…

Nu se mai poate întoarce, repetam fără să-l privesc, nu se mai poate întoarce
El râdea, își lega șireturile cu gândul că plouă și nu are umbrelă, la revedere, a spus
M-am întors la geamul meu, la liniștea dintre pervaz și stradă, la granița mea
Care mă face bucăți, la poeziile care-mi cad de pe corp ca stropii când ies de la duș
Dacă nu ar fi privit în urma mea atunci ar fi putut pleca, nu pot deschide, e ușa închisă
Poți pleca, apasă mai tare, dar mâna i-a înțepenit pe clanță, a rămas fără aer, cuvintele
I se întorceau în gură, sângele trecea prin el ca o apă murdară care inundă casele
Răsturna tot, poți pleca, spuneam cu fața la geam, el nu se mai auzea, tăcea
Rămăsese undeva în trecut, blocat în amintiri, nu putea deschide, cineva din el îl oprea
Sau poate eram chiar eu într-o formă sau alta, poți pleca, spuneam cu fața la geam
Încărcându-mă prin pori ca o plantă într-un proces de fotosinteză, eliberam oxigen
Înfloream, și inima lui acolo lângă ușă devenea tot mai largă, tot mai încăpătoare