DozaDePoezie

12 Noiembrie 2014

24 ore

Filed under: proză — maskirovka @ 06:15

În toate pozele cu tine sunt singură chiar dacă stăm lipiți.
Tot ce trebuie să fac este să mă mențin la suprafață, să înot cât pot, să schimb stilurile, să fac pluta, să înot apoi pe spate, să-mi odihnesc trupul și mai ales mintea. Toată puterea mea stă în iubire, iar iubirea mea e în creier, inima e doar un organ adiacent, ajutător, ea pompează, e ca un muncitor care aruncă încontinuu cărbunii în foc pentru ca trenul să poată merge. Nu trebuie să mă opresc, nu trebuie să văd nicio stație, de altfel nu ar trebui să le creez, totul trebuie să fie o cale ferată interminabilă. Inima pompează un lichid negru, nu cred că mai am sânge demult, e infestat. Așteptarea a prelucrat toate celulele, le-a deformat, acum sunt altcineva, știu doar că trebuie să nu înnebunesc, să nu mă abat de la circuit. De la geam privesc câmpul pe care sunt aliniați ca niște soldați fideli oameni morți cu pancarte în mâini, așa cum stau sperietorile în lanurile de cereale. Numai că sunt mulți, armate întregi, tot câmpul e plin, fiecare om cară cu el propria mină, pe fiecare pancartă este scrisă o amenințare, fiecare om e o primejdie, trebuie doar să nu mă uit pe geam și aceștia nu există. Ar trebui să vopsesc toate ferestrele sau să pun draperii negre, știu ce trebuie să fac, însă în fiecare dimineață mă trezesc pâș-pâș și mă uit pe geam, ei sunt acolo, fideli, morți și cu pancartele în mâini, sunt atât de mulți că nu ai pe unde păși, oricum dacă aș încerca să mă dau jos e moarte sigură. Tot ce trebuie să fac este să mă mențin la suprafața apei, slabită, fără conținut, fără nimic care să fie atras de gravitație, ca un gunoi deasupra apei. Nimeni nu mă va ajuta, oricum nu e nimeni aici, sunt doar eu, singurul dușman și singura salvare. De mine depinde ce aleg. De multe ori văd diverse semne, puse nu știu cum, nu știu de cine și cu ce mâini, trenul este ermetic și merge cu viteză, nu se oprește niciodată, nu are stații și totuși ieri cineva scrijelise numele tău pe pantofii mei, atunci am fugit repete la geam, știam că asta vrei, să mă dau jos, să cedez, trenul în urma mea ar fi rămas un copil orfan, s-ar fi oprit, nu ar mai fi avut inimă iar eu aș fi fost devorată de soldații fideli cu pancarte amenințătoare. Nu am atins pantofii, am mers desculță, sper că numele tău să dispără subit la fel cum a apărut. Mi-am spus din nou, incredibil, incredibil, vorbesc singură, vorbesc singură, tot ce trebuie să fac este să nu înnebunesc. În fiecare zi cineva intră în tren, în fiecare zi lasă un semn, o urmă, în fiecare zi numele tău este scris pe undeva, în cele mai neașteptate locuri, ba pe o carte, ba pe un perete, ba pe geam, nu mai țin minte, dar cineva se joacă cu mine. Am închis cu lacăte toate ușile, geamurile sunt etanșe și totuși cineva îmi alimenetază frica, cineva mă hrănește fără să vreau cu numele tău și parcă e din ce în ce mai prezent și mai puternic în mintea mea. Trenul merge cu vieteză, cu o viteză colosală, nu cred că ar putea fi perceput de cineva din afară, dacă mă uit pe geam soldații fideli sunt acolo parcă lipiți de tren, cumva trenul îi cară și pe ei în acest cerc vicios. Ei nu rămân în urmă niciodată, merg cu aceeași viteză, ca niște păsări pluvian care se hrănesc cu rămășițe din mine, viața morții lor depinde de tren. Groaza și spaima sunt semințele câmpului și cu cât privesc ele cresc, privirea mea e ca o găleată cu apă, dacă mă uit pe geam se transformă din puieți în adevărate arme. Trebuie să fiu calmă, să intru prin cărți, prin alte povești, prin alte vieți, aici e singurul loc unde nimeni nu pătrunde, nici măcar trenul, trenul aici e doar un șarpe care fuge speriat să se ascundă de lumina apărută dintr-o dată, iar eu, eu nici măcar nu exist.

4 Noiembrie 2014

IUbirea…

Filed under: Atac de cord,Definiţii,Dincolo de mine,proză — maskirovka @ 05:36
Tags: ,

Iubirea nu se sfârșește niciodată, chiar dacă a ajuns o pisică jigărită, lihnită, stă prin tomberoane, are pielea julită, e încă vie, ghearele ei parcă s-au ascuțit mai mult și mai mult, ea pândește de acum altfel de hrană, altfel de vietate, dacă până acum se hrănea cu whiskas, de acum trebuie să prindă șoareci și asta îi acordează alte simțuri. Iubirea nu se face niciodată scrum, e un element rar, care nu arde definitiv, chiar dacă pe alocuri e ruginită, are găuri, mai pică apa prin ia, prinde igrasie, se decojesc pereții, în acest amalgam de ruine e un nucleu, ceva ca un embrion, niciodată născut, strălucește. Dar cine are ochi să vadă până acolo, e nevoie de microscoape, de lentile concave, convexe, ce fel de reactoare sparge miezul, cine ajunge la atomul iubirii, să ajungem o dată să știm pe ce lume ne aflăm. Iubirea e calul acela pricăjit din poveștile cu feți frumoși, nu știi de ce e în stare, când galopează așa dintr-o dată și țâșnește peste garduri, peste mări, peste țări. Iubirea nu se sfârșește niciodată, e ca moartea pe care o ai de când te naști, o cari, o duci în spate, așa e iubirea o dată apărută în pântec a prins viață, va sta mereu în coaste ca o suliță cu vârful otrăvit. Cei îndrăgostiți merg mai gârboviți, închiși bine la toți nasturii, ei știu că deși aparent durerea îi abate de la drum și merg strâmb și mai cad, ei știu că e o beție divină și rară și cât nisip de oameni ai cerne iubirea greu iese la suprafață, așa că mai bine încovoiat, aplecat, adus, deformat, cocârjat decât cu spatele negru și drept care nu lasă niciun fum. Iubirea lasă un fum, o urmă de boabe de grăunțe, pe urmele căreia mergem adormiți, ca niște zombi infestați de acest paradis adiacent morții. Pentru că asta spuneam, seamăna una cu alta, ca două siameze, atunci când iubești ești mai mult mort de cât viu, trăiești pentru altul, carnea ta nu mai e a ta, oasele nu mai sunt în stare să te țină drept, e un fel de moleșeală care roade, un fel de roi de lăcuste care paralizează, de suflet nu mai poate fi vorba e în mâna celuilalt și acesta jonglează, se joacă cu el, îl aruncă până la cer și înapoi și se întoarce ca un bumerang , de mii de ori mai puternic, ca un cormoran cu gura plină de pește. Până la urmă văd bine, parcă iubirea nu mai seamănă cu moartea, moartea mă ia și mă lasă acolo suspendentă în lumea cealaltă, iubirea mă duce, mă coboară, în acest drum mă lovesc, mă izbesc, îmi julesc genunchii de vlăstari sau de alți oameni, iubirea e un foarte bun clovn, prinde mingiile foarte bine, cu precizie chirurgicală, tocmai de aceea își permite să facă pe deșteapta. Iubirea nu se sfârșește niciodată, cred că nici moartea, și parcă iar seamănă, nu, nu mai știu, am nevoie de ajutor, un scaun cu rotile, o Bibile nouă, o altă piele, un alt felinar, o altă insulă, nu, nu mai știu, e noapte, și noaptea iubirea are ochi fosforescenți, iese din bârlog, trebuie să mă ascund.

6 Iunie 2014

Demens

Filed under: proză — maskirovka @ 05:28
Tags:

Când aveam 25 de ani aveam o prietenă de 74 de ani, singurul om pe care-l frecventam în fiecare zi de joi după-amiaza. Câțiva ani m-am dus regulat la ea acasă. Stătea cam la 1km de mine, mergeam pe jos. Acolo mă aștepta cu ceai cald și covrigi, indiferent de anotimp și clătite, da, clătitele erau principalul motiv pentru care mă cheama, mi le dădea acasă așezate perfect într-o cutie de bomboane, avea multe cutii de bomboane pe care cred că le strânsese de-a lungul anilor. Făcea oțet de mere și se uita la un interminabil serial care avea mii de episoade, Tânăr și neliniștit. Trăise în America câțiva ani până când, foarte tânăr, soțul ei a murit, apoi a revenit acasă. Toate lucrurile de acolo le-a pus pe vapor, așa că în bucătaria ei de la aragaz, frigider, toate erau de acolo. Avea un băiat, prin el ne-am cunoscut, care m-a rugat să fac un comision mamei lui. Băiatul venea o dată pe an acasă, ea mă ruga să o ajut să îi aranjez camera deoarce el era aceeași zodie cu mine, dar George nu cred că a observat niciodată bibelourile din cameră, ocupat fiind cu barurile de noapte și coafezele din Dorobanți pe care le recomanda ca și cum ai recomanda o carte unor amici la masă.
Prietena mea fusese medic biolog, acum era la pensie, de la ea știu că organismul uman secretă în fiecare zi câteva tipuri de celule canceroase, dar că anticorpii reușesc să le elimine, uneori pe un corp slăbit, nu. Tot ea m-a învățat să fac gimnastică medicală. Fuma 7 țigări pe zi, pe care și le pregătea de dimineța într-un bol să nu depășească norma. Imi lua tensiunea de fiecare dată, în poziție șezut și culcat, cred că aveam un dosar medical fără să știu. Băiatul ei s-a căsătorit cu o femeie mai mare cu 5 ani decât el, Monika, urâțică, de un revelion ea ne-a adus mici cadouri, prietena mi-a spus în bucătărie că nu o place pe Monika, baiatul ei merita mai mult, spunea tristă, el era frumos, avea două facultăți, mastere la Harvard, avea un serviciu la onu, acolo o cunoscuse pe Monika, și era era foarte școlită, însă era urâțică, dar el ne-a arătat o casă, aproape palat, în Germania, cu lac și o pajiște imensă, casa Monikăi, după o vreme s-au căsătorit, dar el continua să o înșele cu coafeze ori de câte ori venea singur acasă.
-Nu o plac pe Monika, dar fiindcă George o iubește, o iubesc și eu!
Eu nu am zis nimic, apoi ea s-a dus la masă, a adormit acolo pe scaun, vis a vis de scaunul ei un alt vecin pensionar adormise și el, George vorbea despre coafeze băieților, toți râdeam, Monika se uita mirată și ne întreba de ce râdem și George îi spunea:
-Uite la ei cum dorm la masă!
Atunci râdea și ea, numai că noi râdeam de Monika acum.
Asta a fost o noaptea de revelion, dintr-un an oarecare.
Nu știu ce m-a legat de femeia asta, clătitele erau doar motivul pentru că eu nici măcar nu mănânc dulciuri, deloc, bunica a avut diabet și mama nu prea ne făcea prăjituri decât la evenimente, Crăciun, zile de naștere, și ne spunea să nu mâncăm multe, uite așa de copil mi s-a impregnat ideea să nu mănânc dulciuri, la 20 de ani mi se făcea rău dacă mă uitam la un frigider cu prăjituri, preferam o merdenea, și azi prefer o merdenea. Prin urmare, clătitele nu au trecut testul, uneori în drum spre casă le dădeam unui cerșetor. Azi ea este internată într-un azil de bătrâni, are Alzheimer. Se uită pe geam și trece pe lângă mine, se uita puțin în scârbă, ce știi tu, îmi spune, eu am avut o amică tânără, cu păr făcut coc de regină căreia în fiecare joi îi dădeam clătite, eu îi spun că nu cred, ce fată cu coc de regină să mănânce clătite!

2 Iunie 2014

Biografia unui ratat

Filed under: proză — maskirovka @ 06:00
Tags: , , , ,

Scriitorul este Dumnezeul foii albe, ca un întâi venit pe pajiștea răcoroasă simte nevoia să umple golul, să construiască, așa că ia cuvintele și desenează case, orașe, oameni, apoi le dă viață, îi pune în situații frumoase, ridicole, îi face bogați, săraci, îi amputează, îi orbește, le dă aripi, le aduce dragoni, apoi îi omoară, îi învie, le crează paradisuri speciale de unică folosință, îi abandonează, îi lasă în sertare ani de zile, revine, nu mai revine, după cum are chef. Scriitorul evadează în această lume, în acest univers paralel, este pentru o vreme sufletul altora. Pe cine ar interesa biografia unui ratat? Dacă ești deja cu această carte în mână e primul gest al pierderii de timp, nu învață, nu educă, biografia unui ratat e biografia unui înger fără aripi care nu s-a mai putut înălța și a rămas printre oameni, printre lăzile lor de gunoi căutând o hrană, căutând și azi o hrană. Acest ratat va trăi veșnic, cartea are pagini multe doar pentru că fiecare zi din viața lui e notată sub ochii larg deschiși, mirați ai trecătorilor care i-au aruncat mărunțiș crezând că vrea bani, în fond el adulmeca urma, dâra ieșită din umeri, până când într-o zi a ales.

Capitolul I

La vârsta de cinci ani a visat un tren și o pereche de șosete albe, o cale ferată care trecea nefiresc pe lângă locuința lui și s-a trezit speriat de faptul că în orice clipă un tren ar putea trece chiar prin camera lui. Atunci a fost și prima noapte pe pământ, atunci și-a dat seama că visează, lucru anormal la îngeri, îngerii nu visează, ei doar veghează somnul, viața altora, respirațiile, durerile, lacrimile să curgă corect în jos atrase de forța magnetică nicidecum de forța divină, altfel lacrimile ar fi luat-o în sus s-ar fi format altfel de nori, cine știe cum astfel s-ar fi putut tulbura întreaga creație. Atunci a căzut, în noaptea cu visul, nu era nimic de făcut, decât de luat ca atare corpul și îngrijit, spălat, hrănit. Încet, încet s-a deprins cu toate treburile din jurul casei, a învățat să meargă pe bicicletă, a vorbit subit de-a doua zi. Avea doi părinți și o soră care-l luaseră acasă ca pe propriul copil. Atunci din om s-a trezit îngerul, în dimineața aceea la joacă a plecat îngerul, copilul era undeva rămas sub piele, undeva pe acolo, nu știa exact, nici nu-l interesa. Nu găsise pe nimeni în care să se vadă așa cum era, oglinda arăta permanet un chip de copil cu păr negru, tuns scurt, când se uita la mama vedea în ochii mei o fată în rochie cloche cu buline unde prindea fluturi sau aleraga pisici să le bage cu botul în farfuria cu lapte… În clipele astea el unde era? E altcineva aici, îmi amintesc toate astea, știu poveștile cu zâne îmi curg prin vene când o privesc și cu toate astea eu nu sunt de față, când mă uit pe chipul bunicii simt deja aburii de pâine cu brânză, ciorba caldă, porumbul fiert, apa rece din fântână pe care o ducea dimineața desculț și pietricelele intrau în tălpi… și totuși nu este aici! Știu multe lucruri când mă văd în ochii oamenilor știu ce vor face a doua zi, ce vor spune, ce vor mânca și cu toate astea îmi este imposibil să le spun că sunt altcineva.

va continua

13 Mai 2014

4 fraze despre iubire


Iubirea se manifestă prin cuvinte, multe sau putine, uneori deloc, prin gesturi mici sau mari, uneori deloc, prin sentimente pure sau mai puțin pure, uneori deloc, iubirea nu este nici în rai, nici în iad, e undeva la granița lor într-un loc îngrădit cu sârmă ghimpată unde pe o tăbliță roșie scrie: nu intra, pericol de moarte, mă uit peste gard, cadavre, tot felul de muribunzi zac pe jos lingându-și rănile la propriu, partea bună este că nu miroase ca pe lângă un cimitir de elefanți, carnea nu intră în putrefacție, din carnea celor care au iubit se face un parfum rar, scump, ce e drept… asta numai îngerii știu.
Când intri în iubire ai intrat într-un tunel lung, negru, care nu știi unde duce, merg pe stradă îmi aud doar pașii cum scârțâie sub zăpadă, aud doar mâinile care foșnesc prin buzunare după mănuși, bani, aud doar inima cum bate ca un ceas imens, idem celui din Turnul Londrei, de văzut nu văd nimic, știu drumurile pe de rost, nu am nevoie de baston sau de vreun câine ajutător, nu, bâjbâi mai mult prin mine și nu pe străzi, aș vrea să-mi găsesc inima, dar inima mea nu mai e la mine.
Nu sunt nici mai mică, nici mai înaltă, însă corpul mă ridică deasupra clădirilor, corpul mă coboară în subteranele minții printr-un mecanism simplu, la toți oamenii e la fel, o chestiune indispensabilă, oamenii pot trăi fără apă, fără hrană, mănâncă rădăcini, beau apă din bălți, se pot hrăni chiar din alți oameni fără a fi vampiri, uneori îi seacă de propriul eu și-n locul acestui eu apare un altul care se duce într-un loc îngrădit cu sârmă ghimpată unde pe o tăbliță roșie scrie: nu intra, pericol de moarte.
Iubirea nu aparține existenței, nu aparține vieții, aparține mai mult morții, unei alte dimensiuni, străzile pe care merg se lărgesc, oamenii pe care-i salutam zi de zi nu-i mai cunosc, pâinea este un element care nu ține de foame, apa nu mai e ceva vital, camera e un fel de capsulă spațială, cărțile niște covoare fermecate, iar tu, tu nu ești o ființă de care am nevoie, pentru că mă uit la tine și nu știu ce să fac, tu ești mai mult eu și echivalența asta naște aripi, mă pot schimba cu tine oricând, într-un joc straniu al sufletelor.

29 Noiembrie 2011

Cam aşa stau lucrurile cu iubirea şi ura

Filed under: proză,Stări — maskirovka @ 04:25

când te iubesc, da, mă poţi ucide, cad la pământ imediat, fiecare celulă e vulnerabilă, mă poţi zdrobi între palme ca pe un fulg de zăpadă, în secunda următoare nu mai sunt, te uiţi în jur şi gata ai terminat treaba, te duci să cumperi flori de înmormântare, nimic nu mă poate reface, când te iubesc, mă omori pe mine cu toată fiinţa mea, toate persoanele de la fetiţa cu fundiţe în păr pregătită de grădiniţă pâna la femeia de pe peron, omori tot, toate etapele mele, nimic nu rămâne. când te urăsc, sunt altcineva, nu am de-a face cu tine, practic nu te cunosc, sunt exact ca o căprioară în captivitate care-şi respinge fătul fără remuşcări, tu omori pe altcineva nu pe mine, cânt te urăsc planez deasupra ta şi mă uit cum mă ameninţi fără să fac nimic rău mă omori „paranoico, dacă mă înşeli vei suferi toată viaţa”, „paranoico nu ieşi la cafea fără să-mi ceri mie voie pentru că te înşel şi-ţi trimit poze să mori de inimă”, „paranoico îmi deschid contul pe facebook şi agăţ femei”, „paranoico dacă nu-mi traduci caut alta, nicio grijă”, eu zbor şi râd şi zic „ce tâmpit”, cum mai dă din mâini, din picioare, ăsta se pune cu păsările! Ha-Ha.

Blog la WordPress.com.