şi cititorul în el, ca semn de uniune universală.

9 Noiembrie 2010

PREMIUL GONCOURT 2010, scriitorul francez MICHEL HOUELLEBECQ


Câteva cărţi traduse în limba română la Editura Polirom ale autorului premiat cu cea mai înaltă distincţie literară franceză.

Scriitorul Michel Houellebecq, – "monstru rece și neurastenic, provocator vulgar, pornograf mizantrop și maniaco-depresiv" a primit ieri 8 noiembrie 2010, premiul Goncourt, cea mai înaltă distincție literară franceză – pentru care a fost nominalizat frecvent în ultimii zece ani – pentru romanul sau „La carte et le territoire” („Harta și teritoriul”). Romanul lui Michel Houellebecq va fi publicat în România la Editura Polirom, în traducerea lui Daniel Nicolescu, anul viitor.
De-a lungul timpului printre autorii francezi premiaţi se numără şi Pascal Quignard cu cartea „Umbre rătăcitoare”, dar personal mi-a plăcut mai mult „Toate dimineţile lumii”, unde personajul Sainte Colombe, compozitor îşi pierde soţia. El continuă ani de zile să o cheme prin muzica lui sfâşietoare, până la apariţia acesteia. El o întreabă într-una din vizite:”La ce te uiţi atunci când taci?” şi ea răspunde:”Îţi priveam pe lemnul violei, mâna îmbătrânită”. El se uită la mână ca şi cum s-ar uita prima dată şi îşi dă seama că îmbătrânind este mai aproape de ea, de condiţia ei. Iată de ce uneori moartea este prilej de bucurie.

20 Octombrie 2010

„Întâlnire cu un necunoscut”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010


O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

sursa
http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEnt%C3%A2lnire-cu-un-necunoscut

19 Octombrie 2010

Festivalul Internaţional de Poezie SHA’AR de la Tel Aviv. 21-23 octombrie 2010

Filed under: Articole — maskirovka @ 11:32
Tags: , , ,


SHA’AR este un festival de poezie interdisciplinar, care găzduieşte atât poeţi israelieni şi străini, dar şi artişti de diverse orientări. SHA’AR urmăreşte implicarea publicul în dialog, ca atare, în afară de lecturi ale autorilor invitaţi, realizează diverse prezentări multi-media în limbile ebraică şi arabă. Pe lângă lecturi publice de poezie, un panel de dezbateri, întâlniri cu editori de specialitate, festivalul prezintă colaborări cu alte domenii artistice, precum muzică, dans, arte vizuale şi teatru.
Dubla semnificaţie a cuvântului SHA’AR, „poartă” în ebraică şi „poezie” în arabă, exprimă însăşi noţiunea de dialog liric care motivează acest festival.
În perioada 21-23 octombrie 2010 are loc Festivalul Internaţional de Poezie SHA’AR de la Tel Aviv, la care este invitată şi poeta Ana Blandiana, cunoscută deja publicului israelian prin intermediul volumului de poezie „Fiecare bucurie răneşte pe cineva”, tradus în limba ebraică de Moshe Granot şi Shaul Carmel şi publicat de editura Keshev.
Prezenţa Anei Blandiana în cadrul festivalului este sprijinită de Institutul Cultural Român de la Tel Aviv.

sursa
institutul cultural roman
http://www.icr.ro/ana_blandiana_shaar2010_ro

Târg de poezie

Filed under: Articole,Multivitamine — maskirovka @ 10:26
Tags: , , ,


Pentru că poezia este vie şi are nevoie doar de puţin spaţiu de desfăşurare, de pe 21 pe 23 octombrie, Institutul Francez îşi deschide porţile unui Mare Târg de poezie. Târgul cuprinde Degustări Literare, performance-uri, poeţi români şi invitaţi străini, lecturi, expoziţii, ateliere şi vânzare de carte de poezie şi se va desfăşura pe Dacia 77 la Institutul Francez şi librăria franceză Cărtureşti. Celelalte evenimente vor avea loc la Muzeul Literaturii Române şi Centrul Naţional al Dansului.

Inaugurarea târgului este joi, la ora 19, la librăria Cărtureşti de la Institutul Francez, în cadrul Degustărilor Literare cu Matei Martin. Împreună cu poetul sonor Anne-James Chaton şi cofondatorul revistei Gruppen, Laurent Jarfer, meniul propuse de Matei este copios : o panoramă a poeziei contemporane în Franţa, România şi Europa şi o dezbatere deschisă despre traducerea în poezie.

Când se înserează bine, la ora 21, Anne-James Chaton, Laurent Jarfer şi Norzeatic vor urca pe scenă pentru 3 performance-uri de excepţie de poezie contemporană.

În a doua zi a târgului, vineri 22 octombrie, Muzeul Literaturii Române va inaugura la ora 14 expoziţia « nobleţea scriiturii feminine », dedicată poetelor române care s-au exprimat în limba franceză.

La ora 18, la Institutul Francez, poeta Svetlana Cârstean va anima primul său atelier de poezie : Cercul poeţilor apăruţi, cu tema « Cine editează ? Cine promovează ? », împreună cu editori de poezie de renume. Atelierul va fi urmat de o lectură a poetului Sorin Gherguţ, care va prezenta şi noua lui carte, Orice (Ed. Pandora M).

De la ora 21 începe Noaptea Albă a Poeţilor : Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Simona Popescu, Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu, Floarea Ţuţuianu, Gabriel Chifu, Marin Mălaicu Hondrari, Beatrice Popescu, Cosmin Perţa, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu, Paul Aretzu, Şerban Axinte, Mircea Bârsilă şi Marian Drăghici îşi vor preda pe rând ştafeta într-un şir blingv de lectură, punctat de improvizaţiile lui Mircea Tiberian.

Sâmbătă 23, atelierele pentru copii vor fi dedicate poeziei. De la ora 17, la MLR se va ţine o lectură orchestrată de Ioan Groşan cu Ioan Es. Pop, Ion Mureşan şi Eugen Suciu, acompaniată de Mircea Tiberian şi Nadia Trohin pe acorduri de jazz. De la ora 20, Jumătatea Plină îl invită pe Anne-James Chaton la Sâmbăta sonoră, CNDB.

Publicul va putea alege dintre numeroasele cărţi de poezie şi va primi un semn de carte de ocazie pentru fiecare carte cumpărată.

sursa
http://blog.carturesti.ro/?p=3211

13 Octombrie 2010

Scriitori romani la ‘Festivalul Review of Small Literatures’ de la Zagreb

Filed under: Articole — maskirovka @ 06:56

Scriitori romani la ‘Festivalul Review of Small Literatures’ de la Zagreb

În urma selecţiei făcute de criticul literar Carmen Muşat, la Festivalul de Literatură de la Zagreb au fost prezentaţi nouă tineri scriitori: Ştefania Mihalache, Adrian Chivu, Florin Lăzărescu, Doina Ioanid, Adela Greceanu, Matei Florian, Ovidiu Pop, Cosmin Perţa şi Ana-Maria Sandu.

„Review of small literatures” este un festival regional de mare impact care îşi propune să prezinte publicului croat scenele literare din ţările sud-est-europene, invitînd în fiecare an tineri scriitori consacraţi ale căror opere nu au fost încă traduse în limba croată.

Ediţia din acest an a festivalului, a şasea, a fost dedicată literaturii române şi s-a defăşurat în perioada 1-2 octombrie, la Zagreb.

Fragmente din operele celor opt sciitori români, traduse în limba croată, au fost prezentate în catalogul festivalului dar şi pe portalul clubului literar Booksa (www.booksa.hr), principalul organizator al evenimentului, alături de Institutul Cultural Romîn, de Ministerul Culturii din Croaţia şi de Primăria oraşului Zagreb.

Scriitorii au susţinut cîte două lecturi în datele de 1 şi 2 octombrie, la sediul clubului literar Booksa dar şi în spaţii neconvenţionale din cadrul Centrului Cultural Pogon, amenajat pe amplasamentul unei foste fabrici.

Programul festivalului a cuprins, de asemenea, şi o dezbatere pe tema colaborării literare dintre România şi Croaţia.

Alături de invitaţii din România, la discuţii au participat editori, traducători şi oameni de cultură croaţi precum şi studenţi ai nou-înfiinţatei secţii de limbă şi literatură română din cadrul facultăţii de filologie a Universităţii din Zagreb.

Anul acesta, festivalul face parte dintr-o serie mai amplă de manifestări culturale intitulată Operation: City, care îşi propune să recupereze foste spaţii industriale pentru circuitul cultural, reunind pe durata a două săptămîni numeroase expoziţii, concerte, lecturi, reprezentaţii teatrale.

sursa:
http://www.cartearomaneasca.ro/agenda/stiri-si-lansari/scriitori-romani-la-festivalul-review-of-small-literatures-de-la-zagreb.html

1 Iulie 2010

Kalila şi Dimna sau povestirile lui Bidpai, traducere din limba arabă, George Grigore

Filed under: Articole,Cărti — maskirovka @ 17:23
Tags: ,

KALILA SI DIMNA SAU POVESTIRILE LUI BIDPAI, trad. din limba araba, postfata si note de George Grigore, Ed. Polirom

http://www.polirom. ro/catalog/ carte/kalila- si-dimna- sau-povestile- lui-bidpai- 3821
CARTEA Kalila şi Dimna, în forma arabă datorată lui Ibn al-Muqaffa‘, de aproape un mileniu şi jumătate, de când şi-a început lunga şi întortocheata călătorie către culturile lumii care au adoptat-o sub diverse forme şi nume, continuă să trezească interesul cititorilor şi să-i inspire pe artiştii din cele mai diverse domenii. Tradusă şi retradusă, repovestită, adaptată, adăugită sau dimpotrivă simplificată, această operă multiculturală, dăruită de Orient lumii, este încă departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt, fiind considerată o sursă inepuizabilă de înţelepciune pe care editori din întreaga lume continuă să o aducă în actualitate. Povestea călătoriei sale şi modul cum a influenţat literaturile lumii şi a şlefuit mentalităţile din felurite epoci sunt la fel de fascinante precum cartea însăşi şi stau mărturie a unui dialog intercultural ce s-a desfăşurat de-a lungul veacurilor (George Grigore, Postfaţă la Kalila si Dimna).

30 Iunie 2010

Gândacul, de Rawi Hage

Filed under: Articole — maskirovka @ 06:08

Sunt îndrogostit de Shohreh. Dar nu mai am încredere în sentimentele mele. Nici nu am trăit cu o femeie si nici nu am curtat vreuna cu adevărat.

Şi adeseori m-am mirat de nevoia mea de a seduce şi de a poseda orice femelă din specie care îmi iese în cale.

Când văd o femeie, simt că dinţii îmi devin mai subţiri, mai lungi, mai ascuţiţi. Spatele mi se cocârjează şi din frunte îmi înmuguresc două antene, care se întind apoi, tremură în aer, semnalizează nevoia de a fi băgat în seamă. Vreau să mă târăsc sub tălpile femeilor pe care le întâlnesc, ca să le admir privind de jos ţinuta dreaptă, gleznele delicate. În acelaşi timp, simt şi o repulsie – nu o jenă, o repulsie – faţă de cleiul atracţiei şi dorinţei. Este un amestec ciudat de emoţii şi instincte care mă învăluie, făcându-mă să mă apropii de femeile acestea ca un cocoşat de nişte eleve.

Poate e timpul să merg iar la doctor, fiindcă în ultima vreme sentimentul acesta m-a copleşit. Chiar dacă am avut acelaşi imbold şi în prezenţa psihiatrului. Recent, când am văzut-o râzând cu una dintre asistentele sale, mi-am dat seama că este şi ea femeie, iar când, stând în faţa mea, mi-a cerut să-mi reproduc pornirile, i-am pus mâna pe genunchi. A schimbat subiectul şi, calmă, cu o expresie plină de compasiune, mi-a împins mâna, şi-a tras scaunul înapoi şi mi-a spus:

Bine, hai să vorbim despre sinuciderea ta.

Săptămâna trecută i-am mărturisit că fusesem cândva mai curajos, mai nepăsător şi chiar, s-ar putea spune, mai violent. Dar aici, în ţinutul acesta nordic, nimeni nu îţi găseşte scuze când loveşti, furi, împuşti sau pur şi simplu răcneşti la balconul de vizavi înjurând mamele vecinilor şi ameninţându-le copiii.

Când i-am spus asta terapeutei, mi-a zis că sunt plin de o ură înăbuşită. Aşa că îndată ce a ieşit din cameră pentru o clipă, i-am deschis geanta şi i-am furat rujul, iar după ce s-a întors mi-am continuat povestea despre copilăria mea de altundeva. Mă întrerupea cu întrebări de genul: Şi ce sentimente ai faţă de asta? Spune-mi mai mult. Ea mai curând asculta şi-şi lua notiţe, iar toate astea nu se petreceau într-o cameră elegantă, cu mobilă din lemn de cireş ori canapea din piele (sau globul pământesc al unui vechi amiral, doar aşa, de atmosferă). Nicidecum, stăteam faţă în faţă, într-un cabinet mic dintr-o clinică de stat şi între noi nu se afla decât o măsuţă minusculă, rotundă.

Nu-mi amintesc exact ce i-am povestit despre relaţiile mele cu femeile. Am încercat de mai multe ori să-i spun că încercarea de a mă sinucide a fost modul meu de a încerca să scap de permanenţa soarelui. Cu sinceritate, folosindu-mi cunoştinţele limitate de psihologie şi posibilităţile reduse de exprimare, am încercat să-i explic că am încercat să mă sinucid dintr-un fel de curiozitate, sau poate ca o provocare faţă de natură, de cosmosul însuşi, de permanenţa luminii. Mă simţeam oprimat de toate acestea. Problema existenţei mă mistuia.

Laconismul terapeutei mă agasa. Îmi provoca o violenţă pe care nu o mai simţisem de când îmi părăsisem ţara. Nu înţelegea. Pentru ea, totul se rezuma la relaţiile mele cu femeile, în timp ce pentru mine totul se rezuma la sfidarea puterii opresive din lumea la care nici nu puteam participa şi pe care nici nu o puteam controla. Iar întrebarea pe care o uram cel mai mult – şi care se făceau auzită când devenea frustrată că nu vorbesc prea mult – era aceea pe care o rostea inexpresiv, aplecându-se peste măsuţă: Ce aştepţi de la întâlnirea noastră?

Am răbufnit: Sunt obligat de hotărârea instanţei să fiu aici! Aş prefera să nu fiu aici, dar când m-au găsit atârnând de o frânghie încolăcită de ramura unui copac, unul care făcea jogging în pantaloni mulaţi din spandex a dat fuga şi a chemat poliţia parcului. Doi poliţişti au venit în galop pe caii aceia minunaţi să mă salveze. N-am remarcat atunci decât caii. Mă gândeam că ei ar putea fi soluţia pentru problema mea tehnică. Adică dacă aş încăleca pe unul din ei aş putea ajunge la o creangă de mai sus, mai rezistentă, de care mi-aş fixa frânghia, apoi aş lăsa calul de sub mine să ţâşnească în voia lui. În schimb, mi-au pus cătuşe şi m-au dus, după cum s-au exprimat ei, la expertiză.

Spune-mi despre copilăria ta, îmi ceru psihiatra.

În tinereţe am fost insectă.

Ce fel de insectă?, se interesă ea.

Libarcă, i-am răspuns.

De ce?

Pentru că sora mea m-a făcut libarcă.

Ce a făcut sora ta?

Vino, mi-a zis sora mea. Hai să ne jucăm. Şi şi-a suflecat rochia, mi-a băgat ceafa între picioarele ei, şi-a ridicat călcâiele în aer şi şi-a legănat uşor picioarele deasupra mea. Uite, deschide ochii, m-a îndemnat ea. Asta ţi-e faţa, ăştia-ţi sunt dinţii, iar picioarele mele îţi sunt antenele lungi, lungi. Râdeam şi ne târam amândoi pe sub cearşafuri şi ne muşcam de obraz. Hai să blocăm lumina, a spus ea. Hai să prindem pătura aia de pat, ca să nu mai fie lumină. Hai să ne jucăm pe dedesubt.

Interesant, spuse terapeuta. Cred că am putea investiga mai mult asemenea poveşti. Săptămâna viitoare?

Săptămâna viitoare, i-am răspuns, apoi m-am ridicat, am străbătut coridoarele clinicii pe lângă pereţi, am coborât scările şi m-am trezit învăluit de răcoarea şi lumina oraşului.

© Editura Leda, Grupul editorial Corint, TRADUCERE Irina Vainovski-Mihai

SURSA:
http://www.romlit.ro/rawi_hage_canada_gandacul

27 Iunie 2010

A bate câmpii cu graţie – Nicolae Manolescu

Filed under: Articole — maskirovka @ 18:30

Locuţiunea adverbială a lui Călinescu o îndulceşte, chiar dacă n-o face pe de-a-ntregul pozitivă.
Expresia din titlul însemnărilor mele aparţine lui G. Călinescu. Definind arta divagantă a eseului Pseudokynegetikos al lui Odobescu, autorul Istoriei literaturii completează cu, aş zice, „graţie” expresia obişnuită a bate câmpii. Aceasta din urmă are un înţeles peiorativ: a vorbi aiurea, a delira etc. Locuţiunea adverbială a lui Călinescu o îndulceşte, chiar dacă n-o face pe de-a-ntregul pozitivă. Şi o întoarce la sensul originar din limba din care provine.

A bate câmpii reprezintă un calc, adică o preluare tale quale din franceză: battre la campagne. Singura deosebire este că substantivul românesc e la plural, iar cel franţuzesc la singular. Calcul datează, după toate probabilităţile, din secolul al XIX-lea, cu o generaţie (aceea romantică sau paşoptistă) înainte de a lui Odobescu însuşi. În franceză, expresia n-are decât ulterior sensul răutăcios din română. Battre la campagne însemna iniţial a explora, a cerceta, a fi în căutare de locuri noi. Avea (şi are) expresii sinonime: battre la forêt, les routes, le pays, din care ultimele au dat expresiile româneşti a bate drum şi a bate ţara. Pădurile nu se lasă bătute în româneşte. Cum s-a infiltrat sensul negativ e uşor de bănuit: cine bate câmpii o face având spiritul liber şi visător, înclinat adică spre frivolitate. Româna l-a preferat, ignorându-l pe cel originar. Doar în a bate ţara ( în lung şi în lat) ori în a bate un drum (lung) limba noastră s-a dovedit fidelă.

În franceză există şi un alt sinonim pentru expresia cu pricina: avoir (prendre) la clef des champs. A avea (lua) cheia câmpurilor. Româna n-a calchiat-o şi pe aceasta. Dicţionarul francez-român al Sandei Mihăescu Cîrsteanu o traduce prin a o lua la fugă. Expresia franceză e însă mult mai subtilă. O reţine Bernard Pivot în 100 de expresii de salvat (Albin Michel) ca pe una, cum se vede chiar din titlul cărţii sale, pe cale de dispariţie, foarte rară, aproape ieşită din uz. Pivot îi indică sensurile următoare: libertate, deschidere de orizonturi noi, a fi liber să-ţi alegi calea, să-ţi obţii libertatea, să pleci şi (la urmă de tot) să fugi. Georges Brassens foloseşte expresia într-un cântec: „Apoi într-o zi ea a luat cheia câmpurilor / Lăsându-mi un rău funest…”. Dacă apelăm la Călinescu, am putea traduce: „Apoi într-o zi ea a bătut câmpii cu graţie” şi restul.
Răsfoind cartea lui Pivot nu m-am putut opri să mă gândesc la regretatul profesor timişorean Tohăneanu şi la superbele lui analize de cuvinte şi expresii. Nici ale lui George Pruteanu de la televiziune nu erau lipsite de farmec. Ca să nu vorbesc de cele din timpul din urmă ale lui Marius Sala. Adunate în cărţi, ar putea avea succesul celor ale lui Pivot. (În paranteză fie spus, cartea lui Pivot e în toate topurile de vânzare!).

sursa:
http://www.adevarul.ro/actualitate/bate-campii-gratie_0_25798845.html

5 Iunie 2010

Poezia formidabilă

Filed under: Articole,Dincolo de mine — maskirovka @ 08:18
Tags: , , ,

-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.

-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă, îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.

4 Iunie 2010

4iunie2010

Filed under: Articole,Dincolo de mine — maskirovka @ 07:25
Tags: , , ,

4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine. Nuclearrr spune despre acest pasaj:”este ca în filmele americane de aventuri”. O aventură este, fie şi americană, trebuie să fac rost de pistoale, câţiva cai, decorul îl avem mai sus.

1 Iunie 2010

Angelus, Ruxandra Cesereanu, Editura Humanitas, 2010

Filed under: Articole,Cărti — maskirovka @ 13:03
Tags: , ,

ANGELUS, Ruxandra Cesereanu, Editura Humanitas, 2010. Carte abia lansată pe 29 mai la Sibiu, cititorii pot răsfoi câteva pagini pe site-ul editurii: angelus.pdf. Lansarea la București va fi pe 12 iunie la ora 17.00.

2 Aprilie 2010

ROMAN SERIAL / Bărbatul la 40 de ani (II). Doliu după tine însuţi, de Ştefan Doru Dăncuş

Filed under: Articole — maskirovka @ 17:10
Tags: ,

Ştefan Doru Dăncuş

14. Nu-i greu să te vezi brusc la 40 de ani, e ca o dimineaţă în care intri în bucătărie, pui apă pentru cafea şi până se fierbe te uiţi pe fereastră – nu ai gânduri ascunse, te scarpini pe obrazul stâng, simţi cum s-a lepădat timpul de tine, între degete ţi-au rămas două-trei fire din barbă iar unul e alb, te uiţi la el ca la o numismatică pagodă, închizi gazul, femeia ta încă doarme (şi peste ea au trecut evlavioasele zile), eşti trist dar şi revoltat, te-ai pune în genunchi dar te încumeţi să stai în picioare – e greu să fii om pe lumea asta.
15. Toamna e cu adevărat reală la 40 de ani – mănânci struguri, plăteşti facturi la apă, gaz, curent, răspunzi la e-mail-uri, trimiţi copiii pe-afară ca să poţi scrie astfel de aiureli într-un carnet negru, prăjeşti brânză adusă de la ţară, desenezi pe o aşchie de brad un lup şi un urs iar Dumitru Gorzo se zgârmă cu ea pe un braţ (plata dolar-centului depus în contul chipului mâzgălit pe aceeaşi ciozvârtă vegetală de Adriana Lisandru), te întrebi ce mai face Vasile Licar sau Vasile Chindriş, Vasile Ciocotiş sau Vasile Andru, auzi un aparat de găurit în blocul vecin, dai drumul apei calde în baie dar nu te speli, săpunul miroase prea curvăsăresc, primeşti o revistă literară, plopii din faţa scărilor chelesc înaintea ta – e bine că nu prea o să o mori în zadar.

16. Ce să faci la 40 de ani – o înjuri pe hoaşca de la magazin că-ţi vinde bere caldă, trimiţi bani unor cunoscuţi ce n-au avut şansele tale de-a se descurca, pleci în călătorii cu trenuri de noapte, freci menta pe la diverse întruniri literare, îţi vizitezi mama bolnavă, îţi dai cu stângu-n dreptul când o soră te anunţă că divorţează, vorbeşti cu oameni pe care îi uiţi peste câteva zile, admiri cuminţenia lăzilor pline de cărţi care au costat cât o jumătate de vilă, ai reuşit, ai învins societatea – eşti cel mai tare din parcare.

17. Numai ţie nu-ţi pari schimbat la 40 de ani – unii te văd după un timp îndelungat şi nu te recunosc, alţii te simt din prima şi-ţi sar în braţe, simţi o descumpănire ca-ntr-un confesional, e imposibil ca două sentimente să se producă simultan dar nu eşti sigur, poate că rasa ta a evoluat, papagalii se zbenguie în mare, crocodilii trăiesc în munţi, elefanţii zboară, plopul a făcut pere şi răchita micşunele, obiectele sunt toate scrum iar pe străzi se plimbă nişte zombi, nişte străini pentru care un proces mental este echivalent cu sinuciderea – îţi vine să te îmbraci în doliu după tine, triumfătorule.

18. Maneliştii îţi devin simpatici abia când faci 40 de ani – nu-ţi mai este greu să dormi liniştit, aduci instalatorul să-ţi repare o conductă, norii şi vântul vor aduce curând timp urât dar nu te interesează, în apartament ai centrală termică, nu depinzi de ore fixe la serviciu căci ai reuşit să-ţi faci o firmă, mâine va trebui să cumperi un pachet de sare, să faci pâine cu ou, să mergi până la capătul oraşului deoarece ai uitat după ce ai plecat, să primeşti un telefon de la Mihail Tănase, un scriitor invalid, să cârpeşti nişte blugi la care ţii foarte mult, să te întâlneşti cu Dana Banu şi Victor Potra la terasa de lângă Muzeul Literaturii din Capitală, să te uiţi la un film numit „Gadjo Dilo”, să fii trezit de vacarmul pensionarilor care spun că de la tine vine apa în scara blocului – chestii şi chiar trestii.

19. Nu prea-ţi mai arde, pe la 40 de ani, de scris poezii – bucăţile de lemn aduse de pe Muntele Cozia te cheamă, pietroaiele scoase cu greu din Ialomiţa sclipesc în fiecare noapte fără lună, unii dorm pe saltele cu fân şi îi invidiezi, unii fac bani frumoşi folosindu-se de tine şi îi invidiezi, unii n-au ce pune pe masă dar se roagă la Dumnezeu şi îi invidiezi, alţii s-au mutat de curând în case cât castelele şi îi invidiezi, alţii îşi toacă banii în cazinouri şi îi invidiezi, simţi că n-ar trebui să le dai atâta atenţie – pentru asta îţi vine uneori să te invidiezi. Ca prostul.

20. E vorba de echilibru şi înţelegere la 40 de ani – frumoasele de altădată s-au măritat, trupa de prieteni s-a risipit, iei un microbuz până la Târgovişte şi te miri că e aşa scump un bilet, tatăl tău stă la tine o iarnă şi-apoi pleacă la casa lui şi moare, schimbi treningul pe o ţinută corectă, sandalele – pe bocanci închişi la culoare, mama unui tânăr poet te anunţă că fiul ei s-a sinucis, dai o jumătate din salariul mediu pe economie îndoliatei familii, pleci o vreme din citadinul steril şi te întorci fără a fi devenit diamant, te dor picioarele de-atâta umblet fără rost, nu prea ştii nici tu ce cauţi, ce aştepţi de la viaţă, de ce te agasează vaietele lumii înregistrate fugar atunci când te mai uiţi la TV, ciorba de fasole dă în clocot, sare peste oală, curge pe aragaz, obturează ochiul, se aude cum ţâşneşte gazul prin câteva orificii – nu prea ştii la ce să te aştepţi câteodată.

21. La 40 de ani e greu să fii înşelat – pasta de dinţi s-a terminat, gresia din hol se cam sparge, cineva îţi dă „bip”-uri dar îi faci în ciudă, e destulă vreme de sporovăit pe bani, apare şoferul tău de taxi, îţi aduce încasările magazinului, ai acid la stomac însă nu mai vrei să iei calmante, ai auzit că fac rău la inimă, vânzătoarele de porumb fiert ţipă după tine, ai nevoie de o plasă pentru ţânţari, nişte vopsea verde, câteva vorbe bune şi-o trecere de pietoni, e cald tare, trebuie să iei masa în oraş – „buci-buci nepomuci” strigă un ţigănuş după o domnişoară ce intră în magazinul de pantofi.

22. În 40 de ani intri ca regii în palate – nu mai cumperi două suluri de hârtie igienică, iei un bax, e mai ieftin, cobori alene până la parterul blocului şi abia în stradă iuţeşti paşii, ca şi cum ai avea treburi importante, vecinii te urmăresc înciudaţi din spatele perdelelor, vor dezbate câteva ore faimoasa-ţi plecare în grabă, când ştii că nu te mai pot vedea o laşi moale, regele e rănit, nu mai prinde viteză pentru diverse acţiuni civice obligatorii, te holbezi la muncitorii ce toarnă asfalt, trece prin faţa ta o pisică grasă, cineva închiriază un spaţiu comercial cu 10 euro metrul pătrat pe lună, unui doctor i-a fugit nevasta de-acasă, ajungi la gară, de la automatul de cafea iei o ciocolată caldă, mirosul plecării te excită, arunci paharul din plastic la coş, porneşti resemnat înapoi, în gaura ta de şobolan de cartier, vecinii s-au uitat deja la ştiri, au oprit toate aparatele electrice pentru a face economie de curent dar te pândesc din spatele perdelelor, iuţeşti pasul ca şi cum ai ceva important de făcut – cu siguranţă, tu eşti, astăzi, cel fericit.

23. La 40 de ani povestea ta e depăşită, veche – şomerii nu mai vor să se angajeze că salariile-s de rahat, problema e că toţi vor să-şi mărite fiicele cu bogătaşi şi nu-i un lucru rău, până la urmă te apuci de curăţat şanţurile unor gospodării într-o localitate apropiată, oamenii îţi dau bani şi mâncare, te mai întrebă de una, de alta, nu lucrezi în forţă, amâni această incredibilă plăcere, vii seara acasă mulţumit, gospodarii mulţumiţi, primăria locală mulţumită, arunci bancnotele în borcanul cu bancnote, monedele în cel cu monede, monadele sunt un termen prea greu pentru cititorii acestei cărţi – adormi sub lumina crâncenă a iluminatului stradal ce aproape că-ţi sparge fereastra.

24. Aici, enervat, autorul „care este” trebuie să intervină: Am 40 de ani iar soţia mea 36 – amândoi la Sinaia, într-o cameră de lux a unei pensiuni, privim candelabrul sofisticat, patul mare, dulapul din lemn masiv, facem baie, facem dragoste, ne plimbăm prin orăşelul în sărbătoare (sunt Zilele Cetăţii, „Sinaia Forever”, am văzut pe afişe), flori, tarabe cu mici, grătare, bere, artizanat, popcorn etc., trecem prin mulţime eleganţi şi calmi, cumpărăm vin fiert şi castane coapte, e o toamnă clară ca în copilărie, ne întâlnim cu cineva de la Poliţia Economică, da, mi-a citit cartea, îi mai dau una editată recent dar fără autograf, nu-mi reamintesc numele, urcăm spre un mic părculeţ unde cântă fanfara militară, revenim la pensiune, facem baie, facem dragoste, facem bine tuturor, ea a cumpărat bulz de mămăligă cu brânză (în spiritul tradiţiei locului), sună un telefon, fata noastră întreabă când ne întoarcem acasă, nu precizăm.
Dimineaţa e ceaţă în munţi, renunţăm la excursia cu telegondola, lenevim o vreme în pat, ea îşi face cafea, eu deschid o bere, vorbim despre revista „Singur” la care mai am mult de lucru, suntem singuri în clădire, ne îmbrăcăm gros şi o luăm agale spre centru, terasele sunt aproape pline, nu prea e criză în România sau cel puţin nu e vizibilă, de la un stand cu artizanat ea îmi cumpără un pulover din lână lucrat manual, îi cumpăr şi eu o ciocolată, se înserează, ajungem la pensiune, singurul obiect ce lipseşte din cameră e şemineul – e o linişte ca la începutul facerii lumii.

Va urma

30 Martie 2010

Cei mai citiţi poeţi români, de Gh. Grigurcu

Filed under: Articole — maskirovka @ 18:13
Tags: , ,


Gh. Grigurcu

Cei mai citiţi poeţi români

Un top realizat de România liberă cu acest subiect (nr. din 22 ianuarie 2010) ar indica, potrivit aprecierii cotidianului, faptul că „gusturile de ultimă oră ale românilor arată o deplasare dinspre poezia clasică spre cea modernă şi postmodernă”. Trecem peste suprapunerea lejeră a criteriului „gust” cu cel al vandabilităţii (topul a avut în vedere datele furnizate de lanţul librăriilor Diverta şi Cărtureşti-Verona). Asta e! Sunt selectaţi zece poeţi. Primul, aşa cum se şi cuvine, Mihai Eminescu, poetul „titular” al poporului român, mitizat în continuare, în pofida unor contestări care bănuim că n-au avut un ecou în publicul larg, cu o mentalitate aflată la intersecţia programelor şcolare şi a „accesibilităţii” emoţionale. Această „accesibilitate” a devenit de-a lungul mai multor generaţii un factor care a fasonat recepţia poeziei în rîndul maselor, astfel încît avem de-a face cu o valenţă „eminesciană” a „simplului cetăţean”, dispus a raporta toate producţiile poeticeşti la acest arhetip. Ion Minulescu, aflat pe locul doi, e un soi de Cupidon cu state de serviciu îndeajuns de îndelungate. Mai are, se vede, destule săgeţi pentru a provoca răni dulci fiinţelor îmbătate de eleganta lascivitate a stihurilor sale, aidoma unui tablou reprezentînd un nud provocator. Romanţele pentru mai tîrziu, în realitate n-au întîrziat niciodată la întîlnirile cu tinerii, cei de azi care-l apreciază avînd o oarecare înclinaţie retro (erotism clamat, poză, cantabilitate). Dar surpriză, mare surpriză! Locul trei îi aparţine Ninei Cassian. Nu cumva e un efect strict al momentului lansării recente a unui volum al acesteia, în prezenţa autoarei care s-a îndurat a reveni cu acest prilej în ţară? Deoarece „luciditatea”, evocată de România liberă, fie şi „sarcastică”, fie şi confruntîndu-se cu „vraja erotică” a hetairei socialiste, e iremediabil minoră. O poleială preţioasă a unei structuri de metal ordinar, care pe alocuri a început să ruginească… Cu Alecsandri, beneficiar al locului patru, revenim în spaţiul bunelor sentimente, salubru, odihnitor. Bardul Ostaşilor noştri şi al Pastelurilor are alura unui dascăl al primilor noştri ani de şcoală, căruia îi păstrăm pururi (dacă nu ne-am alienat sufleteşte prea tare) o plină de gratitudine amintire. Locul cinci e al lui Mircea Cărtărescu. Un soi de Nichita Stănescu al optzeciştilor, autorul Dublului album, antologie care s-a vîndut, după cum suntem informaţi, „ca pîinea caldă”, posedă, ca şi numitul predecesor, ca şi, ceva mai înainte (e drept, pe un palier tot mai depreciat), Ionel Teodoreanu, o latură mondenă, suportînd, după cum se pare, asaltul vijelios al admiratorilor de ambe sexe. Şi cum să nu seducă titluri graţios-pragmatice, ca de pildă Cînd ai nevoie de dragoste, sau cu un irezistibil ingredient hippy, ca de pildă O motocicletă parcată sub stele?
Abia locul şase îi revine lui Bacovia, o figură antitetică faţă de Nichita, Cărtărescu, Ionel Teodoreanu şi alţii de aceeaşi factură a feericei prezenţe personale, iscînd succesul spontan. Un antimonden frapant. Un saturnian, un taciturn, „bizar”, prin ce ar putea atrage, la ora actuală, Bacovia? Poate prin acea deznădejde măcar subiacentă a unei lumi alexandrine, sorbită de „chemări de dispariţie”, chiar dacă inaudibile pentru mulţi dintre noi, prin angoasa unui sfîrşit de ciclu. Dacă Eminescu înstruna melancolia unei epoci, totuşi, de propăşire, autorul Plumbului cîntă „serenada din topor” a uneia, după toate semnele, declinantă. E umbra rece a mercantilismului devorator, a frivolităţii frenetice, a concupiscenţei dezlănţuite, a pornografiei. Un spirit ale cărui „profeţii” nu neapărat „politice” le putem desluşi în treptata lor împlinire… La locul şapte îl găsim pe Emil Brumaru. Cu adevărat, „popularitatea poetului se datorează în special poeziei licenţioase”. Nu pudicul, imaculatul, seraficul Brumaru, id est unul dintre cei mai de seamă poeţi contemporani, interesează, ci acela care a săvîrşit o uluitoare întoarcere cu 180 de grade, raliindu-se grăbit, la senectute, deşuchierilor modei de ultim moment. Palinodia ni-l arată robit cu savoare cerinţelor ei coprofage. E un caz. Şi ce mai caz! Locul opt îi e rezervat lui Marin Sorescu. De ce? „Românilor le place umorul, iar ironia hîtrului poet din Dolj le acoperă aşteptările şi le măguleşte inteligenţa”, explică, binevoitor, România liberă. „Umor”, să precizăm, nu tocmai pretenţios, ţinînd seama de nenumăratele texte în acest registru, sub semnătura Sorescului, de calitate îndoielnică, probă a unui slab autocontrol, a unei emisii îmbelşugate, mult sub cota exigentului Topîrceanu. „Inteligenţă” şi ea modestă, deoarece îşi propune a o măguli pe cea a cititorilor la grămadă. Să recunoaştem şi noi că autorul Migdalelor amare, după care oamenii din interbelic erau „înnebuniţi”, a fost „detronat” de bardul oltean, ceea ce dovedeşte o simplă substituţie, prin mecanica temporalităţii, pe aceeaşi direcţie a hazului băştinaş. Alt pretendent al posturii de „isteţ naţional” ar fi putut fi Dinescu. Dar acesta preferă acum gloria oralităţii pe sticlă… Pe locul nouă se înscrie Nichita Stănescu. Teama ce-o bănuim a fanilor săi că ar fi putut absenta, iată că a fost depăşită. Mărturisim că ne-a amuzat prezentarea de care are parte: „Poetul celor <> a devenit, în anii ’80, obiectul unui cult burghez, clasa de mijloc a acelor ani dîndu-şi la citit (sic!) cărţile filosofice ale lui Noica şi poeziile ermetice ale lui Stănescu”. Şi pe deasupra: „Lectura lui Stănescu este în continuare un fel de a te legitima intelectual”. Vai, nu ne-am dat seama! Nuanţa marxistă a „cultului burghez”, a „clasei de mijloc” se cumpăneşte cu imaginea „legitimării intelectuale”. E ca o parolă. Dacă nu dispui de o admiraţie solidă faţă de Nichita, nu poţi trece de uşa care dă în salonul… intelectualilor. În fine, pe locul zece, Ana Blandiana. Însă nu oricum, asemenea celorlalţi confraţi, ci cu o severă, neaşteptată punere la punct. Poeta ar fi, conform unor critici „sfioşi” ce ezită a-şi exprima cu francheţe părerea, cantonată în „secţiunea poeziei pentru copii”. Textele cu această destinaţie ar fi „superioare estetic celor pentru adulţi”. Ceea ce, fie şi mărginindu-ne a ne reaminti surprinzătoarea „superioritate” a Ninei Cassian, ni se pare o opinie vădit nedreaptă…
Din empireu, cel puţin Macedonski, Arghezi, Blaga, Fundoianu, Al.Philippide, Emil Botta, Gellu Naum, Leonid Dimov, Ion Caraion, Nicolae Labiş şi, din rîndul contemporanilor, M.Ivănescu şi alţi cîţiva zîmbesc la asemenea stîngace „exerciţii de admiraţie” ierarhizate, pe care nădăjduim că timpul, neavînd încotro, le va corija.

Articol apărut în revista „CAFENEAUA LITERARĂ”, Nr. 3 (78) FEBRUARIE 2010 Anul VII

30 Decembrie 2009

Poezia ca o cale, Magda Cârneci

Filed under: Articole — maskirovka @ 08:02

Mi-a trebuit ceva vreme să realizez că pentru mine poezia, mai mult de a fi o vocaţie, o profesie, o misiune, ori o credinţă – e în primul rând o Cale. Că ea duce undeva sau ar trebui să ducă undeva. Doar poate treptat, şi de multe ori retrospectiv, am observat/ înţeles că frecventarea într-un anume fel a cuvintelor poate să producă în tine o modificare discretă, o modificare din ce în ce mai profundă şi în cele din urmă o transformare, destul de neaşteptată, destul de radicală.
E ca şi cum dacă iei în serios cuvintele, dacă le trăieşti pe fiecare în parte, cu oceanul de profunzime din spate, şi mai ales dacă le aplici la tine însuţi, cu toată naivitatea, cu toată sinceritatea, cu tot dorul, se întâmplă finalmente ceva. Ceva destul de miraculos. Căci vibraţia (ontologică sau emoţională sau spirituală) încapsulată în cuvinte deschid lent, treptat, anumite canale necunoscute, misterioase din tine, cu care intră în rezonanţă şi pe care le trezeşte dintr-un lung somn, dintr-o îndelungată aşteptare, le activează spectaculos. Şi brusc începi să ai acces la senzaţii mai ample, mai intense decât de obicei. Impresiile lumii sunt mai colorate, mai saturate, mai puternice şi tot felul de corespodenţe neaşteptate se stabilesc între ele. Sesizezi uluitoare coincidenţe între gând şi realitatea exterioară, sinergii nebănuite încep să se pună în mişcare în jurul tău între diferitele planuri ale existenţei şi, din când în când, ai acces la fulgurante stări dezmărginite, la simţuri universale, când eşti una cu planeta întreagă şi aceasta este vie, e vie, şi-ţi transmite tăcut dragostea ei învăluitoare. Apoi, treptat, lucrurile lumii, ambiţiile, vanităţile, priorităţile încep să se ierahizeze diferit. Începi să înţelegi că important nu este ceea ce ne acaparează zilnic, ceea ce ne hipnotizează de obicei, ceea ce ne mănâncă puţinul timp pe care îl avem la dispoziţie în viaţa aceasta. Important este să percepi altfel lumea, să-ţi dai seama că lumea este o stranie înjghebare, o uriaşă butaforie, un fel de platou de filmare a unui joc cosmic uluitor, în care rolul nostru s-ar putea să fie altul decât cel pe care ni-l atribuim, ni-l închipuim. Rolul nostru s-ar putea să fie – şi poate e în esenţă – acela de martori la acest dans apocaliptic-auroral, la acest extraordinar spectacol dramattic-tragic-comic-îmbătător în care suntem şi actori, dar şi spectatori deopotrivă, suntem cauză şi efect, suntem momeala, dar suntem şi miza, suntem nimic şi sutem totul, suntem bieţi cobai, dar suntem şi zei în potenţă.
Frecventarea poetică a cuvintelor sau frecventarea cuvintelor poetice este o cale, e punere pe cale, poate mai mult decât Calea însăşi. Care începe probabil de la ea încolo şi este foarte lungă şi duce mult mai departe. Dar e o punere pe cale la îndemână, agreabilă, blândă, potrivită poate pentru omul contemporan, copleşit de civilizaţie, extirpat de transcendenţă. Poezia este un fel de tehnică transcedentală bâlbâită, deformată, coruptă, pe măsura vremurilor dez-fermecate, dez-încântate pe care le trăim, şi în care ea păstrează vie, chiar dacă numai pâlpâitor, flacăra miraculosului.

O hrană subtilă fără de care omul interior din noi ar muri.

Căci omul nu este încă desăvârşit, terminat. Omul veritabil, adevărat, e încă pe cale de survenire în omul actual, îndârjit homo faber, din când în când şi homo poieticus, aflat pe cale de îndelungată şi chinuitoare transformare în homo pertinens, homo sapiens, poate. Iar pentru acel homo sui transcendentalis, poezia este un combustibil la îndemână, necesar, deşi nu suficient. Ea doar te pune pe cale, eventual.
Nu aş fi vrut să apuc calea asta şi poate că nici nu fusesem destinată pentru ea. Născută însă în familia unui poet, am avut acces la entuziasmul, energia fină, superioară, pe care trăirea o degajă în jur. Dotată pentru mai multe lucruri, am încercat s-o evit, ca să nu repet parcursul tatălui meu. Mi-am luat o vreme şi un alt nume, din spirit de diferenţiere juvenilă şi din frondă. Dar ea, poezia, a fost mai tare ca mine, căci m-a târât cumva pe calea ei prin accesul pe care mi l-a dat de timpuriu către altfel de percepţie şi de înţelegere a parcursului existenţei în lume. De aceea am trăit poezia ca pe o luptă, o încleştare, ca pe o înaintare pe un drum cu obstacole, cu noduri gordiene de tăiat, cu întrebări ale sfinxului de rezolvat, cu „munci ale lui Hercule” de depăşit. Volumele mele nu sunt multe şi nu seamănă prea tare unul cu altul, deşi probabil că acelaşi suflu şi aceleaşi obsesii le structurează în profunzime. Dar nu am putut să produc mai multe, nici nu am putut să mă repet, pentru că fiecare volum a fost rezultatul restrâns, zgura unei combustii destul de acerbe, urma scripturală succintă a unei etape încheiate, a unei răni depăşite, a unei „lupte cu îngerul” lăsate cumva, astfel, în spate. Pe acest drum poetic accidentat cred că nu mai am multe etape de parcurs, poate una sau două. După care probabil că un altfel de drum trebuie să urmeze.
O altă cale, dacă vreau ca existenţa să însemne cu adevărat evoluţie spre mai-mult-decât-mine, înaintarea în necunoscut, în miraculos, şi nu închidere într-o formulă existenţială ori profesională confortabilă, protectoare, dar inevitabil bornată de moarte.

Căci poezia veritabilă ar trebui să deschidă către mai-mult-decât-poezie, dacă e să-şi păstreze natura ei originară de punere în rezonanţă a lumii infinite din noi cu lumea infinită din afară şi din univers. Natura ei ontologică de deschizătoare de drum către mai-mult-decât-realitate în realitate.

Magda Cârneci
„Hosmos şi alte poeme”, Editura Paralela 45, 2004.

Blog la WordPress.com.