DozaDePoezie

31 Mai 2015

Opium tea

Filed under: Poezii — maskirovka @ 05:35
Tags: ,

Motto: „„I stand at the window and I look at the sea/ Then I make me a pot of opium tea””, Nick Cave.

noaptea asta am s-o dorm în tine
acoperită de pielea ta
doar mâinile le voi ţine afară
cuvintele s-au desprins deja
nu văd prea departe
e ceaţă în larg
marea e fără pescari
iar eu o privesc îndelung
de la fereastra unde-mi beau
opium tea

aici la tine pisicile miorlăie mult mai devreme
ieri am cumpărat câteva
acum magazinul e închis
lângă el un poem prăbuşit de la etajul 10
nu ştiu al cui e
zace pe trotuar
flasc, imobil
iar eu îl privesc îndelung
de la fereastra unde-mi beau
opium tea

sunt ostatică şi totuşi liberă în camera ta
la radio multe ştiri venite de nicăieri
nu recunosc niciun obiect
zâmbesc
mute song
ficatul e fericit
pot să-l pipăi cu mănuşi de plastic
scroll
scroll
to divinity
mă dezlipesc de pe oasele tale
bărcile azi nu mai vin
de când locuiesc în tine
marea a secat
iar eu o privesc îndelung
cum se duce se duce
în embrion
într-un somn prenatal
de la fereastra unde-mi beau
opium tea

2008

sms

Filed under: SMS — maskirovka @ 05:27
Tags:

Pe spatele meu sunt multe cicatrici, acolo unde a fost scobit zborul.

30 Mai 2015

Rub’ al Khali

Filed under: Fotopoeme — maskirovka @ 14:48

WP_20150127_178WP_20150127_180WP_20150127_176WP_20150127_081WP_20150127_156WP_20150127_110WP_20150127_011WP_20150127_065WP_20150127_090WP_20150127_115WP_20150127_057WP_20150127_152WP_20150127_041WP_20150127_079WP_20150127_118WP_20150127_128WP_20150127_047WP_20150127_074WP_20150127_168

Rub’ al Khali

Filed under: Poezii — maskirovka @ 14:14
Tags:

WP_20150127_163

25 Mai 2015

Fără tine aș fi un pământ oarecare

Filed under: Poezii — maskirovka @ 16:05
Tags:

Dacă mergeam pe malul apei peștii nu mai veneau, malul meu erai tu, iar tu nu erai
Dacă deschideam o carte foile se albeau, toate poveștile duceau la tine ca niște trenuri deraiate, iar tu nu erai
Dacă mă priveam în oglindă oglinda se mătuia, ochii mei erau la tine, iar tu nu erai
Dacă aprindeam becurile întunericul se muta în pieptul meu și țipa ca un nou-născut, lumina mea erai tu, iar tu nu erai
Dacă trăgeam draperiile soarele nu răzbătea, se lovea de coaste, ricoșa și pleca
Dragostea mea e un strigăt în pădure, îmi ciobește tălpile, fără să-i pese că trupul
Se sfărâmă ca un bulgăre uscat de pământ
Dacă deschideam palmele liniile dispăreau, viața mea dispărea, viața mea era la tine, iar tu nu erai
Îți auzeam doar respirația când puneam capul pe pernă, undeva foarte departe, îți auzeam inima
Care bătea ca o liniște, ca o liniște soră cu moartea și apoi adormeam, cumva mângâiată, cumva sfințită
Dimineața ieșeam din tine ca o icoană dintr-un lemn secular

Filed under: adam si eva,SMS — maskirovka @ 16:01

Dragostea mea este o slujbă tristă, un ritual al trupului care uneori trebuie să cânte.

10 Mai 2015

sms

Filed under: SMS — maskirovka @ 06:41
Tags:

Rochia de mireasă mi s-a retras sub piele ca o maree care lasă în urmă resturi, deșeuri, striații, în esență iubirea cu toată murdăria ei.

8 Mai 2015

sms

Filed under: SMS — maskirovka @ 16:11
Tags:

Am un dispozitiv de siguranță sub forma unui balon plin cu povești, vise, scenarii, presupuneri, ipoteze și alte sinonime care mă ridică deasupra în preajma oricărui pericol.

OCTAVIAN PALER ŞI DRUMUL LUI DON QUIJOTE

Filed under: Uncategorized — maskirovka @ 07:37
Tags: , ,

Daniel Cristea-EnacheVă fascinează figura lui Don Quijote, eroul atât de puţin „eroic„, în optica unei firi luptătoare, personajul care a ajuns, într-un fel, să-şi detroneze autorul, printr-o faimă la care puţine alte creaţii de hârtie au putut să ajungă. „Donquijotesc„, ca şi „hamletian” ori „bovarism„, s-a transformat într-un substantiv comun, demarcând o arie tipologică şi o atitudine fundamentală a omului. De ce credeţi că este atât de magnetică personalitatea lui Don Quijote? De ce publicul cititor, atât de atras, de obicei, de eroii puternici, viguroşi, învingători, îl urmăreşte cu răsuflarea tăiată pe cavalerul morilor de vânt? Este posibilă identificarea noastră cu personajul lui Cervantes? Îl percepem, dimpotrivă, ca pe un străin, un exponent al excentricităţii ficţionale tip Kafka, sau îl reamplasăm în spectrul experienţelor umane specifice, ca pe eroii shakespearieni?

Există la un moment dat, în curgerea epică a capodoperei lui Cervantes, un moment de ruptură. Don Quijote se trezeşte din iluzie şi vorbeşte, cu amărăciune, despre „rătăcirile” sale. Cum interpretaţi acest punct de cotitură: ca pe o dezmeticire din iluzie sau ca pe o trădare a acesteia? Este mai important visul în care credem nesmintit sau realitatea care îl presează până la destrămare? Care vi se pare a fi adevăratul, profundul Don Quijote: cel ce urmăreşte o iluzie (cu deplină puritate morală şi seninătate imaginativă) sau cel ce o conştientizează? Spuneaţi, la un moment dat, că el este „un om profund serios, hotărât să creadă în iluziile lui mai mult decât în realitate„. Dacă este aşa, vă recunoaşteţi în figura şi comportamentul cavalerului de la Mancha?

Octavian Paler:

5 iunie (2006)

Oho, câte probleme! Şi ce probleme!

Să le iau pe rând.

1. Sunteţi, oare, chiar convins că personalitatea lui Don Quijote este „magnetică” pentru lumea de azi? Sunteţi sigur că „publicul” (şi nu mă refer doar la cel românesc) „urmăreşte cu răsuflarea tăiată pe cavalerul morilor de vânt”? Eu nu cred. Ba, chiar înclin să presupun că nouăzeci şi nouă din o sută de persoane care pomenesc cu relativ aplomb de Don Quijote n-au citit cartea. Doar au auzit de ea. Au aflat din vreun film, nici acela văzut până la capăt, de isprăvile lui Don Quijote ori le-a trecut pe la ureche că e vorba de „o capodoperă”. Numai că, evident, nimeni nu e dispus (de ce ar fi prost?) să admită că nu-l interesează „chestia” cu morile de vânt ori că nu are nici o părere despre „bătrânul ăla caraghios care a luat-o razna”. Vă garantez că şi Gigi Becali ar avea ceva de zis despre Don Quijote dacă ar fi întrebat.

Ştiţi şi dumneavoastră, la fel de bine ca mine, ce autoritate drastică are celebritatea. Impune gusturi. Intimidează dubiile şi dă sentinţe care devin, ulterior, „mituri”. Cine şi-ar îngădui, azi, să treacă neglijent prin faţa „Giocondei” la Luvru? Eu am stat, cândva, la pândă pe Acropole. Vroiam să văd dacă se găseşte vreun turist care să spună cu voce tare că nu-i place Parthenonul, că-l dezamăgeşte. Ei bine, m-am lămurit că toţi cei care treceau de Propilee erau „pregătiţi” să se arate impresionaţi. Am vorbit în una din cărţile mele, nu mai ştiu în care, despre „dictatura celebrităţii”. Am şi văzut-o la lucru. În Capela Medici din Florenţa, unde se află cele patru celebre sculpturi ale lui Michelangelo reprezentând Crepusculul, Ziua, Aurora şi Noaptea, m-am ţinut după un grup masiv de americani cărora ghidul le dădea explicaţii. Vă rog să mă credeţi, ofereau un spectacol care merita văzut. Când ghidul le-a lămurit turiştilor americani că Il Pensieroso e numit aşa deoarece „personajul stă pe gânduri”, toţi au înţeles subit „sensul” operei şi au dat, aprobator, din cap.

Dar nici măcar „dictatura celebrităţii” nu poate bloca stupiditatea şi confuziile în care se complace lumea de azi. Vă mărturisesc că mă aştept la orice după ce am urmărit inepţia televizată, importată la noi de TVR, sub denumirea, locală, de „Mari români”. Acum, nu mai susţin că România e o ţară „atipică”. De ce ne-am considera aşa? În Anglia, „publicul larg” a decis că „marii englezi din toate timpurile” sunt, în primul rând, prinţesa Diana şi fotbalistul Beckham. Bietul Shakespeare a ocupat (cu greu, probabil) unul din ultimele locuri în top. În Olanda „marele olandez” Cruyff (o vedetă din fotbal) i-a surclasat, pur şi simplu, pe Rembrandt şi pe Van Gogh. Topul „marilor spanioli” nu-l cunosc, dar mă îndoiesc că Cervantes a avut o soartă mai bună decât Shakespeare, în Anglia, şi decât Rembrandt în Olanda. Criza valorilor nu bântuie doar la porţile Orientului unde există, cel puţin, scuza că totul e luat à la légère. Ea e, azi, „globalizată”. Doar că la noi criza ia forme groteşti. Să recunoaştem că între prinţesa Diana şi Gigi Becali sunt unele diferenţe.

Fiindcă vorbim de iluzii, eu, unul, nu mai am iluzii în privinţa locului pe care îl are (îl mai are!) idealismul în lumea de azi. De altfel, nici mori de vânt nu mai există decât ca relicve exotice arătate turiştilor. Pe vremea lui Cervantes, cavalerii interesau, măcar, ca personaje ridicole, care îi amuzau pe privitori. Azi, „timpul înseamnă bani” şi sunt alte gusturi. De ce l-ar urmări „cu răsuflarea tăiată” contemporanii noştri pe Don Quijote? Zice el ceva, picant, despre „sex”? Vorbeşte despre o Dulcinee cu care nu s-a culcat niciodată. Nici nu s-a apropiat de ea, măcar. E un „fraier”, ar zice băieţii „de gaşcă”. Sau spune ceva despre gloria de a avea putere şi bani? Rivalizează Don Quijote, prin aventurile lui, cu Codul lui Da Vinci? Vă asigur că „gloria de tip Don Quijote” n-ar satisface nici „vedetele” care se fandosesc prin televiziunile noastre.

Încât vă înşelaţi, cred eu, dacă vă închipuiţi că dragostea cavalerească mai e un subiect interesant într-o vreme ahtiată de pornografie. Lumea vrea să audă bârfe deocheate, secrete de alcov, nu tiradele unui bătrân nu prea zdravăn la minte care umblă după năluci. Ca să folosesc o expresie la modă, Don Quijote nu face „rating”. E doar celebru. Romanul lui Cervantes e „citat”, nu „citit”.

6 iunie

2. Mă întrebaţi dacă mă recunosc în „figura şi comportamentul cavalerului de la Mancha”.

Primul impuls ar fi să zic „da”. Şi aş avea şi un argument. Ca să ies din tonul plângăreţ al ultimelor mele cărţi, ca să nu mai glosez pe tema bătrâneţii şi a bolilor mele, m-am apucat să lucrez la o carte (e vorba de Calomnii mitologice) unde mă bazez pe o înclinaţie a mea (cam masochistă, poate) de a mă autodiscredita, la limita dintre „joc” şi acele „adevăruri” care sunt prea grave pentru a fi spuse pe un ton serios: ţin (v-am mai zis, am impresia) „conferinţe” moliilor care-şi fac numerele de balet prin camera mea de câte ori se plictisesc să stea ascunse. Sună a luptă cu morile de vânt, nu? Chiar dacă mie îmi lipseşte un scutier.

Dar am promis să fiu cât pot de sincer în dialogul nostru. Aşa că nu mă voi grăbi cu un răspuns pozitiv.

Să încep cu o amintire. Eram student şi locuiam pe strada Tufelor, care nu figura pe atunci în perimetrul Bucureştiului. Oficial, Bucureştiul se termina la faimoasa barieră „Bacchus” din periferia cartierului Ferentari. Locuiam la „coana Veta”, proprietara unei mici căsuţe de chirpici,care-şi închiriase singura cameră disponibilă; ea şi bătrânul Moşuleţ (soţul adică)mulţumindu-se cu antreul. Eram trei ocupanţi ai acelei odăi, mare cam de şapte-opt metri pătraţi. Un cântăreţ de biserică, pe care-l poreclisem Truman, după numele preşedintelui Americii din acea vreme, un funcţionar de la Regia Tutunului, Liviu, şi eu. Noaptea ne foloseam de o lampă de gaz, întrucât strada Tufelor nu intrase, încă, în secolul XX! La lumina acelei lămpi am citit prima oară capodopera lui Cervantes, având grijă să nu-i supere lumina pe Truman şi pe Liviu, mai ales că nu ţineam să le dau explicaţii de ce nu mă culcam şi eu. Nu ne lega nimic serios, de fapt. Viaţa ne adunase, întâmplător şi provizoriu, în calitate de chiriaşi ai coanei Veta. Dezvăluindu-le ce citeam şi cu ce gânduri am ars gazul în lampă trei nopţi, până târziu, riscam să stric relaţiile obişnuite dintre noi, bazate pe alte temeiuri. Truman ne cerea, mie şi lui Liviu, să-l acoperim cu „milioanele” (erau ani de inflaţie) obţinute atunci când colinda cartierul cu preotul bisericii unde era cântăreţ. În schimb, lăsa descuiat, când pleca, geamantanul unde îşi ţinea prescurile.

Ce m-a atras, la Don Quijote, la prima lectură? Întrucât ţin să respect pariul sincerităţii, nu vă voi spune nimic despre, eventualele, „emoţii estetice”. Ceea ce ştiu cu certitudine este altceva. Treceam atunci printr-o criză: încercam să-mi înving complexele, timiditatea şi inhibiţiile de introvertit, făcând pe grozavul. Căutam să ascund noaptea din mine (bănuiesc că toţi introvertiţii au o noapte interioară, prin care bâjbâie şi pe care o ascund de alţii, deoarece nici ei nu ştiu ce ascunde ea) prin bravade puerile. Amintiţi-vă că am spart pahare în dinţi la balurile studenţeşti! Şi că eram un virtuoz în „arta” de a azvârli un cuţit, ca indienii, într-o ţintă, aflată la distanţă, înfigându-l în ceva: un copac sau o scândură!

De fapt, vroiam să par un ins „tare”, ca să ascund groaza mea de ridicol! Nu suportam să par caraghios. Nici o ruşine nu mă inhiba mai mult. Teama că, într-o împrejurare sau alta, mă puteam face de râs, mă bloca, mă paraliza. Pur şi simplu, nu eram în stare s-o controlez. Aşa că „seriozitatea” lui Don Quijote m-a uimit şi mi-a pus nişte întrebări. Ce anume îl ajuta pe Don Quijote să nu se sinchisească de cei care râdeau de el? Scrânteala? Sau o credinţă? Şi ce credinţă? Întemeiată pe ce?

Nu cred că mă gândeam atunci la capacitatea de a pune iluziile mai presus de realitate. Nu eram nici foarte matur, deşi aveam douăzeci şi doi de ani, nici nu mă preocupau, din câte îmi amintesc, valorile şi limitele idealismului. Ce încerc să vă spun e că aventurile lui Don Quijote num-au amuzat! Nu m-au fermecat asalturile eroice ale cavalerului. Nici poveştile lui. M-aimpresionat calmul cu care ridicolul era dus la sublim. Calmul care nu putea fi nici al unui „nebun”, nici al cuiva care „făcea pe nebunul”.

Poate, ar fi util să vă reamintesc că vin dintr-o lume în care iluziile n-au jucat nici un rol. Prea apăsaţi de grijile practice, „realiste”, oamenii între care am copilărit n-aveau timp de „aiureli”. Apărut pe uliţele din Lisa, Don Quijote ar fi stârnit, cel mult, o anumită nelinişte. Poate, doar, copiii s-ar fi amuzat, ţinându-se după el, dar gata s-o ia la fugă dacă „arătarea” s-ar fi întors spre ei. Cele două dimensiuni care dau mister şi profunzime spiritului spaniol, şi anume gustul pentru tragic şi gustul pentru utopie, erau necunoscute consătenilor mei. Încât nu eram pregătit, bănuiesc, să-mi pun probleme care să mă ducă spre concluzia că unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor. Aici nu încap scuze. Am găsit la Quijote, în schimb, o detaşare, o indiferenţă sau o forţă de a ignora ridicolul care mă intriga. Am văzut în „seriozitatea” lui misterioasă, pe care nimeni n-a explicat-o (e „eroică”, aşa cum susţine Unamuno? e a unui „nebun patentat”, cum susţine Ortega y Gasset?) un fel de model.

Dar nu e cam puţin asta pentru „o pasiune”? mă veţi întreba. Da, e cam „puţin”. Numai că nu vă pot da o explicaţie mai bună pentru ceea ce a urmat. Foarte curând, pe strada Tufelor, la numărul 24, în căsuţa de chirpici a coanei Veta, s-a închegat un vis: să ajung în Spania şi să refac drumul lui Don Quijote.

Fragment din Convorbiri cu Octavian Paler (Editura Polirom), apărut pe LiterNet (2007).

– See more at: http://www.literaturadeazi.ro/content/octavian-paler-%C5%9Fi-drumul-lui-don-quijote#sthash.rlXRfznH.dpuf

sursa:

http://www.literaturadeazi.ro/content/octavian-paler-%C5%9Fi-drumul-lui-don-quijote

7 Mai 2015

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:55
Tags: , ,

Mi-ar plăcea să-mi arăți Bucureștiul noaptea, încet, pas cu pas, să nu ne grăbim Să nu ne sune nimeni, iubirea să ne dea ocol ca un roi de cuvinte, din mine vor Ieși vietăți ciudate, femei pe care nu le cunoșteam și te vor minți că repar scara Lui Iacob, că bat cuie în palme, că în urma ta voi avea grijă de sufletul tău și voi Acoperi oglinzile de sare, brusc voi începe să miros a plantă vindecătoare Cânii se vor ține după noi, la fel și oamenii singuri, copiii vor veni  în șir indian Cu pamele deschise unul câte unul să le desenăm păsări care zboară prin corpul lor Mă vei mângâia acolo în plină stradă, mâinile tale vor trece peste mine Ca niște brazde adânci și pielea va trosni ca un la înghețat să-ți facă loc Va fi atât de frumos încât toți oamenii se vor trezi din somn și vor deschide Geamurile și vor striga: veniți și la noi, veniți la noi, poftiți la masă, și toată Povestea asta va aburi ca o copilărie caldă, dimineața voi ieși din tine ca un bob Germinat, lumina va pârâi ca o pădure deasă sub pașii noștri care se tot duc

4 Mai 2015

…Dacă o iubești…

Filed under: Video — maskirovka @ 09:31

2 Mai 2015

sms

Filed under: SMS — maskirovka @ 16:04
Tags:

Sunt un fel de țărm fără far, de mine se lovesc oameni, stau ce stau și apoi pleacă, rămân cu tălpile mâncate de sare, învăț cu greu primii pași.

1 Mai 2015

Filed under: adam si eva,Poezii — maskirovka @ 14:33
Tags: , , ,

Dacă aș păși desculță în camera ta podeaua s-ar face un fel de mare

Un fel de liniște ne-ar cuprinde ca o pădure de fagi în care ne-am pierde

Ne-am pierde în  mușcătura de măr, în tălpile pure, cuvintele de data asta

Vor muri albe,  neatinse, ca niște mirese virgine

Dacă aș păși desculță în camera ta degetelor vor începe să vorbească

Încet, încet, și fiecare atingere va fi ca un basm cu oameni care nu mor

Și dacă mă voi spăla apoi pe mâini se va prelinge ceva ca o smirnă

Un soi de balsam din care pot face ființe cu chipul tău

Blog la WordPress.com.