DozaDePoezie

30 Noiembrie 2010

De priveghi online

Filed under: Atac de cord,Cubiculum — maskirovka @ 08:12

În timp ce mergeam prin Bucureşti, îmi spuneam: „acasă tot timpul este ceaţă”, indiferent dacă este ceaţa aceia pe care o ştim cu toţii, dimineaţa pe stomacul gol când încerci să te dezmeticeşti, fie ceaţa asta pe care doar porumbeii o sparg, este un fel de frig impregnat în mine pe care nu-l pot da jos, oricâd m-aş încadra in decor, asftel încât pelicula fină de viaţă să nu deranjeze pe nimeni, la un moment dat tot ies din ramă. De ce se stă de pază omului mort în noaptea dinaintea ducerii la cimitir, nu ştiu exact, probabil să nu se simtă singur, probabil să mai fie încă ancorat în realitatea pipăibilă, nu ştiu. Andra are 21 de ani şi mi-a spus zâmbitoare: „Lasă că stăm noi”, ştii că data trecută, ne-am dus la ora 3 la cimitir, deci suntem capabile de chestii mari”. I-am zis, bine Andra, stăm de priveghi noi două. Am anunţat toată familia, se liniştiseră toţi din plâns, din chemări inutile la viaţă. La ora 9 seara Andra intră în camera mortului cu două cafele, sandvişuri zâmbind încontinuu. Ea seamănă cu mine la zâmbet, şi eu fac la fel, zâmbesc mereu. Mi s-a părut straniu să mâncăm acolo, i-am zis că putem mânca în bucătărie, dar a zis să nu ne mai deranjăm, pentru că priveghiul trebuia să fie nonstop. După care a venit cu un prelungitor şi cu laptopul. Se făcuse linişte, câteva maşini se mai auzeau pe stradă, câinii se culcasera, era puţin frig, dar stăteam aproape de calorifer. Am început să vorbim despre când eram mici şi mergeam la baltă, cum alergam prin pădure, cum ne cocoţam prin copaci, cum fugeam de acasă şi lăsăm uşile deshise prin dosul casei să avem cum intra, era un fel de trecere în revistă a peripeţiilor noastre. O întreb cum am putea sfida moartea, pentru că tot îşi băgase nasul prin casa noastră şi care nu cumva să mai stea la pândă, să-i facem ceva să plece. „Cum sfidăm moartea Andra?”, întreb, uitându-mă pe geam, ca şi când m-aş fi aştept să o văd făcând cu mâna. Ea spune: „Simplu, ne logăm online”. Şi atunci trece de pe invisible pe on. Râdeam amândouă atât cât să se auzim doar noi şi ne-am luat în braţe.

Anunțuri

25 Noiembrie 2010

10 secunde

Filed under: Poezii — maskirovka @ 05:44
Tags:

aş putea fi un corp solid cu haine şi cizme de iarnă, cu fular şi poşetă maro
într-un interval oarecare, într-o lume foarte ascuţită
minutul se deşiră greu şi lung pe bara de metal a semaforului
ca un lichid vâscos, încins, metafizic, arde mâna care l-a atins
m-aş putea cocoţa în voie până la etajul 10 al clădirii din faţă
până uit că sunt un corp solid cu haine şi cizme de iarnă
câteva bucăţi din mine se fărâmă şi se face mai mult loc
prin trec mine obiecte de toate felurile, amănunte, trecători grăbiţi
aş putea vinde en detail prin Bucureştiul clandestin părţile desprinse
îmi este foame şi asta înseamană că sunt un om lipsit de subtilitate
cu fraze încâlcite care nu ar trebui mestecate pe stomacul gol
dăunează grav aparatului locomotor şi când se face verde nu mai poţi păşi

24 Noiembrie 2010

-Ce ai mai citit în ultimul timp?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:05
Tags: , , , ,

În „Jurnalul de la Tescani”, pentru că tot m-am apucat să citesc „literatură personală”, pe câteva pagini autorul face o teorie de-a dreptul genială plecând de la ciupercile găsite în pădure. Cât de obsedat trebuie să fii de esenţa, de interiorul lucrurilor dacă atunci când te plimbi ai revelaţii de-a dreptul orbitoare. Nu redau aici teoria pur existenţialistă din cartea citată mai sus, este bine de citit în tihnă, nu se poate povesti, în schimb am să redau ideea pe care am scris-o plimbându-mă la fel de domol prin grădină:
„Am trecut prin multe apocalipse, aşadar, îmi spuneam aseara pe la 8, 9, am murit, am revenit iar la suprafaţă, am crescut iar din pământul nisipos, nici eu nu ştiu cu ce m-am hranit. Există copaci care mor în fiecare toamnă, toamna pentru ei este un anotimp al apocalipsei, există copaci care nu mor, ei au rădăcini rezistente, nu au nevoie de apă, de căldură, sunt copaci pereni, care trăiesc, aş zice, dobitoceşte. Eu fac parte din categoria celor care mor, am anotimpul meu în care mă lepăd de toate tristeţile, de toate bucuriile, când efectiv nu mai mă interesează nimic şi plec singură pe un drum necunoscut, la capătul căruia este un cimitir pentru oameni vremelnici. Aici toţi stau pe jos, nimeni nu vorbeşte, unii îşi ling rănile, prelungind astfel agonia, hrănindu-se cu propria piele care până la urmă va cădea ca o frunză . Este exact ca un cimitir de elefanţi, cine presimte că nu mai poate, se îndreaptă spre locul acela. În tot decorul acesta muribund şi afon, este ceva nemaipomenit, bucuria altei naşteri, dar pentru asta trebuie să treci prin fenomenul decriptării, al desprinderii, al ruperii de tine. Mi-ar fi plăcut să fiu un om peren, să nu mă părăsesc niciodată, să nu renunţ la veşmânt, să nu înlătur nimic din ce-mi aparţine, să nu năpârlesc, dar plăcerea asta nu mi-a fost dat să o am. Nu pot lua toate bagajele cu mine pentru că mă scufund, trebuie să mai arunc din ele, nu fac partea din categoria oamenilor care-şi duc viaţa încontinuu în spate, eu am nevoie de pauze, de odihnă, de refacere, pâna la urmă cedez, nu pot lupta cu morile de vânt la infinit. Nu pot explica de ce există oameni pereni şi oameni efemeri, să fie locul naşterii de vină, să fie o anomalie genetică? Până la urmă care e normalitatea?”

23 Noiembrie 2010

De mână

Filed under: Fotopoeme — maskirovka @ 17:39

22 Noiembrie 2010

Concurs de poezie „Aiurea prin lume”, decembrie 2010

Filed under: Concurs — maskirovka @ 14:16
Tags:

21 Noiembrie 2010

Abracadabra

Filed under: Atac de cord,Poezii — maskirovka @ 17:40
Tags: ,

sunt un scriitor amator, la fel cum sunt un om amator, nu ştiu cum să trăiesc, sunt ceea ce se cheamă diletant prin naştere, fantezistă atât cât m-ai recunoaşte pe stradă după mers, dar mai ales după haine, când mă vezi pe trecerea de pietoni să te împiedici şi să îţi aminteşti de “poemul cu eşarfă în jurul gâtului”, nu aş spune neglijentă, aş spune mai degrabă indiferentă la semafoare, îmi place cel mai mult să fiu întunericul din jurul unui far, îmi aminteşte de vremurile cu tine, când tu erai o construcţie înaltă prevăzută cu o lumină puternică, niciodată nu mă rătăceam, sunt un scriitor amator, un fel de pui de căprioară care nu mă ţin pe picioare şi alerg aiurea după mirosul laptelui, până într-o zi când va trebui să mănânc şi iarbă şi atunci va fi ce la greu, am multe cărţi risipite pe jos ca nişte copii care mă aşteaptă să-i schimb, să le dau de mâncare, să-i duc la grădiniţă, în genere sunt un palimpsest, oricât aş crede că am ştres cu guma trecutul rămăşiţe se mai observă, exact ca pe o foaiă albă urmele paşilor, niciodată albul nu va fi imaculat, casa mea este într-un istm, acolo în spaţiul intermediar dintre apă şi pământ stau seara pe stânci cu picioarele în apă şi adulmec îngeri, mă hrănesc doar cu fâlfâit, scara lui Iacob este la îndemână, deocamdată nu-mi stârneşte nimic, am plastilină toate culorile, încet, încet carnaţia mea se formează din cuvinte

Câştigătorii concursului Incubatorul de condeie IDC 2010

Filed under: Concurs — maskirovka @ 11:03
Tags:

CÂȘTIGĂTORII IDC

Castigatorii concursului Incubatorul de Condeie – IDC 2010

Sectiunea Poezie
Tematica: poezie de dragoste

– Carmen Manuela Măcelaru
– Irina Lucia Mihalca
– Albert Viorel Cătănuș
– Marius-Andrei Zbîrnea
– Sorin Lucaci
– Silvia Tereza Grădinaru
– Bogdan Tănase-Marinescu
– Laura Baban
– Dumitru Căruntu
– Teodora Apostol
– Marian-Valentin Năstase
– Bogdan Constantinescu
– Ioana Ciurea
– Viorel Florin Costea
– Mihai-Ionuţ Ologu
– Ioana Stanciu
– Liviu Ofileanu

Sectiunea Proza scurta
fara tematica

– Oana Cristina Uță
– Carmen Manuela Măcelaru
– Șerban Dinu
– Anca Maria Iosif
– Nicoleta Sălbatecu
– Laura Baban
– Loredana Elena Nicu *
– Adrian Diniş
– Octavia-Mihaela Drexler

Sectiunea Scenariu
Tematica: promo la un produs cultural

– Albert Viorel Cătănuș
– Loredana Elena Nicu *
– Svetlana Sauciuc

Premierea și decernarea coronițelor (primele 3 locuri de la fiecare secțiune) vor avea loc într-una din Librăriile DIVERTA, după încheierea Atelierelor de creație din cadrul Concursului IDC și vor fi anunțate pe site cu câteva zile înainte, împreună cu lista premianților.
——–
*) participant retras din concurs

SURSA
http://idc.adlittera.com/castigatorii-idc-2010/

17 Noiembrie 2010

-Ai zile care nu-ţi aparţin?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:35

-De obicei simt gustul ness-ului amar de la prima oră a dimineţii, care îmi place nespus şi la fel de pregnant mai simt seara, ce este drept destul de devreme, cum somnul începe să mă acopere încet, încet. Dihotomia trezire-adormire, face din cele două stări de agregare punctele culminante ale zilei, una mă ridică în picioare şi alta mă întinde, în restul zilei nu-mi aparţin, starea intermediară între ochii deschişi şi ochii închişi este etapa pe care nu o mai recunosc. În tot acest timp iau diverse forme, sufăr mutaţii, îmbinări forţate, chei care intră uşor în mine dar şi chei mincinoase, în tot acest interval fiecare individ mă vede diferit, unul frumoasă, altul crispată, coaja este din ce în ce mai crăpată, prin mine se văd coridoare lungi, atunci sunt obosită, atât de obosită încât nu-mi pot trage fermoarul de la stern în jos, este de-a dreptul ruşinos, îmi spun, să mi se vadă aşa în amiaza mare resturile zilei ce a trecut cum fandează în torace. Toate zilele îmi aparţin ca fundal, sunt ale mele şi nimeni nu mi le poate lua, dar eu mă întreb, dacă eu aparţin zilei? Eu plec, între trezire şi adormire, plec, mă mulez după cei care au răni şi mă lipesc de ei ca un leucoplast steril, binefăcător, devin o extensie, un fel de a treia mână, aşa mă dezintegrez până seara, bucată cu bucată şi eu nu-mi mai aparţin. Când întunericul se lasă se întâmplă fenomenul aducerii acasă, închid ochii şi toate părţile din corpul meu pe care în timpul zilei le-am lăsat prin diverse locuri se recompun ca un puzzle, timp în care adorm.

16 Noiembrie 2010

-Ce ai vrea să faci şi nu poţi?


-Am încercat să ţin un jurnal, dar mi-am dat seama când am început cu propoziţia : ”azi m-am trezit la ora 6”, că nu am nimic de scris despre viaţa mea, absolut nimic, aş fi vrut să ţin un jurnal de-a dreptul foarte personal să nu public niciodată, dar nu am nimic de notat. Constanţa Buzea în „Creştetul gheţarului” – jurnal 1969-1971, spune că ar vrea să scrie o carte despre „mizeriile purităţii”, nu trec repede de oximoronul de-a dreptul subtil-infiorător pentru că redă de fapt condiţia umană, de la bucuria naşterii unui om, de la puritatea venirii pe lume ajungem să înghiţim zi de zi toxine de toate felurile, de la tristeţi şi până la gaze de eşapament, în ambele cazuri mânjirea nu se vindecă. Aş fi dorit să ţin un jurnal, fără ornamente, fără prea multe brizbrizuri, unul sobru, notând strict ce am făcut şi de ce întâmplări am avut parte, la pensie m-aş distra teribil pe scaunul din curte pândind la ce fac puii de cloşcă, ar fi fost de-a dreptul miraculos să am un caiet cu notiţe care să mă întinerească, mi-aş fi retrăit tinereţea mult mai încet şi mult mai cu atenţie. Acum deplâng un caiet nenăscut ca o femeie sterilă care nu va naşte niciodată. Cert este că nu sunt suficient de febrilă să trec prin creion/ tastatură nimicuri care la senilitate mi se vor părea medicamente de supravieţuire. Aş fi vrut să ţin un jurnal pentru acele timpuri, când sunt prea bătrână să mai mă dau jos din pat şi citind însemnările m-aş trezi bucuroasă pentru întâlnirea cu iubitul, poate mort demult. Jurnalul este un fel de investiţie, un fel de plasare de capital sau de pensie privată, unde depui o fărâmâ din tine şi când vrei să te bucuri îţi dai seama că nu ai niciun profit, doar nostalgii; şi nu cred că de asta am nevoie în scaunul cu rotile, cred că abia atunci este momentul scrierii unui jurnal, când ai acea politeţe metafizică şi când experienţa vârstei îţi dă o aristocraţie aparte; bătrâneţea te face nobil, oamenii vorbesc mai încet, nu se mai preocupă de valori materiale, devin mai înalţi, depăşindu-şi propriul cadru, propria ramă a corpului; bătrâneţea este un concept imuabil, de aceea era bine să fi pus pe hârtie jurnalul; de aici şi tema (temă dar se poate citi şi teamă) asta perpetuă a omului de a avea trup (inferior îngerului), mai bine pun îngerul să ţină jurnalul sau măcar să-mi dicteze, pentru că eu, după cum spuneam, nu pot, am aceast handicap al cotidianului, şi aici trebuie să dau un citat: „Ce are omul în plus faţă de îngeri? – (în contextul în care Dumnezeu a ales ca fiul să se întrupeze în om şi nu în înger) – are în plus minusurile” Andrei Pleşu, „Despre îngeri”.

15 Noiembrie 2010

Întâlnire cu un necunoscut, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010


Astăzi am terminat „Întâlnire cu un necunoscut”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010; cartea mi-a ajuns pe 7 noiembrie, am citit din ea cu bucuria cu care-ţi citeşti caietele din liceu prăfuite, găsite undeva pe sub pat, am râs şi m-am întristat, dar cel mai mult am râs, este o carte distractivă, poate părea bizar, dar este. Citind-o am avut o mulţumire cum rar mai am avut, nici nu am avut timp să îmi caut prin sertare un semn de carte, în fiecare zi doream să caut şi niciodată nu ajungeam la sertar căci mă tăvăleam cu cartea în braţe ca şi când iubitul meu abia venise de pe front, îl pupam, îi bandajam rănile, ne povesteam pe rând, pentru că la fiecare povestioară regăsită în carte îmi aminteam şi eu ceva asemănător, şi atunci căutam feşe, rivanol îi bandajam rănile, apoi el mie şi tot aşa. Acum două zile mă întrebam ce mă fac, pentru că eram la pagina 250 şi se apropia vertiginos de final, m-am calmat brusc, nu-i nimic o pot reciti, pentru că oricum am citit în fugă şi nu am savurat plăcerea mm cu mm aşa cum se cuvenea. Revenind la semnul de carte pe care nu am ajuns să îl folosesc, am folosit ce am avut la îndemână, un pix albastru. Acum mi se pare că aparţine cărţii, că face parte din ea, chiar dacă stătea uşor îndoită, îmi spuneam „ăsta e destinul” şi Heidegger ar fi de acord să-l las acolo lângă carte, să fie un tot, nedespărţiţi.
M-am lipit de cartea asta ca şi cum două vieţi s-au regăsit, ca o mamă care îşi regăseşete copilul pierdut după 20 de ani sau mai bine zis ca un copil care-şi regăseşte părintele, o aglutinare inerentă, fie că am fost bacterii şi am făcut rău sau hematii şi am dat viaţă, alipirea s-a făcut încet şi sigur. Ceea ce în franceză este l’écriture du moi, în română literatură personală, „Întâlnire cu un necunoscut” este o carte a unui existenţialism pur, cu multe analogii menite să iasă din cotidianul paşilor mărunţi şi de aruncare a individului în Univers, o carte cu multe povestiri la care fiecare am luat parte într-un fel sau altul, este o carte a oricărui om, şi cred că Gabriel Liiceanu asta a şi dorit, să ajungă în fiecare cititor şi cititorul în el, ca semn de uniune universală.

14 Noiembrie 2010

Masca

Filed under: Interviu — maskirovka @ 12:56

Iubirea descărnează, merg prin casă şi dacă întorc capul, în urma mea sunt bucăţi de carne, nu mai am muşchi, nu mai am ficat, totul a fugit de pe mine, s-a desprins încât nici nu am observat că am alt chip. Un chip hidos, o urâţenie soră cu moartea. Oare unde merg aşa şi cum voi avea curajul să ies în lume? Îmi trebuie o mască, o mască a neiubirii. Trebuie să o confecţionez repede, sper ca nimeni să nu observe, el a ştiut din prima clipă, acum este mult mai înalt pentru că sângele meu este în el.

13 Noiembrie 2010

Filed under: Video — maskirovka @ 19:47
Tags: , , , , ,



Se întâmplă

Filed under: Atac de cord,Fotopoeme — maskirovka @ 17:11

în plină zi să arunc plasa în celălalt, lumini şi umbre, amintiri intrate în putrefacţie, iubiri râncede pentru care trebuie să mai las geamul deschis, trebuie să-l iubesc aşa cum este, chiar dacă astăzi nu a a dus nimic la mal, nimic care să-l facă mai bun, eu ştiu că numai încercând în fiecare zi pot găsi pe fundul inimii comoara ascunsă.

Foaia albă versus Fie ce-o fi

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:27
Tags: , , , , ,

12 noiembrie 2010
-Ar fi bine măcar azi să mai revenim la subiectul interviului, la foaia albă! Spuneai undeva că foaia albă este ca un cearşaf pe care te întinzi cât vrei.
-În ciuda acestei siguranţe pe care ţi-o oferă, în ciuda acestei libertăţi sugrumate, pagina albă este un câmp minat. Ieri mă gândeam la un amic, care m-a ajutat mult cu cărţi, cu diverse colete pe care nu le puteam pune dacă nu eram la Bucureşti, acest amic dacă îl sun la orice oră din zi şi din noapte şi îi spun: „ai de mers pe sub o sârmă ghimpată câţiva kilometri şi la capătul căreia trebuie să îmi pui un plic la poştă”, el se va trezi năuc, nu va înţelege nici ce are de făcut, nici ce pericole sunt, dar dacă trebuie să pună plicul, pleacă imediat, asta e amiciţia – să treci de nisipuri mişcătoare care pândesc la fiecare colţ, de scorpioni, idei depăşite, morgane cerşind apă la fiecare pas, este greu să fiu amică cu pagina albă, numai scriind descopăr. Aş putea spune: pregătiţi paraşutele, deschideţi coastele la maxim, se va sări de la 3000 de metri, vântul nu este propice, trebuie să băţeţi din ambele aripi, dacă veţi simţi ceva rece şi ascuţit în torace, sigur aţi pierdut controlul şi atunci veţi cădea în derivă, nu-i nimic, lângă pagina albă este o alta mâzgălită veţi cădea într-un cerc, aici veţi fi luat prizonier, vi se va pune lanţuri, veţi lupta pentru libertate ca un gladiator printre cobre şi lei, de aceea, este bine să vă păstraţi calmul, cu puţin efort pagina albă poate fi o pătură caldă cu care să-ţi pregăteşti coşciugul. Aventura pe pagina albă te face copilul ei şi când dai de gustul laptelui vrei să rămâi mereu copil ca Peter Pan, refuzi să creşti. Şi asta se întâmplă toată viaţa, rămânem copii ei. Ne întoarcem la pagina albă exact ca la casa părintească, care ne hrăneşte cu cele mai bune mâncăruri.

-Ai un pix? Spune ai un pix la îndemână? Să facem un desen despre o fugă în prima zi de naştere?!

-Cum ar fi ora de tăcere? Cum ar fi dacă s-ar învăţa tăcerea, dacă ar trebui predată în şcoli, ce ar spune profesorul?
-Ar fi ca şi cum aş muşca dintr-un măr cu poftă. Dacă aş fi profesor, aş ruga elevii, studenţii să îşi ia o foaie, un pix, să nu se uite la alţi colegi, să închidă telefoanele şi să tacă. În cazul în care doresc să scrie ceva, să deseneze ceva să aibă la îndemână instrumentarul. Le-aş spune că pot desene floricele, stele, cuburi, alimente, că pot să scrie despre ei înşişi, despre vecini, pisici, cutii de conserve, pot chiar părăsi sala daca nu reuşesc să tacă o oră, să spargă ceasul, să se manifeste cum doresc. Dacă aş fi elev, student aş scrie ceva, şi am făcut experimentul, iată ce am scris: „Îmi amintesc naşterea mea în felul următor: era o zi de vară, mama era în bucătăria din curte, eu am plecat în sera de legume, de obicei ea mă trimitea dimineaţa să deschid uşa să intre aer fiindcă altfel se făcea prea cald. Cred ca aveam deja 6,7 ani sau mai puţin, nu fac legătura cu şcoala. Avem o rochie roşie cloche cu buline albe. M-am dus în grădină şi cum am intrat puţin în seră, pentru că aveam obiceiul să dau şi o tură prin ea, să văd dacă s-a uscat ceva şi cum mai merg lucrurile, văd un fenomen neobişnuit. În fiecare din cele patru colţuri ale solarului erau sute de fluturi albi, îi ştiam că sunt fluturi de varză, dar nu văzusem atât de mulţi. Nu am stat prea mult pe gânduri şi mi-am umplut poala, îmi amintesc cum luam cu pumnul mă ridicam puţin pe vârfuri şi mi-i puneam în rochie. După ce am luat cât am putut, am plecat ţinând bine strâns să nu scap vreunul. Am ajuns în faţa bucătăriei şi strig: „mami, mami”. Ea iese foarte repede speriată şi mă întreabă ce am păţit, timp în care eu îmi dau drumul la rochie şi fluturii se întind peste mine, puţini au zburat, cred că erau încă mici, şi mi se urcaseră pe mâini , pe cap, atunci mami a spus: „era bine să îţi facem o poză”, dar noi nu aveam aparat foto, atunci îmi amintesc cum m-am născut şi iată fotografia naşterii mele de atunci, o conserv bine şi acum.

-Hai să punem puţin moartea cu botul pe labe? Pagina albă este un câmp de luptă, leşuri peste leşuri.
-Ar bine să facem nişte zăpadă, sunt prea mulţi, cu ce i-am putea acoperi, sunt aşa mulţi încât cerul nu-i încape. Suntem singuri pe un câmp plin cu muribunzi, tot încerc să le spun rămas bun, dar ei trag de mine speriaţi şi-i aud în urmă cum îmi spun: „ia-ne cu tine, ia-ne cu tine”, şi-atunci mă desfac la coaste şi stern şi începe să ningă. Linişte. Ninge. Ascultă şi tu. Aşa se salvează tot ce e scris pe pagina albă, sacrificând.

-Pe 9 noiembrie notai: „cândva am să scriu despre dimineţile astea, când stau şi te aştept, sterilă, fără nimic în braţe, nici măcar nu ştiu dacă te mai iubesc, dar am obiceiul să te aştept, pe cine aştept, habar nu am ce faci, unde dormi, unde mănânci, dar te aştept, mereu te-am aşteptat, mă dor picioarele, capul, abia de mă ridic să beau puţină apă, stau în tranşeea asta numită laptop, din când în când cineva mai mă strigă, ridic capul, mă trezesc puţin la realitate, răspund standard, revin la realitatea mea, tu eşti realitatea mea, undeva departe, f departe, te văd grăbit, mergând f repede spre mine, tu de fapt ai crede că mergi la mama ta sau la piaţă, dar mergi spre mine, planeta se roteşte altfel, în staţia de taxiuri un şofer te îndrumă, luaţi-o pe jos, vine şi ea”.

-Da, dar era în alt document, nu e nimic interesant, de aceea nu l-am pus în interviu.
-Eu cred mai degrabă că uşa scârţâie şi prin gaura cheii începe să se vadă la tine.
-Să trecem mai departe. El e mort, degeaba îl aştept firesc să mă ia de mână, el e mort.

12 noiembrie
Azi am văzut într-o vitrină nişte aripi de înger agăţate sus de lustra magazinului. Era închis, în timp ce mă apropiam să citesc pe uşă orarul mai văd încă două perechi de aripi puse, aş zice, la întâmplare în magazin. Reflex, când aud de îngeri am poftă de ceva dulce. Îmi cumpăr o îngheţată şi aştept să deschidă.
-Cât costă aripile?
-30$.
-Sunt originale? (eu întreb glumind)
-Nu cred. Sunt făcute în China. (în acest timp vânzătorul se uită pe etichetă)
-Din ce sunt făcute?
-Din fulgi de gâscă (vânzătorul îmi întoarce eticheta să mă conving ce scrie)
Pfuu, câte gâşte am văzut anul ăsta în România, dacă ştiam că sunt rude cu îngerii, îmi luam şi eu câţiva pui cu mine. Când creşteau, ca să nu zboare de la balcon le mai smulgeam câţiva fulgi şi poate îmi ieşea cu timpul un înger, ba chiar doi.

13 noiembrie
M-am săturat de ierni calde, de vitrine cu brazi de plastic, de oameni de zăpadă din ciocolată albă, de Moş Crăciun pe dune de nisip. Vreau o iarnă simplă, aşa cum este în dicţionar, anotimpul cel mai friguros, să merg prin Piaţa Amzei prin ninsoarea topită în mocirle, să-mi îngheţe picioarele, să nu pot ţine umbrela de frig, să mai intru din când în când la Terra Nova să văd ce fulare mai sunt, atât vreau o iarnă la Bucureşti, care este totuşi mai blândă decât o iarnă la ţară, în Teleorman, acolo îmi e frică să ies din casă, mă îmbrac ca şi când m-aş duce pe front, cu cizme de cauciuc, pulover de lână, şi totuşi ies să pun salamaul de biscuiţi direct în zăpadă, până seara se poate servi, ies să mă joc cu Dixi, să ne tăvălim, să facem un om de zăpadă. Nu mai am făcut un om de zăpadă de mai bine de 15 ani, e trist. Toate s-au schimbat Dixi a fost otrăvit, era prea mare şi prea blând, tot ce este ieşit din tipare trebuie sugrumat ca nu cumva să împrăştie căldura în jur, iarna nu mai are aşa nămeţi mari. Acum a rămas doar frigul, frigul acela produs de un obiect destul de mic dar foarte tăios care produce hemoragii interne, genul acela cu care a fost ucisă Elisabeta de Wittelsbach. Numai că în cazul meu, din punct de vedere al amintirilor sufăr de hemofilie, amintirile nu se coagulează şi nu le pot ţine într-un coş făcut din nuiele frumos decorat, aşa cum ţin accesoriile pentru păr, ele curg, curg.

12 Noiembrie 2010

Ora de tăcere

Filed under: Fotopoeme — maskirovka @ 15:25

11 Noiembrie 2010

Observaţie – moartea este autoapărare


Moartea survine ca autoapărare, chiar dacă este vorba de moarte naturală sau suicid. Cele mai interesanate sunt scrisorile de adio lăsate în urmă în care protagoniştii încearcă să explice gestul şi după cum vom observa, nici unul nu ştie să explice. Am citit câteva note de adio, scrisoarea Virginei Woolf:„Simt cert că înnebunesc din nou. Simt că nu putem trece din nou prin încă o astfel de stare groaznică. Și de data aceasta nu mă pot însănătoși. Încep să aud voci și nu pot să mă concentrez. De aceea fac ce pare să fie cel mai bun lucru. Tu mi-ai oferit cea mai mare fericire care poate să existe. Nu cred că un cuplu ar fi putut sa fie mai fericit pînă cînd a venit această boală teribilă. Nu mai pot lupta. Știu că îți stric viața, că fără mine vei putea lucra. Și tu o vei face, știu. Vezi, nici nu pot să scriu cum se cuvine. Nu pot citi. Tot ce vreau să spun e ca îți datorez ție toată fericirea vieții mele. Ai fost foarte răbdător cu mine și încredibil de bun. Vreau să spun asta- toată lumea o știe. Dacă cineva ar fi putut sa mă salveze, ai fi fost tu. Toate m-au părăsit cu excepția încrederii în bunătatea ta. Nu mai pot continua să-ți distrug viața. Nu cred ca doi oameni ar fi putut sa fie mai fericiți decît noi.” , a lui Arthur Koestler, Christine Chubbuck, Wendy Orlean Williams (“I don’t believe that people should take their own lives without deep and thoughtful reflection over a considerable period of time”) şi este mişcător ce spun. Cel mai frumos însă este ritualul japonez, care prevede obligatoriu la seppuku scrierea unui „poem al morţii” în stilul tanka. Din toate scrisorile răsfoite, concluzia este una singură, gestul nu poate fi explicat decât la nivelul iubirii-urii infantile, pentru că în faţa morţii devii copil şi nu îţi găseşti cuvintele, nu ştii să vorbeşti, te întorci practic în embrion, în lumea de unde ai venit, doar placenta diferă, sau mă rog, are alt nume, hai să îi spun mormânt, aici te faci mic, mic până la a fi doar o celulă şi apoi nimic. Mai mult de atât, cât ar fi vrut să împartă moartea lor cu cei dragi prin diverse mesaje nu au reuşit, pentru simplu fapt că moartea ca şi naşterea este doar a lor, moartea nu se împarte la nimic, este un fel de zero infinit. Isaac Asimov spune în „The Gods Themselves”: „”Two is an impossible number, and can’t exist” , „doi este un număr imposibil, şi nu poate exista” – referindu-se la Univers şi Dumnezeu. Aşa şi cu moartea, nu este nici 1 nici 2 este doar o altă entitate a ta, acel zero spre care tinzi, aşa cum fumul se duce spre căldură şi noi ne ducem spre cele mai înalte clădiri. Religia creştină în care m-am născut şi trăiesc în intimitatea ei cu tot ce are respinge sinuciderea, sinucigaşii nu sunt primiţi în biserică tocmai pentru că au dat o palmă creatorului, doar Lui îi este permis să îţi ea viaţa pentru că El ţi-a dat-o. Şi acum G.Liiceanu mă face să râd: „aşa cum am fost un pacient politicos şi prevenitor cu medicii mei, mă voi căzni să fiu un muribund cumsecade cu moartea mea” (Întâlnire cu un necunoscut).

(more…)

-Ce este frigul?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:41

Stăteam pe o bancă, priveam în stânga, în dreapta, în sus dar mai ales prin pământ, poate dau de-o urmă – îmi tot spuneam în gând. Un bărbat rătăcit se plimba de ceva vreme prin faţa mea lingându-şi rănile, uitându-se la telefon din minut în minut, cu rucsacul în spate, cu pantofii trecuţi prin toate lacurile, semn că nu l-a interesat prin ce merge: „e liber?!”, „sunt libere toate băncile!”, dar el nu i-a în seamă şi se aşază lângă mine. „e o stradă pustie, duce doar la banca asta”, eu râd: „toate străzile pustii duc la mine!”, „hai să facem ca ea!”, „cum?”, „simplu, să fim noi doi două străzi care duc una la alta, adică să ne sărutăm”, „este un exerciţiu simplu, o fericire temporară”, „da, un alt fel de drog”. I-am spus că de cinci ani sunt singură şi asta brusc m-a făcut mai înţeleaptă, mă asculta încontinuu ca pe un veteran de război, care totuşi a scăpat teafăr, aveam acest capital de singurătate care îmi dădea dreptul să fiu deasupra lui, puteam chiar să zbor, dar mi-am păstrat spectacolul pentru altă zi cu soare, când ochii mei se fac roşii, nu trebuie să ştie toate secretele, e doar un început. El se făcuse mic, forte mic, prin tăcerea lui devenise aproape copil, mă ţinea de mână ca şi când şi-a găsit mama după mulţi ani. Am plecat amândoi fericiţi cu gândul să facem provizii de iarnă, să nu ieşim din casă decât pentru ţigări şi multe portocale, să ne refacem unul pe altul, să ne punem iar mâini şi picioare, să nu mai fim ciuntiţi pe dinăuntru, să ne schimbăm inima între noi, să stăm înfofoliţi unul în altul dacă e prea frig şi liftul nu merge, să decorticăm poeme pentru pomul de Crăciun. Frigul este o stare interioară, dacă vreascurile pentru foc din pădure s-au terminat degeaba încerc să mai adun de pe marginea drumului în speranţa că mâinile vor fi mai calde, iubirea nu o pot imita.

10 Noiembrie 2010

Premiul Naţional „Mihai Eminescu”, opera prima, Iaşi 2010-2011


Se apropie concursul pentru debutanţi, la care se acordă Premiul Naţional „Mihai Eminescu”. Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” – Opera Prima, care va avea loc la Botoşani.

Juriul concursului va fi prezidat de preşedintele Juriului naţional de acordare a Premiului pentru Opera Omnia şi va fi alcătuit din critici literari, membri ai Uniunii Scriitorilor din România.

Pot participa autori care sunt la debutul absolut, care înainte de volumul trimis nu au mai avut nicio carte cu ISBN. Orice discuţie despre renegarea unui volum publicat anterior este nulă.

În urma selecţiei cărţilor primite în termenul regulamentar, efectuată de o comisie formată din reprezentanţi ai organizatorilor care va fixa şi primele cinci cărţi nominalizate, se va decide cîştigătorul, care va fi invitat la Gala de decernare a premiului şi i se va înmîna premiul.

Juriul are latitudinea de a acorda, în funcţie de fondurile existente, pînă la cel mult trei premii, împărţind fondul de premiere în mod egal poeţilor premiaţi sau, în situaţia în care anul editorial nu este relevant, să nu acorde premiul.

Poeţii debutanţi şi editurile care au publicat cărţi de debut vor trimite pe adresa organizatorilor (Gellu Dorian, Fundaţia Culturală „Hyperion-Caiete Botoşănene” Botoşani, Pietonal Transilvaniei nr. 3, Bl. A8, Apt. 8, Botoşani) cîte 6 (şase) exemplare din cărţile publicate în perioada ianuarie-decembrie, pînă pe data de 10 decembrie a anului curent.

Rezultatele 15 ianuarie 2011. Pentru informaţii în plus citeşte.

Poemul din coşul de gunoi (varianta beta)

Filed under: Poezii — maskirovka @ 05:40
Tags: , , ,

Bucureştiul noaptea este o mangustă, scoate capul la pândă şi priveşte tot ce i se întâmplă în stomacul aurifer, femei elegante plutesc deasupra Ateneului cu pălăriile apretate, se rotesc, se rotesc prevestind întunericul până nu mai ştii dacă înălţarea asta în piaţa publică le face mai pescăruşi sau mai oameni, muzica curge prin vene ca un sânge infectat care nu-l pot dona nimănui, mi-ar plăcea să mă duc după ele, să le trag de umbrele, să râdem, să blocăm traficul, să ne distrăm ca nişte îngeri abia ieşiţi din ou

trage obloanele obosit, înjurat şi trist, cu hainele murdare se retrage-ntr-un colţ, no exit, no exit, greutate permisă 4 t, înălţime verticală 2,5 m, vom merge pe brânci ca la revoluţie spre scările de incendiu, mă aşeaz pe bordură să mă curăţ de copilul care nici azi nu a reuşit să se nască, el îşi linge rănile ca un câine ciobit, stăm amândoi cuminţi privindu-ne pe furiş, care mai de care cu coridoare mai lungi, mai arătoase, pe care să îţi petreci mult timp, un fel de expoziţii permanente de care uneori te plictiseşti, ne mai împrumutăm unul altuia căruciorul cu rotile, ne cărăm reciproc

trecătorii de pe Magheru se desprind de asflat şi se duc şi ei, se duc anapoda, se dau cu capul de ferestre vrând să-şi perfuzeze rădăcinile în poveşti mai frumoase, noaptea până şi cerşetorii îşi scot hainele scumpe de oameni trişti şi cu cât ziua trece irişii capătă altă formă, altă culoare verzuie, pregătiţi să vadă prin ziduri, prin scorţa copacilor, ascut ţăruşi, pun frunze grămadă, capcane pentru o bucată de întuneric mai luminoasă

Bucureştiul noaptea este un oraş prăbuşit, clădirile se retrag în propriile pivniţe ca nişte sâni canceroşi, supurează flori de mucegai, la lumină ies diverse forme de viaţă grăbite ca şi când muşuroiul de furnici poate fi inundat în orice clipă

îţi aminteşti cum am mers de mână în noaptea aia de august pe Calea Victoriei? din pământ ieşeau aburi de poezie şi noi treceam prin ei până gleznele ni se umezeau

eram singuri şi grăbiţi să ne desfacem la coaste de nasturii aceia la care privisem ore în şir pe terasă

Bucureştiul noaptea este un Château d’If peste care arunc o plasă de peşte să-l aduc la picioare, scotocesc prin mâl, scot la iveală bijuterii mici, atât de mici încât le-aş putea înghiţi, să nu spun nimănui

spre dimineaşă se strâng gunoaiele, măturăresele adună depresii, moartea prematură şi sticlele cu vin, pe sârmele de telegraf femeile încă fandează, pământul e din ce în ce mai aproape, spectacolul singurătăţii durează non-stop

un soare copilăros se întinde pe asfalt gata de sinucidere, Bucureştiul este o ambulanţă cu sirena pornită care trece pe roşu, în urma lui oameni cu mâinile în buzunare îşi văd de drum

9 Noiembrie 2010

PREMIUL GONCOURT 2010, scriitorul francez MICHEL HOUELLEBECQ


Câteva cărţi traduse în limba română la Editura Polirom ale autorului premiat cu cea mai înaltă distincţie literară franceză.

Scriitorul Michel Houellebecq, – "monstru rece și neurastenic, provocator vulgar, pornograf mizantrop și maniaco-depresiv" a primit ieri 8 noiembrie 2010, premiul Goncourt, cea mai înaltă distincție literară franceză – pentru care a fost nominalizat frecvent în ultimii zece ani – pentru romanul sau „La carte et le territoire” („Harta și teritoriul”). Romanul lui Michel Houellebecq va fi publicat în România la Editura Polirom, în traducerea lui Daniel Nicolescu, anul viitor.
De-a lungul timpului printre autorii francezi premiaţi se numără şi Pascal Quignard cu cartea „Umbre rătăcitoare”, dar personal mi-a plăcut mai mult „Toate dimineţile lumii”, unde personajul Sainte Colombe, compozitor îşi pierde soţia. El continuă ani de zile să o cheme prin muzica lui sfâşietoare, până la apariţia acesteia. El o întreabă într-una din vizite:”La ce te uiţi atunci când taci?” şi ea răspunde:”Îţi priveam pe lemnul violei, mâna îmbătrânită”. El se uită la mână ca şi cum s-ar uita prima dată şi îşi dă seama că îmbătrânind este mai aproape de ea, de condiţia ei. Iată de ce uneori moartea este prilej de bucurie.

8 Noiembrie 2010

-Întâlnirea cu mine?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 08:37

stăteam pe banca aia ruptă cu picioarele în nisip printre cutii de bere şi chiştocuri şi aşteptam, desenam cu talpa o inimă, şi râdeam „la ce bun o inimă în gunoaie!?”, aşteptam ca profesoara să vină acasă să-i dau un referat, aveam şi un buchet de flori, în faţa mea era o biserică mică, era undeva pe la Grădina Icoanei, nu mai ştiu strada, am fost doar o singură dată, nu am aşteptat prea mult, cât să îmi dau seama că eu acolo pe banca aia într-o mizerie de nedescris duceam cu mine o altă lumea, o lumea care nu schimba cu nimic viaţa străzilor. eu sigur vedeam altfel, şi atunci mi-am dat seama că eu sunt o fată, nu femeie, o fată cu temele făcute, cuminte care nu ştiu ce căutam pe banca aia, şi-n tot acest timp se făcuse ora 10 şi sun la poartă. profesoara deschide foarte amabilă, era ocupată cu o scriere, de fapt era în transă, mi-a pus repede o cafea rece şi mi-a dat un album mare cu poze, şi-a cerut scuze şi a dispărut la o masă de scris, o vedem subtil din camera cealaltă cum stătea aplecată la birou, motanul miorlăia, telefonul suna, eram derutată, ea nu se mişca. acum înţeleg de ce nu se mişca, atunci mă uitam la poze şi la casa încărcată de tablouri ş flori, probabil mulţi studenţi trecuse să-i lase referate. a rămas că ne vedem la ea la Breaza să jucăm tenis de masă, la examen nu am văzut-o, nici tenis nu am jucat vreodată, nici nu mai am văzut-o de atunci, dar îmbrăţişarea cu mine însămi de la ea am înţeles-o.

7 Noiembrie 2010

****

Filed under: Poezii — maskirovka @ 20:00
Tags: , ,

sunt foarte bogată când te iubesc
nici nu am nevoie să ies în curte
să privesc cerul înstelat
îmi iau o pagină A4 şi desenez asteriscuri
aici este curtea mea
şi cerul
şi tu
nici măcar nu te sun
îmi fac o colibă
desenez doi copii
un băiat şi o fată
un podeţ pe sub care trece un râu
de la un capăt al altuia al foii
multe flori mici
petale
fruze
afară este frig
cu creionul fac o buclă
şi încă una
focul iese din coş
se vede din stradă
semn că suntem acasă

Cât durează iubirea?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 07:22
Tags: , , ,

Întrebare clişeu, da, astăzi voi răspunde la întrebări clişee pe care în mod firesc le puteţi găsi în orice revistă de citit în tren. Ca să ştiu cât durează, trebuie să ştiu mai întâi ce este. Iubirea este un principiu, chiar un mod de viaţă, pe care-l întâlneşti la unii oamenii. Citesc de câteva zile George Vasilievici, îl ştiam din 2008 când începuse să posteze texte pe un site de poezie, acum după ce s-a sinucis găsesc că aproape în fiecare poem vorbea despre moarte. S-a jucat cu moartea pe degete aşa cum face un clovn cu mingile colorate, când pe sub mânecă, când pe sub privirile noastre, nu ştiu cât de mult pentru el însă a fost joc, jocul era doar pentru cei din afară. Cred că nu a fost suficient de iubit, într-un fel îl înţeleg. Îmi pare rău că nu l-am întâlnit, deşi aş fi putut, acum însă vorbim despre iubire. Asta este iubirea, lipsa aceasta de aer, pe care el nu a avut-o. “Unora le este bătut în palme de unde curge sânge amestecat cu pastă de pix”, spune el, asta e iubirea, moartea, cuiele bătute şi de care nu poţi scăpa, el nu a scăpat, sau nu a vrut să scape. Iubirea durează cât stă un tren într-o staţie, uneori ai impresia că stă o mie de ani şi nu mai pleacă, alteori că stă doar o secundă şi nu ai timp să te urci. Iubirea în timp este doar o impresie, un efect lăsat în conştiiţă despre fapte cu care am venit în contact cândva. Iubirea rămâne întipărită în memorie ca o pată de ulei pe haină pe care greu o mai scoţi, sau poate nu o mai scoţi niciodată, ea rămâne acolo chiar dacă haina nu o mai porţi. Iubirea este o reflectarea a unor însuşiri ale lucrurilor, oamenilor din afară, ca urmare acţiunii lor asupra oragnelor de simţ. O emoţie violentă care trezeşte curiozitatea, un fenomen psihic foarte dăunător, funcţiile vitale uneori au de suferit, inima, ficatul, stomacul. Iubirea durează atât timp cât senzaţia hrănită, şi dacă totul se petrece la nivelul creierului, iubirea nu suportă distanţă, distanţa este diminuată imediat, de aceea nu este nevoie ca receptorii să fie unul lângă altul pentru a se iubi. Iubirea, din fericire, trăieşte mai mult decât noi.

6 Noiembrie 2010

Sub un cer înnorat

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 07:17
Tags: ,

„Dormi degeaba. Visul e la mine” – George Vasilievici

inima ta are un mecanism în plus sau un ventricul ascuns unul în altul
oricum ceva ca un plânset care care nu se vede cu ochiul liber

inima mea este un ecran LCD, dacă mă desfaci la nasturi
se poate vedea din fotoliu că mai am nevoie de o globulă roşie în plus

inima ta este de bărbat se vede de la colţul străzii
ai sângele mai ascuţit şi plin cu feţe neînţelese

inima mea este de femeie, apune mult mai spre Est
şi are nişte gene enorme

ştiai că sunt zile când bisericile sunt închise?
da, un fel de „azi nu ai acces la Dumnezeu”
atunci îmi deschid umbrela şi încep să-l caut
„unde ar putea fi?”, merg prin ploaie câţiva paşi
ca şi cum mi-aş căuta un frate, mă uit mai mult în asfalt
da, asta fac, merg cu umbrela trasă bine şi mă uit în jos
ciment, dale roşii, frunze, picură încet dar bine
câteva lacuri mici pe trotuarul nepavat bine
mă opresc şi într-un ochi de apă văd alt ochi
o pisică miorlăie de la balcon şi eu imi văd chipul
reflectat ca o poză alb-negru mişcătoare

All I do is…

Filed under: Video — maskirovka @ 06:32
Tags: ,

5 Noiembrie 2010

Întâlnire cu un viitor sinucigaş

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 07:59
Tags: , , ,

mergeam în spatele lui copleşită de moartea care încerca să-i iasă prin haine
va fi o naştere prematură, mi-am zis
ar trebui să-l trag de mânecă pe necunoscut şi să-i spun, mori prea devreme
dar el deja scuipa sânge şi se ţinea de pereţi
nu avea nicio aură în plus, asta cu curcubeul ieşit dintre ochi este o mare minciună
ar fi fost bine să înceapă ploaia ar mai fi stins puţin din durere
ar mai fi anesteziat cumva locul crăpăt
pe unde mortea scoatea mâinile şi dorea să iasă afară
dar el se uită mirat la mine
„habar nu ai pe ce lume eşti, intră în tine şi nu te mai băga”
cred că avea ochi de melc, îl el nu mai băte nimic
niciun drum nu se mai zvârcolea
stătea căzut jos, într-o mare de oase
încă forfotea o spumă alburie
şi se apleca deaspura pământului
nici să vomite, nici să se roage
ci pur şi simplu se căznea să intre în el
l-am prins atunci brusc de mână
era mai înalt ca niciodată, crescuse mult în tot acest timp
într-un fel să ajungă mai sus, mai sus
dincolo de blocuri, de orice atingere
s-a trezit ca după o tâlhărie, bătut şi cu banii furaţi
hainele păreau mai uzate, locul unde zăcuse era prăfuit
l-am pierdut din ochi pentru o clipă
timp în care pe trecerea de pietoni
îmi făcea cu mâna fugind, fugind
vino mă prinzi, vino să mă prinzi

4 Noiembrie 2010

Frenetic, Fantastic

Filed under: Cubiculum — maskirovka @ 17:06
Tags: , , ,

sunt dependentă de poezie, nu ca de o cană de cafea dimineaţa pe stomacul gol, nici ca de o ţigară fumată până la filtru, nici ca zidul de fereastră sau ca pasărea de cer, nu, nimic din toate astea, fiecare poem este ca o uşă pe care o deschizi în altă lume, pentru câteva minute te transpui frenetic, fantastic, este ca o explozie solară când nu ai ochelarii de protecţie, ca o gheaţă care ţi se sparge sub picioare şi eşti inundat, ca o floare deschisă brusc în palmă, eşti cuprins de ceva rece, cald şi ambele la un loc. cu atât mai mult când ştii că poemul respectiv este pentru tine, este de un million de ori mai minunat pentru că printre personajele poemului te afli şi tu, prin toată lumea asta de vis eşti şi tu, părtaş la minunile pe care zi de zi nu le poţi face, ca un spiriduş care are ceva de spus sau de udat prin grădină, este fantastic să poţi face în fiecare zi uşi de acest gen, să ai cuie, lemne şi toată recuzita în buzunar.

2 Noiembrie 2010

Ce mai e nou prin mine

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 05:32
Tags: , , ,

în dimineaţa asta aştept cei doi îngeri de carton
cu ei voi decora intrarea, îi voi pune chiar lângă felinar
în toată această scorbură trebuia să am pe cineva de pază
vine iarna, vulpile încep să iasă din pădure
mâncarea se împuţinează, stelele cad mai rar

o fetiţă cu păr negru, tunsă scurt vrea să iasă la joacă
îmi e frică să nu mai recunoască drumul spre casă
ar fi mai bine să îi fac de lucru aici, să aduc un copac, doi
să ajungă prin ei sus, atât de sus, încât să uite de uşa de la ieşire

este totul aşa cum ai lăsat, doar peştele de aur s-a transformat
într-o bancă de lemn, pe ea se aşează bunica şi croşetează un pulover
în dungi, din când în când îmi dă un bob de piper

toate bunicile împletesc părul, eu am însă părul forte scurt
mi-ar fi plăcut să scriu despre asta, aduc o găleată de apă
peste care pun un capac de lemn, ea bea noaptea apă

în curând se inaugurează camera ta cu ieşire spre inimă
când tragi draperia să auzi ticăitul ca o cascadă liniştitoare
este curat, aerisit, merită cinci stele Michelin

heleşteul a prins o pojghiţă de gheaţă ca o epidermă
să ţină de cald peştilor, măceşele sunt coapte

aprind focul, scormonesc în foaia albă cu un beţigaş poate dau de tine

ţarcul de îngeri trebuie renovat, poate când vii, să vii cu nişte lapte
câteva becuri şi buchete imense de rouă

străzile sunt neschimbate, în piaţă mulţimea te va primi
cu flori, cu ovaţii şi fiecare va cere autograf

pe covorul roşu iepuri albi vor ţopăi spre tine
iar tu va trebuie să spui trei vise

sugestie: spune-l pe ăsta:”plis plas
negrul nu mai e cazarmă, fanfara pleacă spre Polul Nord ”
🙂

1 Noiembrie 2010

Out of a forest

Filed under: Video — maskirovka @ 09:08
Tags:

Blog la WordPress.com.