DozaDePoezie

12 Octombrie 2015

Șerban Tomșa -interviu

Filed under: Interviu — maskirovka @ 05:20
Tags:

Când aveam treisprezece ani, l-am rugat pe tatăl meu să-mi cumpere „Gazeta literară” de la oraş. În manualul de clasa a VIII-a erau citate texte de Geo Bogza, tipărite în publicaţia respectivă. Dar „Gazeta literară” se transformase în „România literară”, şi aşa am devenit cititor fidel al săptămânalului condus atunci de George Ivaşcu. Dintre cei care semnau în cunoscuta revistă nu auzisem decât de Geo Bogza, Şerban Cioculescu – apăruse în „Cutezătorii”, un periodic pentru elevi – şi Nichita Stănescu. Citind minunăţiile din paginile „României literare”, am hotărât să devin scriitor. Am scris pe o foaie de hârtie „Vreau să devin scriitor.”, am ceruit hârtia şi am introdus-o într-o cutie de lemn, micuţă, pe care am îngropat-o în grădină. Se întâmpla în 1969. Peste ani am săpat să văd dacă mesajul meu către viitor mai există. N-am mai găsit nimic. Poate mica tabacheră, în care bunicul îşi ţinuse tutunul din care răsucea ţigări, putrezise cu totul. Dar visul de odinioară trăieşte încă în mine.
Continuare:
http://www.ziarulmetropolis.ro/interviu-serban-tomsa-o-coborare-in-infern/

27 Iunie 2011

Definiţie

Filed under: Interviu,Stări — maskirovka @ 10:22

„Poezia nu are a face cu mintea sau intelectul” – Mircea Cărtărescu

Poezia este penetrarea realităţii sub forma sublimă a fiinţei, dincolo de schizoidie, dincolo de rama mediului înconjurător, este foaia A4, în cazul în care alegem să scriem poezia. Însă poezia poate fi în jurul tău, de pildă, mie mi s-a spus de mute ori, că eman fără să vreau vapori de poezie, prin zâmbet, prin mers, chiar atunci când mănânc salată de roşii, o fac într-un fel anume, neomenesc. S-au dat atâtea definiţii poeziei, încât începi a crede că este ori o boală psihică ori un copil orfan care se ţine scai, un lucru este cert, nu ai cum defini ceva ce vine din afara ta, ceva care nu-ţi aparţine, ceva care te învăluie doar în anumite momente, ceva ce nu are legătură cu pământul, nu ai cum defini ceva insesizabil, care nu stă, nu fuge, nu pluteşte, nu e nici vie, nici moartă, uneori, da, poate fi mireasă, atunci se mai poate subjuga, dar nu mult, rupe lanţurile, pleacă din tranşee, atât de imprevizibilă încât uneori foaia A4 nu mai este doar un perimetru de somn, este un cer, un mormânt, o targă, poate chiar un muribund, subiect sau predicat. Poezia este ca o foaie albă, te uiţi la ea, ca la un scutec de copil, nu ştii de unde să începi, de sus în jos, sau invers, un ceas răsturnat, limbi de boa constrictor. Cu poezia nu ai nicio şansă, te înghite.

Nu te-ai schimbat deloc, eşti aşa cum erai înainte să mă nasc – asta am să spun, cu un pahar de ness în mână, cu valiza în alta, făcându-mi drum printre oamenii din gară, la fel ca atunci când eram mică şi treceam prin lanul de porumb cu grijă să nu mă zgârii.

7 Mai 2011

Interviu inedit cu Simone Boué, prietena/iubita/ (niciodată soţia) de-o viaţă a lui Emil Cioran

Filed under: Cărti,Emil Cioran,Interviu — maskirovka @ 06:17
Tags: , ,

Interviul cu Simone Boué – prietena /iubita/ (niciodată soţia), de-o viaţă a lui Emil Cioran pe care-l voi reda mai jos este luat la Paris de către Gabriel Liiceanu şi a fost publicat în revista România Literară.

Aş dori să aduc la cunoştinţă câtvea lucruri poate mai puţin cunoscute despre Emil Cioran, şi anume:
-Emil Cioran, după ce i-a fost retrasă cetăţenia română, datorită faptului că s-a stabilit definitiv la Paris (1945) şi nu s-a mai întors în România, a trăit ca apatrid în Franţa până a murit. În anul 1991 după schimbarea Constituţiei Române ar fi putut face o simplă cerere de „redobândire a cetăţeniei române”, dar nu a făcut. Petre Ţuţea spunea : „Emil Cioran nu este antifiinţa umană, este antiromân”. Eu cred că Emil Cioran era atât de conectat la universul fiinţei lui încât nu l-a interesat absolut deloc asptecul acesta juridic. Chiar într-un interviu dat în 1990, îndeamană scriitorii să-şi urmeze propria cale, propriul destin, fără a face parte din curente literare sau de ce nu, să nu adere la alte apartenenţe, cum ar fi apartenenţa la un popor.
-Emil Cioran a declarat că: „scrisul a fost ca o terapie”, cel mai bun medicament, altfel s-ar fi sinucis sigur. A citit foarte mult, declarând spre sfârşitul vieţii: „cărţile au fost pentru mine un exil, o fugă, o sete, un fel de-a scăpa”.
-Emil Cioran este considerat de critica literară drept: „un filosof nihilist”, definiţie pe care autorul şi-o asumă din plin, spunând că a scris mai toate cărţile pe tema inutilităţii şi negativismului.
-Emil Cioran a refuzat toate premiile literare din Franţa, cu excepţia Premiului Rivarol pentru „Tratat de descompunere”, scris în (1949), în 1950 i se conferea premiul.
-Toate cărţile lui Emil Cioran apărute în Franţa, zece, au apărut la aceeaşi editură, Editura Galimard, aceasta continuă la fiecare 3 ani să reediteze cărţile şi astăzi.
-În 2007, Emil Cioran, (ca de altfel şi Eugen Ionesco), este numit membru postmortem al Academiei Române.
-Emil Cioran nu a fost căsătorit, dar a trăit 50 de ani alături de Simone Boué (franţuizoaică, profesoară de englează), sunt înmormântaţi împreună în cimitirul Montparnasse, Paris, Franţa.

Dozadepoezie

Vizitează:
Citate

Interviu inedit cu Simone Boué „Nu cred deloc că-i scăpa frumuseţea lumii“ de Gabriel Liiceanu

Nu intenţionez, în aceste rânduri, să fac un portret al lui Simone Boué. Aş vrea să spun doar că, în cazul lui Cioran, ea a fost nevăzutul din spatele reuşitei. Mai întotdeauna eroul de la rampă are în umbră pe cineva care-i veghează paşii. Isprăvile eroilor homerici beneficiau din culise de gesturile prevenitoare ale unor zei care îi protejau. Ei interveneau luând când forma unui nor, când chipul unei păsări, când pur şi simplu abătând, cu un gest invizibil, traiectoria lăncii sau a unei săgeţi sau, dimpotrivă, ducându-le la ţintă. Îngerul îndeplineşte mai târziu şi el această funcţie, de ocrotitor (ce scapă privirii) al celui pe care-l are în grijă. Frumuseţea e că în viaţa oamenilor de seamă apare mai întotdeauna cineva care, în deplină discreţie, creează, întocmai ca zeii şi îngerii pentru faptele eroilor lor, condiţia „operei”, posibilul ei. El este cel care dă fără să aştepte nimic, care nu e aplaudat de nimeni şi a cărui trecere pe pământ rămâne cel mai adesea neobservată.

Cioran a trăit o vreme din burse, dar adevărata lui bursă, primită prin voia destinului şi pe viaţă, poartă numele „Simone Boué”. Văzându-l pe Cioran în repetate rânduri, mai ales după 1990, am ajuns să o cunosc şi pe ea. Mon amie, o prezenta Cioran. Frumos era că-l iubea pe Cioran tachinându-l oarecum la tot pasul, alintându-l cu povestirea unor scene care-l priveau, pe care le asculta amuzat, dar din care el, Cioran, nu ieşea întotdeauna glorios. Avea un simţ al umorului care-l egala pe cel al lui Cioran şi, uneori, ascultându-le schimburile de replici, aveai senzaţia unui adevărat recital de fineţe şi bun-gust. Am cinat de mai multe ori împreună. Când am rugat-o, în 1994, să facem un scurt interviu filmat (Cioran era internat la spitalul Broca, iar eu s-a nimerit să fiu la Paris în acelaşi timp cu Sorin Ilieşiu, pe care Simone îl cunoştea din vremea filmărilor făcute cu Cioran în iunie 1990), a acceptat cu simplitate, precizând însă că discuţia se va rezuma doar la o înregistrare sonoră. Mi-aduc aminte că Sorin Ilieşiu, care-şi instalase camera de filmat în apartamentul minuscul din rue de l’Odéon, a fost obligat să acopere obiectivul aparatului cu şapca. Asta în timp ce Simone râdea şi comenta ironic întreaga scenă.

Aflasem de-cu-seară de la Monica Lovinescu că a doua zi, pe 18 noiembrie, era aniversarea ei. (Ziua Monicăi era pe 19 noiembrie şi le sărbătoriseră pesemne în repetate rânduri împreună.) Trebuie să mărturisesc că îmi pusesem speranţe mari în interviul acesta. Însă n-am reuşit să aflu lucruri deosebite de la Simone, despre cel pe care îl avusese alături vreme de cincizeci de ani. O discreţie fundamentală o împiedica „să-şi dea drumul” şi senzaţia stranie pe care am avut-o pe tot parcursul discuţiei a fost aceea că stăteam de vorbă cu Simone despre vecinul ei de palier. Într-un fel a fost consecven­tă sieşi, rămânând învăluită în nevăzutul ei. Şi totuşi, Cioran apare, din cele câteva scene evocate, viu şi „văzut de aproape”. (Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu: Întâmplarea face, doamnă, să fi aflat că astăzi este ziua dumneavoastră de naştere şi că, exact acum cincizeci de ani, l-aţi cunoscut pe Cioran.

Simone Boué: Da, era în 18 noiembrie 1944. Stăteam la coadă la cantină, la Foyer International şi, cum întârziam întotdeauna, ajunsesem când erau pe punctul să închidă. Cioran întârzia şi el, chiar mai rău decât mine, aşa că se afla la coadă undeva în spatele meu.

G.L. Unde se întâmpla asta?

S.B. Pe Boulevard Saint Michel, la un local care avea la parter un restaurant pentru studenţi. Trebuia să completezi un formular şi să pui data. Şi-atunci Cioran s-a apropiat de mine – îl remarcasem…

G.L. Ce v-a făcut să-l remarcaţi? Avea ceva deosebit?

S.B. Da. Era întotdeauna singur şi nu avea deloc aerul unui francez, ceea ce pentru mine (râzând) era mai degrabă un lucru pozitiv. Ştiţi, când eşti tânăr, eşti atras de lucruri neobişnuite, de lucruri care ies din comun.

G.L. Avea un aer exotic?

S.B. Exotic e mult spus. Cert e că nu aducea a francez. Poate a rus…

G.L. Cioran era pe-atunci student, nu?

S.B. Da… Nu… Adică da, pregătea un doctorat, pentru că altminteri n-ar fi avut ce căuta în acel local destinat studenţilor. În orice caz, important pentru el era să aibă posibilitatea să mănânce acolo.

Aşadar, cum vă spuneam, a ieşit din rând şi s-a apropiat de mine, întrebându-mă în ce zi eram, ca să-şi poată completa formularul. Ei bine, iată, de data asta eram capabilă să răspund la întrebare, pentru că era ziua mea: 18 noiembrie. Apoi am continuat să vorbim şi aşa ne-am cunoscut. Am plecat împreună şi de-atunci am început să ne vedem.

G.L. În perioada aceea, dacă nu mă înşel, Cioran era fascinat de literatura engleză, mai cu seamă de poezia lui Shelley, iar dumneavoastră făceaţi studii de engleză şi, în felul acesta, aţi găsit pesemne un teren de interes comun…

S.B. Începuse să înveţe engleza mai de mult, iar în momentul în care ne-am cunoscut avea ceea ce se numea o Miss, o bătrână doamnă englezoaică, de fapt irlandeză, pentru că, fiind în timpul Ocupaţiei, englezii nu aveau ce căuta în Franţa

G.L. Avea posibilitatea să plătească o Miss?

S.B. Ei, o plătea foarte puţin şi ea îi dădea ore mai cu seamă pentru că Cioran era cuceritor şi, în plus, îi mai şi vorbea de rău pe francezi, ceea ce nu putea decât să-i facă plăcere irlandezei. Apoi, cred că bătrâna doamnă era puţin îndrăgostită de şarmul lui şi, cum vă spuneam, chiar faptul că nu arăta a francez conta. Vedeţi fotoliul acesta? Este o moştenire de la doamna despre care vorbim.

G.L. Unde locuia Cioran pe-atunci?

S.B. La Hotel Racine, avea şi o mică bursă – nu mai ştiu exact ce fel de bursă.

G.L. Şi cum îşi petrecea timpul? Citea mult, scria? Avea proiecte? Cocheta cu gândul de a trece la scrisul în franceză?

S.B. A nu, absolut deloc. Ce m-a frapat cunoscându-l era faptul că, din când în când, aluneca dintr-odată într-un univers sumbru şi atunci citea o pagină din Biblie în limba română. Apoi, după ce termina de citit, se apuca să scrie în română, nu mai mult de o pagină, iar când termina de scris, era complet transformat, devenea senin, avea poftă să fluiere… În perioada aceea Eliade îi trimitea pachete din Portugalia…

G.L. Eliade lucra atunci la Consulatul din Lisabona.

S.B. Exact. Şi în pachetele pe care le primea se găseau mai ales ţigări Camel. Ei bine, cu un pachet de ţigări pe care îl vindea la uşa unui bar de noapte, Cioran putea să-şi plătească chiria pe o lună. Extraordinar, nu?

Îmi mai aduc aminte de ceva din perioada aceea. Sub masa la care scria, Cioran ţinea o valiză, pregătită în orice moment pentru cazul în care ar fi fost mobilizat, în ţară la el. Ştiam că atunci când plecase îi spusese ataşatului militar: „Puteţi conta pe mine. Ştiu că, în caz de ceva, numai eu sunt cel care mai poate salva situaţia.” Oricum, vederea acelei valize, pe care Cioran stătea cu picioarele în timp ce scria, mă îngrozea de fiecare dată.

Avea o manieră cu totul specială de a vedea lucrurile…

G.L. Cât timp a durat interesul lui Cioran pentru limba engleză, pentru literatura engleză?

S.B. Destul de mult.Tot timpul, în fond. Venea la cursuri cu mine şi toată lumea îl remarcase, pentru că era singurul care purta pălărie, într-un moment în care nimeni nu purta pălărie în Franţa. Avea de asemenea un pardesiu minunat, dintr-o stofă groasă, în timp ce francezii nu sunt niciodată îmbrăcaţi cum trebuie când e vorba să se apere de vremea rea. Toţi, în sala de curs, luau notiţe febril. Cioran se instala, nu nota nimic şi toată lumea îl privea cu o anume curiozitate. E drept că nici eu, nici Cioran nu ne duceam în mod regulat la cursuri.

G.L. Ce anume v-a impresionat cel mai mult la el, atunci când l-aţi cunoscut? Felul lui de a gândi, de a vorbi? Avea ceva deosebit, de fiinţă înzestrată aparte?

S.B. O, da! Era mereu surprinzător. Avea o manieră cu totul specială de a vedea lucrurile, când în cele mai mici detalii, când, dimpotrivă, de a nu le vedea deloc. Da, pot spune că n-am cunoscut niciodată un om atât de interesant…

G.L. Era preponderent ironic? Avea umori egale? Sau, mai degrabă…

S.B. Umori egale? Mă faceţi să râd! Dimpotrivă. V-am povestit deja cum cădea dintr-odată într-o dispoziţie sumbră şi cum de-abia faptul de a scrie o pagină îl elibera.

Ieşeam uneori, mai cu seamă în Jardin de Luxembourg, şi acolo Cioran întâlnea prieteni români. Atunci am auzit prima oară înjurături româneşti şi am început să le învăţ fără să vreau. Evident, nu înţelegeam ce-şi spuneau, dar am fost izbită de recurenţa anumitor expresii şi-mi amintesc că, la un moment dat, cu o voce timidă, am întrebat: „Ce-nseamnă Ťpupa-ma-n-curť?”. Au izbucnit toţi în râs şi mi s-a spus că pronunţasem cuvintele cu un accent transilvănean. Asta a fost prima înjurătură pe care am învăţat-o.

G.L. Am să vă dezamăgesc, spunându-vă că de fapt aveţi un accent pur parizian.

S.B. (râzând) Mă simt profund vexată!

G.L. Spuneţi-mi, doamnă, ce-nseamnă să fii împreună vreme de cincizeci de ani cu o persoană ca Cioran? Era răsplătitor? Era o bucurie? Sau poate, dimpotrivă, era chinuitor? E nepoliticos să vă cer să faceţi un asemenea bilanţ?

S.B. Adevărul e că aveam vieţi complet diferite. Eu eram profesoară şi n-aveam decât o singură idee: că a doua zi trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap. Şi tocmai din cauza asta am început să am insomnii. El, în schimb, a început să cunoască lume şi ieşea adesea, întorcându-se târziu. Toţi cei pe care i-a întâlnit în perioada aceea mi-au rămas necunoscuţi. Pentru că trăiam oarecum în contratimp, deşi, evident, (râzând) se mai întâmpla şi să ne întâlnim.

G.L. Vreţi să spuneţi că n-aţi apucat să-i cunoaşteţi pe Michaux sau Beckett?

S.B. Ba da, desigur, dar acum mă refer la perioada imediat următoare războiului. L-am cunoscut mai întâi pe Eliade şi ceea ce m-a amuzat şi fascinat era modul acela total nefranţuzesc al lui Cioran (deşi, eu fiind născută în Vendée, nu sunt întru totul franţuzoaică) de a prezenta pe cineva prin exagerări teribile, de genul „Ai să-l cunoşti pe cel mai mare scriitor etc.”. Dar maniera aceasta de a pregăti o întâlnire era în acelaşi timp captivantă şi seducătoare.

G.L. Nu vă uimea contradicţia asta care exista între tonalitatea sumbră a scrisului său şi veselia pe care Cioran o degaja în viaţa de zi cu zi? Bucuria lui de a râde şi de a-i face şi pe alţii să râdă…

S.B. Există nu puţini oameni care spun că în scrisul lui Cioran este ceva tonic, că simţul umorului stă acolo la pândă la tot pasul. Adevărul e că umorile lui erau extrem de schimbătoare. Putea fi într-o dispoziţie masacrantă, iar cinci minute mai târziu să-l faci să râdă.

G.L. Vă amintiţi cumva când a luat hotărârea de a începe să scrie în altă limbă, de a aparţine altei culturi?

S.B. Dădea semne. Într-o zi mi-a spus: „N-are nici un rost să scriu într-o limbă total necunoscută”.

G.L. Avea „orgoliul rănit al cuiva care vine dintr-o cultură mică”, cum singur spune?

S.B. Fără îndoială.

G.L. A avut dificultăţi în a face trecerea de la o limbă la alta?

S.B. A avut în măsura în care, ca mulţi români – asta l-am auzit pe el spunând-o – credea că ştie franceza. Or, a început prin a-şi da seama că nu era cazul. Şi-a consultat unul dintre prieteni, căruia îi dăduse manuscrisul, şi tipul i-a spus că trebuie rescris totul. Cioran a fost teribil de vexat…

G.L. Dar nu a început prin a vă cere dumneavoastră părerea?

S.B. În perioada aceea eram la Mulhouse, primisem acolo primul meu post. Era imediat după război şi viaductul pe care trecea trenul fusese bombardat. În plus, trenul mai traversa şi nu ştiu câte frontiere. De la Mulhouse la Paris se făceau douăsprezece ore. Aşa încât, ne vedeam greu, iar povestea cu primul manuscris în franceză al lui Cioran s-a făcut fără mine.

G.L.. Am putea, aşadar, spune că numai pentru prima carte, Tratat de descompunere, Cioran a avut probleme cu franceza? Că apoi le-a depăşit complet? Insist, pentru că m-a preocupat mult perioada asta, a schimbării identităţii lingvistice a lui Cioran. A doua carte a venit firesc?

S.B. A doua carte, după cum ştiţi, era o carte de aforisme şi, într-un anume sens, Cioran putea reveni mai uşor asupra fiecărei fraze.

G.L. „ŤNuť, îi plăcea lui Cioran să spună, mi-a intrat în viaţă.” Doamnă, cum v-aţi acomodat cu filozofia de viaţă a lui Cioran, cu scepticismul lui, cu pesimismul acela căruia nu-i scapă nimic din lume şi din aspectele vieţii? Faptul că partea de frumos a lumii era, în scris cel puţin, cu desăvârşire ignorată?

S.B. Nu cred deloc că îi scăpa frumuseţea lumii…

G.L. Şi totuşi, în scrierile sale este prezent doar negativul vieţii.

S.B. Nu sunt înclinată să văd asta ca pe o „viziune”. Eu am sesizat mereu partea „veselă” a personalităţii lui şi am reacţionat mai puţin la aspectul de care vorbiţi. Ceea ce mă interesa în scrisul lui era perfecţiunea formulării.

Era prezentat ca „prietenul lui Ionesco”

G.L. În acea epocă a începutului, când nu avea parte de notorietate, visa, se frământa, avea proiecte, se temea pentru viitorul lui cultural în Franţa?

S.B. Cioran n-a avut niciodată proiecte. Găsea asta ca pe ceva perfect absurd. Trăiam realmente de la o zi la alta.

G.L. Cioran a spus la un moment dat că e demn de dispreţ cel care aderă la celebritatea lui. Cum a trăit ipostaza lui de scriitor cunoscut, omagiat, de mare stilist al limbii franceze, propus mereu pentru premii pe care le refuza?

S.B. Dar asta s-a întâmplat foarte târziu. Cioran a povestit în repetate rânduri că, atunci când ieşea în lume, era prezentat ca „prietenul lui Ionesco”. Mai târziu a devenit „prietenul lui Beckett”. Multă vreme el n-a existat „în sine”. Asta îl amuza, dar cred că, omeneşte, îl şi afecta. Cunoscut cu adevărat a devenit abia odată cu Exerciţii de admiraţie, penultima lui carte. Apoi a venit Anateme şi gata.

Am să vă povestesc cum s-a dus la un moment dat să se întâlnească cu Claude Gallimard. Fapt e că obosise să audă mereu că este autorul Tratatului de descompunere. Nu înţelegea de ce erau total ignorate cărţile pe care le scrisese în continuare. S-a dus deci la editorul său să întrebe de ce nu e publicat în livre de poche. Cioran voia ca în felul ăsta să fie citit de tineri. Avusese discuţii în acest sens şi cu Michaux, care de fapt era total contra formatului de buzunar. Se duce deci la Gallimard şi îi propune să fie publicat în poche. Gallimard scoate dintr-un raft un dosar subţire cu încasările făcute din cărţile lui Cioran. Erau ridicole. „Uitaţi-vă şi dumneavoastră, domnule, cum să vă public în livre de poche cu asemenea vânzări?”

Uneori i se mai întâmpla să câştige câte ceva

G.L. Să înţeleg atunci că aţi împărtăşit o viaţă tare modestă sub aspect material?

S.B. (Râzând) O, da, tare modestă, tare modestă… Mai precis, nu am trăit niciodată la un nivel ieşit din comun. Ca profesoară aveam o leafă, iar pe de altă parte cheltuielile noastre erau foarte mici. Apartamentul în care trăim, cu o chirie modică, l-am dobândit graţie lui Cioran. De altminteri al lui e meritul că am devenit agrégée, „titulară”. Nu mă pregătisem deloc pentru asta, m-am prezentat într-o doară la examenul de titulatură, părinţii mei îmi dădeau bani pentru studii şi mi-am zis că, de dragul lor, o să mă duc acolo, o să fiu respinsă şi am să rămân profesor fără titlu. Am dat examenul scris, apoi, absolut din întâmplare, am văzut lista şi am descoperit cu uimire că eram printre cei admişi la oral. Numai că mie mi-e groază să vorbesc, nu ştiu pur şi simplu să vorbesc şi m-am gândit să nu mă mai duc la oral. Am întâlnit atunci o prietenă a lui Cioran, care era oarecum medic, şi care mi-a spus că o să-mi dea un certificat medical, în caz că n-aş fi vrut să merg la oral. Atunci Cioran a început să discute cu fata asta, să-i spună că pentru nimic în lume nu trebuie să-mi dea certificatul şi că trebuie cu orice preţ să mă prezint la examen. Văzând că n-am încotro, m-am dus cu gândul că, oricum, am să pic. În program era Tennyson, In memoriam, un poem pe care nu-l terminase, extrem de plicticos, pe care-l citisem în diagonală. Nu prea ştiam ce să fac, nu prea aveam idei… Cioran avea obiceiul să citească tot soiul de biografii şi mi-am amintit că-mi povestise la un moment dat o anecdotă despre Tennyson, care nu avea cine ştie ce importanţă pentru înţelegera operei lui… Că fusese invitat la o sindrofie şi că, uitându-se prin biblioteca gazdei şi, nevăzând nici o carte de-a lui, a plecat imediat. Asta era bineînţeles o proiecţie a amărăciunilor lui Cioran. I-am povestit lui Cioran că am spus andecdota pe care o aflasem de la el – a fost extrem de încântat – şi că am fost admisă. Atunci Cioran mi-a spus: „Îmi datorezi la sfârşitul fiecărei luni diferenţa dintre salariul de titular şi cel de profesor fără titlu”. Bineînţeles (râzând) că n-a văzut niciodată nimic de la mine.

G.L. Chiar niciodată?

S.B. Mă rog, nu mare lucru. Adevărul e că am trăit din foarte puţin. Ne mai permiteam, când şi când, să călătorim, dar în condiţii cu adevărat incredibile. Nu aveam bani să tragem la nici un hotel… Eu îmi ziceam că am putea, totuşi, să cheltuim câte ceva, însă Cioran nu voia, era, cum să spun?, foarte „spartan”.

G.L. Asta se întâmpla din cauza condiţiilor dificile în care era obligat să-şi ducă viaţa sau din cauza „spartanismului” lui înnăscut?

S.B. De vreme ce câştiga foarte puţini bani…

G.L. Câştiga? Dar nu avea nici o slujbă.

S.B. A avut burse. Şi-a fost apoi povestea aceea cu Burlington. E o scrisoare în acest sens, pesemne că e la Relu. I s-a comandat o prefaţă la un volum din opera lui Valéry, publicat de Burlington Foundation. I s-a refuzat prefaţa pentru că nu era îndeajuns de elogioasă. În sfârşit, uneori i se întâmpla să câştige câte ceva; existau ocazii de un fel sau altul.

G.L. Şi totuşi, cărţile lui, oricât de mici ar fi fost tirajele – de două-trei mii de exemplare, să zicem -, nu-i aduceau nimic?

S.B. Când v-am auzit în iunie povestind că volumul lui de debut, Pe culmile disperării, s-a vândut în România în 15.000 de exemplare…

G.L. 150.000 de exemplare.

S.B. Este de-a dreptul ameţitor!

G.L. Cifra trebuie interpretată. Asta s-a întâmplat în 1990, după patruzeci şi cinci de ani de interzicere a publicării lui Cioran în România. Acum tirajele „s-au normalizat”, au coborât la două mii de exemplare.

S.B. Când primesc situaţiile de la Gallimard… Uitaţi, am aici Tratat de descompunere, ultima ediţie, trei mii de exemplare.

G.L. Revin asupra unei întrebări pe care v-am mai pus-o: Dacă aţi face bilanţul acestor cincizeci de ani din viaţa dumneavoastră, care s-au scurs alături de Cioran, ce-aţi spune?

S.B. N-am nici o dorinţă să fac bilanţuri, nici nu ştiu să le fac. Cum să faci bilanţul unei vieţi?

18 noiembrie 1994

13 Aprilie 2011

-Crezi că îţi lipseşte ceva?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 07:56

-Da, îmi lipsesc multe, dar în primul rând îmi lipseşte a doua inimă, fac parte din categoria oamenilor care nu pot supraviţui doar cu una, am deci, o malformaţie congenitală, încă de la naştere am dat semne că nu respir corespunzător şi ca atare mi s-a pus diagnosticul „malformaţia de a fi om”. Pe parcursul trecerii timpului am avut parte de mai multe experimente menite să mă ţină în viaţă, mi-am intubat venele cel mai adesea în foia albă, este plină de vitamine, acid folic, oxigen, este deocamdată aparatul care îmi dă impulsuri electrice.

11 Ianuarie 2011

-Ce ştii cel mai bine să faci?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 05:52
Tags: , , , , ,

-Ooops, cel mai bine ştiu să disec. Şi asta fără vreo legătură cu medicina legală, recunosc că am cochetat mult cu acest lucru, de a lucra în acest domeniu, totuşi când făceam practică la Tribunalul din Alexandria, deşi îmi pregăteam lucrarea de licenţă cu „Evaziunea şi frauda fiscală”, în una din zile, judecătorul care mă avea în grijă, vine repede în biroul unde mă pusese să mă uit peste nişte declaraţii şi să găsesc inadvertenţe, spune, vrei să te duci la Zimnicea acum, repede, cu echipa de criminalistică, a fost o crimă. Eram deja în picioare când el intrase pe uşă, am zis da şi în câteva secunde eram deja în maşină, cred un Aro alb. Ce este de disecat aici? aici am reacţionat şi atât, pe drum, în maşină, atât la dus, cât şi la întors am disecat. La dus, disecam imaginându-mi cum va fi, era prima oară, când vedem un om ucis de alt om; apoi la întoarcere am disecat în aceeaşi maşină ceea ce văzusem. Partea tragică, de aceea, nici nu am ajuns să profesez vreodată în criminalistică, mă pierdeam în partea de psihologie, uitam de urme de bocanci cu gândul la paşi, la paşii aceea invizibili, uitam de urmele de dinţi într-o prăjitură cu gândul la foame, de ce i-a fost aşa foamne criminalului dacă nu a fost jaf de mâncare ci crimă din iubire. Foamea asta am dorit să o înţeleg, dacă a devorat frigiderul înainte sau după crimă, eu cred că după, orice extirpare produce foame, în cazul de aici, extirparea a fost scoaterea din regnul animal al fiinţei iubite şi trecerea ei în regnul mineral, presupunând că osificarea este un fenomen durabil. Nu mi-a plăcut să disec cadavre din simplu motiv că poveştile care ieşeau de sub cuţit miroseau foarte frumos, a copilărie, a mame luate cu împrumut, a tei, a iarbă cosită, camera aceea de la IML rece, cu mese de aluminiu şi furtune de spălat sânge se transforma în ceva mirific, gresia devenea un câmp plin de maci, morţii fără scalp erau foarte frumoşi, cântau la o petrecere câmpenească. Nu asta trebuie disecat, nu trupul ci povestea care l-a dus pe targă.

10 Ianuarie 2011

-De ce se sinucid femeile frumoase?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:11

-De fapt nu este o sinucidere, mai degrabă o conversie, prin moarte nu se pierde calitatea vieţii, dimpotrivă, de aceea femeile frumoase se sinucid mai des, mai uşor, mai tinere, pentru că ele ştiu asta. Este ca şi cum în palmă ai ţine o monedă, capul şi pajura fiind viaţa şi moartea, uneori îţi este indiferent pe care parte cade banul atunci când îl arunci. Sucul digestiv devoră din interior, tristeţea este un astfel de acid care erodează. Toată bolboroseala sinuciderii se petrece în interior, dacă are a face cu factori exteriori rămâne de calculat, până la urmă sârma ghimpată este între pereţi. Ar trebui să fac o schemă, un tabel macro-micro cosmos să calculez eroarea. Dar moartea nu este o falsă reprezentare, atunci să spun „lipsa de concordanţă”. Aş vrea să ştiu dacă moartea înşeală aşteptările, dacă este acel ceva pe care îl aşteptăm şi găsim altceva în loc. Ştie cineva? Dar, să revin la femeile frumoase. Poezie este un act de sinucidere, pe foaia albă renunţi pentru o vreme prin a mai fi tu, construieşti lumi iluzorii, fabuloase, metode, diverse bărci, popoare, fandezi, înoţi, lupţi, faci ce doreşti într-o imponderabilitatea îngerească, în toate acestea există o mare pierdere şi un mare drum, de tot duci, te duci, până la urmă te trezeşti iar la birou, iar la cana de cafea…

4 Ianuarie 2011

Interviu despre iubire

Filed under: Interviu — maskirovka @ 15:06
Tags: , , , , , , ,

Ea: -Apropo, spuneai mai devreme ceva despre malformaţie, consideri iubirea o malformaţie?
El: -Da, da, sub multe aspecte este o malformaţie.

-De ce? desfigurează chipul, aparatul locomotor se schimbă sau ce vrei să spui?
-Cum am spus eu într-o poezie, când iubeşti eşti mai înalt, eşti mai frumos, părul este mai lung, cuvintele sunt mai subţiri, trebuie mângâiate într-un mod special.

-Până la urmă şi frumuseţea este o malformaţie!
-Nu cred, pentru că frumuseţea vine din interior.
-Şi nu numai.
-Şi nu numai, dar este vorba că atunci când te îndrăgosteşti nu te îndrăgosteşti doar de corpul fizic.

-Ai fi putut iubi o femeie urâtă?
-Da, aş fi putut.

-Ai iubit o femeie urâtă?
-Nu. Dar sunt convis că aş putea iubi o astfel de femeie, fără complexe şi m-aş comportat ca şi când ar fi cea mai frumoasă femeie din univers şi cu adevărat atunci se va naşte din ea o femeie frumoasă.

-Ce haine şi ce frumuseţe are brusc aşa deodată înfăşurate pe ea şi începi să o vezi în altă lumină?
-Nu ştiu dacă vestimentaţia contează, întotdeuna când cunoşti o femeie primele lucruri care îţi apar în faţă aspecul fizic, hainele, modul în care gesticulează, modul în care se mişcă, astea sunt primele care te atrag, pentru că nu ai timp în primele două, trei minute să te îndrăgosteşti instantaneu.

-Uite, de exemplu eu, consider pielea un obiect de vestimentaţie.
-Da, îl poţi considera când eşti într-un spaţiu în care îţi permiţi să observi pielea în toată splendoarea ei, dar altfel… Sunt locuri unde îţi poţi întâlni femeia iubită unde pielea este un obiect tabu.

-Ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă şi să îţi dai seama că şi pielea este un obiect de vestimentaţie, să o poţi privi goală în imaginaţie?
-Da, dar nu mă uit asupra pielii de fapt, cel puţin privirea a fost mult mai masculină, mă uitat mai mult asupra formelor decât a pielii. Şi de obicei femeile frumoase au pielea foarte fină.

-Cum defineşti formele unei femei?
-Formele unei femei! înainte de a fi poet, orice poet este bărbat sau femeie. Poezia are sex. Abia atunci când ajungi la catarsisul eliberării de trup poezia este unisex, când te eliberezi de trup şi nu mai cauţi într-un bărbat sau într-o femeie forma. Abia atunci poezia este unisex, dar atâta timp cât gândeşti ca o femeie, poezia rămâne feminină sau masculină, după caz. Trebuie să te eliberezi de sânii tăi, de clitorisul tău, eu de penisul meu şi abia atunci începem să gândim că poezie este unisex, altfel nu poţi gândi.
-Revenind la forme…
-Pentru că întotdeauna când scrii poezie, scrii şi datorită faptului că ai anumite nevoi pe care poezia ţi le satisface.
-Ce satisface?
-Unora….
-În cazul tău?
-În cazul meu, poezia îţi acoperă singurătatea ca un văl şi te face să te simţi mai bine, te eliberează de neputinţă, de durere practic, te poţi refula, te poţi defula, îţi poţi imagina iubita că este în faţa ta şi atunci este mult mai simplu să-i explici în câteva cuvinte…. ideea este că întotdeuna, cel puţin eu m-am exprimat mult mai bine în scris decât vorbit.
-Tu vezi poezia ca pe o refulare?
-Nu, nu, mai mult de atât, un mod mult mai elaborat, un mod total de a te exprima.

-Revenind la forme… la poezia mea, care este un exemplu la îndemână pe care-l cunoşti. Găseşti în poezia mea vreun pilon de referinţă pentru forme?
-Da, în poemele tale nu apar bărbaţi pitici sau se subînţelege că este vorba de un bărbat înalt. Întotdeuna bărbaţii tăi sunt bruneţi, eu nu am văzut bărbaţi blonzi.(ea zâmbeşte aprobând)
-Nu cred că am folosit cuvântul brunet vreodată în poezie.
-Sau pielea arsă de soare.
-Da, asta da.
-Poate fi bronzat sau mulatru.
-Da, poate fi.

-E vorba că trebuie să scrii mai detaşat, ce am înţeles eu că referinţele anatomice, biologice nu prea sunt. Mă deranjează reportofonul.
-Făcând abstracţie de el…
– Şi vocea ta s-a schimbat…

-Aş mai repeta o dată întrebarea, îţi cunoşti trupul cu adevărat? Mai ai surprize când e vorba de piele?
-Nu, mă repet, nu.
-Dă-mi voie să răspund la întrebare, eu nu-mi cunosc trupul, în orice zi se poate naşte altă femeie. Chiar şi fizic pot lua o altă înfăţişare.

-Sunt transformări vizibile ale pielii?
-Da, sunt şi astfel de transformări, ….., haha, uite lovitura asta de aici, este o transformare vizibilă, tangibilă, dureroasă chiar. Îmi va lăsa urme, va fi aici o cicatrice.
-Rănile sunt inevitabile, nu le poţi pune drept secrete ale anatomiei. Sunt chestii care apar, ca şi cum plouă afară, să faci o rană, ploaia este inevitabilă

-De ce mi-ai spus mai devreme că mi s-a schimbat vocea?
-Pentru că ai intrat în transă…
-În transa dialogului…
-În transa poeziei…
-Nu, nu a poeziei, a întrebărilor.
-Singurul lucru pe care poţi să îl spui este că survin modificări anatomice..
-Nu la asta mă referam, evident că în 10 ani mă pot îngrăşa, pot slăbi sau că pielea va rida. Scopul întrebării nu a fost unul fiziologic.

-Eu zic că în curând îţi vor apărea aripi.
-De unde ştii?
-Sau cel puţin nu vor fi vizibile.
-Asta e marea diferenţă…

-Probabil că părul îţi va creşte 2,3 centrimetri în plus şi ceilalaţi din jurul tău nu vor vedea chestia asta, probabil iţi vei simţi sânii mai mari sau vei simţi că oasele îţi ating inima, dar transformările astea le vei simţi doar tu, nu vor fi vizibile. Şi în general tu vei si singura care îţi poţi imagina că trupul tău a luat altă formă. (el a aprins o ţigară)

-Te-ai dezbrăcat vreodată de trup?
-Da, de câteva ori. (foarte sigur pe el)

-În ce fel te-ai dezbrăcat, ai uitat de tine sau cum?
-Mai grav, nu m-am dezbrăcat, mi-am abandonat trupul şi mi-am dat seama că este o maşinărie infernală căruia îi slugim ca nişte sclavi şi atâta timp cât suntem în trup avem nişte rigori, nişte bariere pe care nu le putem depăşi.
Poezia se scrie fără trup. Şi intrăm în astral.

-Deci ajungi la ideea mea că poezia este unisex?!
-Da, poezia se scrie fără trup, nu ştiu, sunt poezii care vorbesc despre trup, poezii care vorbesc despre dragoste, fac o separare clară între categoriile de poe (de 5 minute se aude un schelălăit), pentru că sunt multe tipuri de poezii şi eu când scriu o poezie de dragoste vor apărea sâni, sau părul ei, deci referirile sunt clare, şi trupul meu pur si simplu independent de voinţa mea, de voinţa poetului se mulează pe trupul ei. E o chestiune pur fiziologică.

-Te-ai trezit în vreo dimineaţă altcineva?
-Sincer, m-am trezit, dar am revenit la starea iniţială după…

-În ce/cine te-ai trezit?
-M-am trezit mai luminos, pur şi simplu simţeam că tot ce mi se întâmplă mie sau mi se poate întâmpla sunt lucuri derizorii. Lucruri fără nicio valoare, în univers faptul că eu sunt trist sau că eu sunt dezamăgit nu are nicio valoare. Sentimentele mele sunt…

-Şi cum era luminozitatea? De unde venea, din vreun bec aprins în inimă, în torace, de unde venea?
-Cum ai spus şi tu, am ieşit din corp, planam deasupra mea, vedeam lucrurile foarte clar, mă vedeam cum mă mişcam, cum mă duceam la bucătărie, aprindeam aragazul să fac o cafea, îmi aprindeam o ţigară şi râdem de mine, ziceam „uite-l pe omul ăsta cu doauă picioare, două mâini cu ţigara între degete, cum încearcă să-şi facă loc”

-Şi erai tu?
-Era un trup, nu eu, eu nu mai făceam parte din lumea oamenilor normali sau anormali, căci nu ştiu care e normalitatea. Orice s-ar spune înainte de toate poeţii sunt oameni iar poezia nu se poate inventa, ea se află în tine, dacă se află. O poţi sculpta, cizela, metaforiza dar nu o poţi inventa, dacă nu o ai în tine degeaba, degeaba ai talent la manevrele ei, talentul nu are legătură cu poezia. Talentul e talent şi poezia e poezie.
-Dacă poezia nu se poate inventa, trupul se poate inventa?

-Da, cu trupul poţi face ce vrei.
-Şi cu poezia nu?
Poezia e ceva mult mai complex decât un trup. Trupul ştii când îl doare, când doarme, când se trezeşte, când moare, un trup ştie tot ce face, are metabolism, are copilărie, are adolescenţă…

-Eu cred că trupul poate fi la fel de surprinzător ca o poezie! Atunci când vezi o foaie albă de hârtie la birou şi crezi că vrei să scrii o poezie e ca şi cum te-ai aşeza gol în pat.

-Ai spus că vrei să scrii o poezie, eu nu m-am aşezat niciodată la calculator, în faţa unei coli de scris fără să nu-mi dau seama ce fel de poezie voi scrie. Nu am zis niciodată „hai să scriu o poezie şi aştept…” nu…
-Ştiai dinainte?
-Ştiam dinainte, poezia nu se inventează, poezia o porţi cu tine.
-Eu când deschid documentul word mă gândesc să creez, mă gândesc la ceva anume şi vreau să dau o formă, fac din mâl un obiect de preţ.
-Dar deja poezia o avem…
-Îmi dau seama de ea în momentul în care scriu, nu mai devreme, există în mine impulsul nu altceva (el tuşeşte)
-Bun, impulsul, dar energia cinetică te face să mergi prin pagină şi să faci versuri.

-Eşti foarte cerebral!
-Nu ştiu, în poezie am imagini cerebrale, poveşti tandre, romantice care vin pe această bază, a unui raţionament clar şi pus la punct.

-Nu te-ai lăsat niciodată absorbit de mişcarea browniană?
-A cui?
-A poeziei? dusă de durere, de ţigară, de o stare halucinatorie…
-Cea mai bună inspiraţie în cazul meul, care nu am nevoie de alcool, nici de ţigări, sunt câteva lucruri simple: o poză, o poză mă face foarte vulnerabil şi să scriu foarte mult, muzică pur şi simplu şi amintiri, de exemplu, o mână pe picior, chestii foarte simple mă fac să scriu, nu am nevoie de o anumită stare, nu trebuie să fiu în transă pentru a scrie un poem de dragoste, pentru că deja îl aveam, el era în mine.

-Imaginea îngerului liliputan dintr-un poem de-al tău de unde o ai?
-A fost o…. o să râzi, …., are legătură cu Peter Pan.
-Bine de la Peter Pan până la îngerul liliputan e o prăpastie, două…
-Nu, pentru că şi Peter Pan era un personaj liliputan, şi poţi face analogia, de la o copilărie fericită până ai pune aripi unei asemenea copilării nu e decât un pas.

29 noiembrie, anul morţii & anul naşterii

14 Decembrie 2010

Unde ai văzut ultima dată poezia?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:12
Tags: , , , , , ,

-Ultima dată?! Era în tramvai în rucsacul unei fetiţe. Poezia este peste tot, prin baruri, pe tricouri, pe asfalt. Poezia este un reziduu, un rest rămas în urma unui proces chimic de iubire, se depune pe vene şi la masa de scris această tulburare funcţională o resimt exact ca pe o boală. Clinic par să fiu bine, simt mâna pe tastatură, picioarele pe podea şi totuşi am o stare anormală, o pierdere a limpezimii, o dezordine, o răzvrătire, o dereglare a unui organ anatomic asemenea unei tulburări vestibulare, ameţeli, piederea echilbrului, vomismente, palpitaţii şi cam tot ce produce rău de înălţime atunci când zbori. Foaia albă este un loc de pelerinaj la care vin zi de zi aducând ofrande acestei scurgeri de pe ziduri, aceastei tencuieli căzută din cauza igrasiei pielii, poezia este o firimitură, atât cât să o prinzi între degete şi să spui: „uite şi azi am câştigat lozul cel mare”.
Poezia este o rămăşiţă, un zaţ pe ceaşca de cafea unde imaginaţia o poate lua razna sau de ce nu un trup pierdut în beznă până la capătul culoarului unde se vede o luminiţă, atât cât să o prinzi între degete şi să spui: „şi azi am câştigat o zi cu tine”. Poezia este un fenomen inexplicabil, ca atunci când te împiedici şi cazi neaşteptat, câteva secunde de pierdere a contactului cu realitatea, independent de conştiinţă sau voinţă. Poezia se elimină din organism ca nişte vapori, uneori nici nu am habar de ei, uneori îi prind şi le pun lacăte pe hârtie, poezia e un moft, aşa ca un sacrificiu cu care ne lăudăm. Încerc să-mi menţin ponderabilitatea bând apă rece, punând nisip în sandale. Am mai văzut-o şi pe DN1 făcea autostopul. Poezia se scurge de pe toţi oamenii ca o transpiraţie la 40C, un poem extraordinar are un miros pestilenţial, puţini îl suportă, e bine să aveam batiste la noi, e nevoie, la contactul cu poeţii e nevoie de batiste multe. Prin urmare…

niciodată nu e bine să călătoreşti cu geamul deschis
oricând îţi poate intra în ochi un grăunte de cer

24 Noiembrie 2010

-Ce ai mai citit în ultimul timp?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:05
Tags: , , , ,

În „Jurnalul de la Tescani”, pentru că tot m-am apucat să citesc „literatură personală”, pe câteva pagini autorul face o teorie de-a dreptul genială plecând de la ciupercile găsite în pădure. Cât de obsedat trebuie să fii de esenţa, de interiorul lucrurilor dacă atunci când te plimbi ai revelaţii de-a dreptul orbitoare. Nu redau aici teoria pur existenţialistă din cartea citată mai sus, este bine de citit în tihnă, nu se poate povesti, în schimb am să redau ideea pe care am scris-o plimbându-mă la fel de domol prin grădină:
„Am trecut prin multe apocalipse, aşadar, îmi spuneam aseara pe la 8, 9, am murit, am revenit iar la suprafaţă, am crescut iar din pământul nisipos, nici eu nu ştiu cu ce m-am hranit. Există copaci care mor în fiecare toamnă, toamna pentru ei este un anotimp al apocalipsei, există copaci care nu mor, ei au rădăcini rezistente, nu au nevoie de apă, de căldură, sunt copaci pereni, care trăiesc, aş zice, dobitoceşte. Eu fac parte din categoria celor care mor, am anotimpul meu în care mă lepăd de toate tristeţile, de toate bucuriile, când efectiv nu mai mă interesează nimic şi plec singură pe un drum necunoscut, la capătul căruia este un cimitir pentru oameni vremelnici. Aici toţi stau pe jos, nimeni nu vorbeşte, unii îşi ling rănile, prelungind astfel agonia, hrănindu-se cu propria piele care până la urmă va cădea ca o frunză . Este exact ca un cimitir de elefanţi, cine presimte că nu mai poate, se îndreaptă spre locul acela. În tot decorul acesta muribund şi afon, este ceva nemaipomenit, bucuria altei naşteri, dar pentru asta trebuie să treci prin fenomenul decriptării, al desprinderii, al ruperii de tine. Mi-ar fi plăcut să fiu un om peren, să nu mă părăsesc niciodată, să nu renunţ la veşmânt, să nu înlătur nimic din ce-mi aparţine, să nu năpârlesc, dar plăcerea asta nu mi-a fost dat să o am. Nu pot lua toate bagajele cu mine pentru că mă scufund, trebuie să mai arunc din ele, nu fac partea din categoria oamenilor care-şi duc viaţa încontinuu în spate, eu am nevoie de pauze, de odihnă, de refacere, pâna la urmă cedez, nu pot lupta cu morile de vânt la infinit. Nu pot explica de ce există oameni pereni şi oameni efemeri, să fie locul naşterii de vină, să fie o anomalie genetică? Până la urmă care e normalitatea?”

17 Noiembrie 2010

-Ai zile care nu-ţi aparţin?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:35

-De obicei simt gustul ness-ului amar de la prima oră a dimineţii, care îmi place nespus şi la fel de pregnant mai simt seara, ce este drept destul de devreme, cum somnul începe să mă acopere încet, încet. Dihotomia trezire-adormire, face din cele două stări de agregare punctele culminante ale zilei, una mă ridică în picioare şi alta mă întinde, în restul zilei nu-mi aparţin, starea intermediară între ochii deschişi şi ochii închişi este etapa pe care nu o mai recunosc. În tot acest timp iau diverse forme, sufăr mutaţii, îmbinări forţate, chei care intră uşor în mine dar şi chei mincinoase, în tot acest interval fiecare individ mă vede diferit, unul frumoasă, altul crispată, coaja este din ce în ce mai crăpată, prin mine se văd coridoare lungi, atunci sunt obosită, atât de obosită încât nu-mi pot trage fermoarul de la stern în jos, este de-a dreptul ruşinos, îmi spun, să mi se vadă aşa în amiaza mare resturile zilei ce a trecut cum fandează în torace. Toate zilele îmi aparţin ca fundal, sunt ale mele şi nimeni nu mi le poate lua, dar eu mă întreb, dacă eu aparţin zilei? Eu plec, între trezire şi adormire, plec, mă mulez după cei care au răni şi mă lipesc de ei ca un leucoplast steril, binefăcător, devin o extensie, un fel de a treia mână, aşa mă dezintegrez până seara, bucată cu bucată şi eu nu-mi mai aparţin. Când întunericul se lasă se întâmplă fenomenul aducerii acasă, închid ochii şi toate părţile din corpul meu pe care în timpul zilei le-am lăsat prin diverse locuri se recompun ca un puzzle, timp în care adorm.

16 Noiembrie 2010

-Ce ai vrea să faci şi nu poţi?


-Am încercat să ţin un jurnal, dar mi-am dat seama când am început cu propoziţia : ”azi m-am trezit la ora 6”, că nu am nimic de scris despre viaţa mea, absolut nimic, aş fi vrut să ţin un jurnal de-a dreptul foarte personal să nu public niciodată, dar nu am nimic de notat. Constanţa Buzea în „Creştetul gheţarului” – jurnal 1969-1971, spune că ar vrea să scrie o carte despre „mizeriile purităţii”, nu trec repede de oximoronul de-a dreptul subtil-infiorător pentru că redă de fapt condiţia umană, de la bucuria naşterii unui om, de la puritatea venirii pe lume ajungem să înghiţim zi de zi toxine de toate felurile, de la tristeţi şi până la gaze de eşapament, în ambele cazuri mânjirea nu se vindecă. Aş fi dorit să ţin un jurnal, fără ornamente, fără prea multe brizbrizuri, unul sobru, notând strict ce am făcut şi de ce întâmplări am avut parte, la pensie m-aş distra teribil pe scaunul din curte pândind la ce fac puii de cloşcă, ar fi fost de-a dreptul miraculos să am un caiet cu notiţe care să mă întinerească, mi-aş fi retrăit tinereţea mult mai încet şi mult mai cu atenţie. Acum deplâng un caiet nenăscut ca o femeie sterilă care nu va naşte niciodată. Cert este că nu sunt suficient de febrilă să trec prin creion/ tastatură nimicuri care la senilitate mi se vor părea medicamente de supravieţuire. Aş fi vrut să ţin un jurnal pentru acele timpuri, când sunt prea bătrână să mai mă dau jos din pat şi citind însemnările m-aş trezi bucuroasă pentru întâlnirea cu iubitul, poate mort demult. Jurnalul este un fel de investiţie, un fel de plasare de capital sau de pensie privată, unde depui o fărâmâ din tine şi când vrei să te bucuri îţi dai seama că nu ai niciun profit, doar nostalgii; şi nu cred că de asta am nevoie în scaunul cu rotile, cred că abia atunci este momentul scrierii unui jurnal, când ai acea politeţe metafizică şi când experienţa vârstei îţi dă o aristocraţie aparte; bătrâneţea te face nobil, oamenii vorbesc mai încet, nu se mai preocupă de valori materiale, devin mai înalţi, depăşindu-şi propriul cadru, propria ramă a corpului; bătrâneţea este un concept imuabil, de aceea era bine să fi pus pe hârtie jurnalul; de aici şi tema (temă dar se poate citi şi teamă) asta perpetuă a omului de a avea trup (inferior îngerului), mai bine pun îngerul să ţină jurnalul sau măcar să-mi dicteze, pentru că eu, după cum spuneam, nu pot, am aceast handicap al cotidianului, şi aici trebuie să dau un citat: „Ce are omul în plus faţă de îngeri? – (în contextul în care Dumnezeu a ales ca fiul să se întrupeze în om şi nu în înger) – are în plus minusurile” Andrei Pleşu, „Despre îngeri”.

14 Noiembrie 2010

Masca

Filed under: Interviu — maskirovka @ 12:56

Iubirea descărnează, merg prin casă şi dacă întorc capul, în urma mea sunt bucăţi de carne, nu mai am muşchi, nu mai am ficat, totul a fugit de pe mine, s-a desprins încât nici nu am observat că am alt chip. Un chip hidos, o urâţenie soră cu moartea. Oare unde merg aşa şi cum voi avea curajul să ies în lume? Îmi trebuie o mască, o mască a neiubirii. Trebuie să o confecţionez repede, sper ca nimeni să nu observe, el a ştiut din prima clipă, acum este mult mai înalt pentru că sângele meu este în el.

13 Noiembrie 2010

Foaia albă versus Fie ce-o fi

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:27
Tags: , , , , ,

12 noiembrie 2010
-Ar fi bine măcar azi să mai revenim la subiectul interviului, la foaia albă! Spuneai undeva că foaia albă este ca un cearşaf pe care te întinzi cât vrei.
-În ciuda acestei siguranţe pe care ţi-o oferă, în ciuda acestei libertăţi sugrumate, pagina albă este un câmp minat. Ieri mă gândeam la un amic, care m-a ajutat mult cu cărţi, cu diverse colete pe care nu le puteam pune dacă nu eram la Bucureşti, acest amic dacă îl sun la orice oră din zi şi din noapte şi îi spun: „ai de mers pe sub o sârmă ghimpată câţiva kilometri şi la capătul căreia trebuie să îmi pui un plic la poştă”, el se va trezi năuc, nu va înţelege nici ce are de făcut, nici ce pericole sunt, dar dacă trebuie să pună plicul, pleacă imediat, asta e amiciţia – să treci de nisipuri mişcătoare care pândesc la fiecare colţ, de scorpioni, idei depăşite, morgane cerşind apă la fiecare pas, este greu să fiu amică cu pagina albă, numai scriind descopăr. Aş putea spune: pregătiţi paraşutele, deschideţi coastele la maxim, se va sări de la 3000 de metri, vântul nu este propice, trebuie să băţeţi din ambele aripi, dacă veţi simţi ceva rece şi ascuţit în torace, sigur aţi pierdut controlul şi atunci veţi cădea în derivă, nu-i nimic, lângă pagina albă este o alta mâzgălită veţi cădea într-un cerc, aici veţi fi luat prizonier, vi se va pune lanţuri, veţi lupta pentru libertate ca un gladiator printre cobre şi lei, de aceea, este bine să vă păstraţi calmul, cu puţin efort pagina albă poate fi o pătură caldă cu care să-ţi pregăteşti coşciugul. Aventura pe pagina albă te face copilul ei şi când dai de gustul laptelui vrei să rămâi mereu copil ca Peter Pan, refuzi să creşti. Şi asta se întâmplă toată viaţa, rămânem copii ei. Ne întoarcem la pagina albă exact ca la casa părintească, care ne hrăneşte cu cele mai bune mâncăruri.

-Ai un pix? Spune ai un pix la îndemână? Să facem un desen despre o fugă în prima zi de naştere?!

-Cum ar fi ora de tăcere? Cum ar fi dacă s-ar învăţa tăcerea, dacă ar trebui predată în şcoli, ce ar spune profesorul?
-Ar fi ca şi cum aş muşca dintr-un măr cu poftă. Dacă aş fi profesor, aş ruga elevii, studenţii să îşi ia o foaie, un pix, să nu se uite la alţi colegi, să închidă telefoanele şi să tacă. În cazul în care doresc să scrie ceva, să deseneze ceva să aibă la îndemână instrumentarul. Le-aş spune că pot desene floricele, stele, cuburi, alimente, că pot să scrie despre ei înşişi, despre vecini, pisici, cutii de conserve, pot chiar părăsi sala daca nu reuşesc să tacă o oră, să spargă ceasul, să se manifeste cum doresc. Dacă aş fi elev, student aş scrie ceva, şi am făcut experimentul, iată ce am scris: „Îmi amintesc naşterea mea în felul următor: era o zi de vară, mama era în bucătăria din curte, eu am plecat în sera de legume, de obicei ea mă trimitea dimineaţa să deschid uşa să intre aer fiindcă altfel se făcea prea cald. Cred ca aveam deja 6,7 ani sau mai puţin, nu fac legătura cu şcoala. Avem o rochie roşie cloche cu buline albe. M-am dus în grădină şi cum am intrat puţin în seră, pentru că aveam obiceiul să dau şi o tură prin ea, să văd dacă s-a uscat ceva şi cum mai merg lucrurile, văd un fenomen neobişnuit. În fiecare din cele patru colţuri ale solarului erau sute de fluturi albi, îi ştiam că sunt fluturi de varză, dar nu văzusem atât de mulţi. Nu am stat prea mult pe gânduri şi mi-am umplut poala, îmi amintesc cum luam cu pumnul mă ridicam puţin pe vârfuri şi mi-i puneam în rochie. După ce am luat cât am putut, am plecat ţinând bine strâns să nu scap vreunul. Am ajuns în faţa bucătăriei şi strig: „mami, mami”. Ea iese foarte repede speriată şi mă întreabă ce am păţit, timp în care eu îmi dau drumul la rochie şi fluturii se întind peste mine, puţini au zburat, cred că erau încă mici, şi mi se urcaseră pe mâini , pe cap, atunci mami a spus: „era bine să îţi facem o poză”, dar noi nu aveam aparat foto, atunci îmi amintesc cum m-am născut şi iată fotografia naşterii mele de atunci, o conserv bine şi acum.

-Hai să punem puţin moartea cu botul pe labe? Pagina albă este un câmp de luptă, leşuri peste leşuri.
-Ar bine să facem nişte zăpadă, sunt prea mulţi, cu ce i-am putea acoperi, sunt aşa mulţi încât cerul nu-i încape. Suntem singuri pe un câmp plin cu muribunzi, tot încerc să le spun rămas bun, dar ei trag de mine speriaţi şi-i aud în urmă cum îmi spun: „ia-ne cu tine, ia-ne cu tine”, şi-atunci mă desfac la coaste şi stern şi începe să ningă. Linişte. Ninge. Ascultă şi tu. Aşa se salvează tot ce e scris pe pagina albă, sacrificând.

-Pe 9 noiembrie notai: „cândva am să scriu despre dimineţile astea, când stau şi te aştept, sterilă, fără nimic în braţe, nici măcar nu ştiu dacă te mai iubesc, dar am obiceiul să te aştept, pe cine aştept, habar nu am ce faci, unde dormi, unde mănânci, dar te aştept, mereu te-am aşteptat, mă dor picioarele, capul, abia de mă ridic să beau puţină apă, stau în tranşeea asta numită laptop, din când în când cineva mai mă strigă, ridic capul, mă trezesc puţin la realitate, răspund standard, revin la realitatea mea, tu eşti realitatea mea, undeva departe, f departe, te văd grăbit, mergând f repede spre mine, tu de fapt ai crede că mergi la mama ta sau la piaţă, dar mergi spre mine, planeta se roteşte altfel, în staţia de taxiuri un şofer te îndrumă, luaţi-o pe jos, vine şi ea”.

-Da, dar era în alt document, nu e nimic interesant, de aceea nu l-am pus în interviu.
-Eu cred mai degrabă că uşa scârţâie şi prin gaura cheii începe să se vadă la tine.
-Să trecem mai departe. El e mort, degeaba îl aştept firesc să mă ia de mână, el e mort.

12 noiembrie
Azi am văzut într-o vitrină nişte aripi de înger agăţate sus de lustra magazinului. Era închis, în timp ce mă apropiam să citesc pe uşă orarul mai văd încă două perechi de aripi puse, aş zice, la întâmplare în magazin. Reflex, când aud de îngeri am poftă de ceva dulce. Îmi cumpăr o îngheţată şi aştept să deschidă.
-Cât costă aripile?
-30$.
-Sunt originale? (eu întreb glumind)
-Nu cred. Sunt făcute în China. (în acest timp vânzătorul se uită pe etichetă)
-Din ce sunt făcute?
-Din fulgi de gâscă (vânzătorul îmi întoarce eticheta să mă conving ce scrie)
Pfuu, câte gâşte am văzut anul ăsta în România, dacă ştiam că sunt rude cu îngerii, îmi luam şi eu câţiva pui cu mine. Când creşteau, ca să nu zboare de la balcon le mai smulgeam câţiva fulgi şi poate îmi ieşea cu timpul un înger, ba chiar doi.

13 noiembrie
M-am săturat de ierni calde, de vitrine cu brazi de plastic, de oameni de zăpadă din ciocolată albă, de Moş Crăciun pe dune de nisip. Vreau o iarnă simplă, aşa cum este în dicţionar, anotimpul cel mai friguros, să merg prin Piaţa Amzei prin ninsoarea topită în mocirle, să-mi îngheţe picioarele, să nu pot ţine umbrela de frig, să mai intru din când în când la Terra Nova să văd ce fulare mai sunt, atât vreau o iarnă la Bucureşti, care este totuşi mai blândă decât o iarnă la ţară, în Teleorman, acolo îmi e frică să ies din casă, mă îmbrac ca şi când m-aş duce pe front, cu cizme de cauciuc, pulover de lână, şi totuşi ies să pun salamaul de biscuiţi direct în zăpadă, până seara se poate servi, ies să mă joc cu Dixi, să ne tăvălim, să facem un om de zăpadă. Nu mai am făcut un om de zăpadă de mai bine de 15 ani, e trist. Toate s-au schimbat Dixi a fost otrăvit, era prea mare şi prea blând, tot ce este ieşit din tipare trebuie sugrumat ca nu cumva să împrăştie căldura în jur, iarna nu mai are aşa nămeţi mari. Acum a rămas doar frigul, frigul acela produs de un obiect destul de mic dar foarte tăios care produce hemoragii interne, genul acela cu care a fost ucisă Elisabeta de Wittelsbach. Numai că în cazul meu, din punct de vedere al amintirilor sufăr de hemofilie, amintirile nu se coagulează şi nu le pot ţine într-un coş făcut din nuiele frumos decorat, aşa cum ţin accesoriile pentru păr, ele curg, curg.

11 Noiembrie 2010

Observaţie – moartea este autoapărare


Moartea survine ca autoapărare, chiar dacă este vorba de moarte naturală sau suicid. Cele mai interesanate sunt scrisorile de adio lăsate în urmă în care protagoniştii încearcă să explice gestul şi după cum vom observa, nici unul nu ştie să explice. Am citit câteva note de adio, scrisoarea Virginei Woolf:„Simt cert că înnebunesc din nou. Simt că nu putem trece din nou prin încă o astfel de stare groaznică. Și de data aceasta nu mă pot însănătoși. Încep să aud voci și nu pot să mă concentrez. De aceea fac ce pare să fie cel mai bun lucru. Tu mi-ai oferit cea mai mare fericire care poate să existe. Nu cred că un cuplu ar fi putut sa fie mai fericit pînă cînd a venit această boală teribilă. Nu mai pot lupta. Știu că îți stric viața, că fără mine vei putea lucra. Și tu o vei face, știu. Vezi, nici nu pot să scriu cum se cuvine. Nu pot citi. Tot ce vreau să spun e ca îți datorez ție toată fericirea vieții mele. Ai fost foarte răbdător cu mine și încredibil de bun. Vreau să spun asta- toată lumea o știe. Dacă cineva ar fi putut sa mă salveze, ai fi fost tu. Toate m-au părăsit cu excepția încrederii în bunătatea ta. Nu mai pot continua să-ți distrug viața. Nu cred ca doi oameni ar fi putut sa fie mai fericiți decît noi.” , a lui Arthur Koestler, Christine Chubbuck, Wendy Orlean Williams (“I don’t believe that people should take their own lives without deep and thoughtful reflection over a considerable period of time”) şi este mişcător ce spun. Cel mai frumos însă este ritualul japonez, care prevede obligatoriu la seppuku scrierea unui „poem al morţii” în stilul tanka. Din toate scrisorile răsfoite, concluzia este una singură, gestul nu poate fi explicat decât la nivelul iubirii-urii infantile, pentru că în faţa morţii devii copil şi nu îţi găseşti cuvintele, nu ştii să vorbeşti, te întorci practic în embrion, în lumea de unde ai venit, doar placenta diferă, sau mă rog, are alt nume, hai să îi spun mormânt, aici te faci mic, mic până la a fi doar o celulă şi apoi nimic. Mai mult de atât, cât ar fi vrut să împartă moartea lor cu cei dragi prin diverse mesaje nu au reuşit, pentru simplu fapt că moartea ca şi naşterea este doar a lor, moartea nu se împarte la nimic, este un fel de zero infinit. Isaac Asimov spune în „The Gods Themselves”: „”Two is an impossible number, and can’t exist” , „doi este un număr imposibil, şi nu poate exista” – referindu-se la Univers şi Dumnezeu. Aşa şi cu moartea, nu este nici 1 nici 2 este doar o altă entitate a ta, acel zero spre care tinzi, aşa cum fumul se duce spre căldură şi noi ne ducem spre cele mai înalte clădiri. Religia creştină în care m-am născut şi trăiesc în intimitatea ei cu tot ce are respinge sinuciderea, sinucigaşii nu sunt primiţi în biserică tocmai pentru că au dat o palmă creatorului, doar Lui îi este permis să îţi ea viaţa pentru că El ţi-a dat-o. Şi acum G.Liiceanu mă face să râd: „aşa cum am fost un pacient politicos şi prevenitor cu medicii mei, mă voi căzni să fiu un muribund cumsecade cu moartea mea” (Întâlnire cu un necunoscut).

(more…)

-Ce este frigul?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:41

Stăteam pe o bancă, priveam în stânga, în dreapta, în sus dar mai ales prin pământ, poate dau de-o urmă – îmi tot spuneam în gând. Un bărbat rătăcit se plimba de ceva vreme prin faţa mea lingându-şi rănile, uitându-se la telefon din minut în minut, cu rucsacul în spate, cu pantofii trecuţi prin toate lacurile, semn că nu l-a interesat prin ce merge: „e liber?!”, „sunt libere toate băncile!”, dar el nu i-a în seamă şi se aşază lângă mine. „e o stradă pustie, duce doar la banca asta”, eu râd: „toate străzile pustii duc la mine!”, „hai să facem ca ea!”, „cum?”, „simplu, să fim noi doi două străzi care duc una la alta, adică să ne sărutăm”, „este un exerciţiu simplu, o fericire temporară”, „da, un alt fel de drog”. I-am spus că de cinci ani sunt singură şi asta brusc m-a făcut mai înţeleaptă, mă asculta încontinuu ca pe un veteran de război, care totuşi a scăpat teafăr, aveam acest capital de singurătate care îmi dădea dreptul să fiu deasupra lui, puteam chiar să zbor, dar mi-am păstrat spectacolul pentru altă zi cu soare, când ochii mei se fac roşii, nu trebuie să ştie toate secretele, e doar un început. El se făcuse mic, forte mic, prin tăcerea lui devenise aproape copil, mă ţinea de mână ca şi când şi-a găsit mama după mulţi ani. Am plecat amândoi fericiţi cu gândul să facem provizii de iarnă, să nu ieşim din casă decât pentru ţigări şi multe portocale, să ne refacem unul pe altul, să ne punem iar mâini şi picioare, să nu mai fim ciuntiţi pe dinăuntru, să ne schimbăm inima între noi, să stăm înfofoliţi unul în altul dacă e prea frig şi liftul nu merge, să decorticăm poeme pentru pomul de Crăciun. Frigul este o stare interioară, dacă vreascurile pentru foc din pădure s-au terminat degeaba încerc să mai adun de pe marginea drumului în speranţa că mâinile vor fi mai calde, iubirea nu o pot imita.

8 Noiembrie 2010

-Întâlnirea cu mine?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 08:37

stăteam pe banca aia ruptă cu picioarele în nisip printre cutii de bere şi chiştocuri şi aşteptam, desenam cu talpa o inimă, şi râdeam „la ce bun o inimă în gunoaie!?”, aşteptam ca profesoara să vină acasă să-i dau un referat, aveam şi un buchet de flori, în faţa mea era o biserică mică, era undeva pe la Grădina Icoanei, nu mai ştiu strada, am fost doar o singură dată, nu am aşteptat prea mult, cât să îmi dau seama că eu acolo pe banca aia într-o mizerie de nedescris duceam cu mine o altă lumea, o lumea care nu schimba cu nimic viaţa străzilor. eu sigur vedeam altfel, şi atunci mi-am dat seama că eu sunt o fată, nu femeie, o fată cu temele făcute, cuminte care nu ştiu ce căutam pe banca aia, şi-n tot acest timp se făcuse ora 10 şi sun la poartă. profesoara deschide foarte amabilă, era ocupată cu o scriere, de fapt era în transă, mi-a pus repede o cafea rece şi mi-a dat un album mare cu poze, şi-a cerut scuze şi a dispărut la o masă de scris, o vedem subtil din camera cealaltă cum stătea aplecată la birou, motanul miorlăia, telefonul suna, eram derutată, ea nu se mişca. acum înţeleg de ce nu se mişca, atunci mă uitam la poze şi la casa încărcată de tablouri ş flori, probabil mulţi studenţi trecuse să-i lase referate. a rămas că ne vedem la ea la Breaza să jucăm tenis de masă, la examen nu am văzut-o, nici tenis nu am jucat vreodată, nici nu mai am văzut-o de atunci, dar îmbrăţişarea cu mine însămi de la ea am înţeles-o.

7 Noiembrie 2010

Cât durează iubirea?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 07:22
Tags: , , ,

Întrebare clişeu, da, astăzi voi răspunde la întrebări clişee pe care în mod firesc le puteţi găsi în orice revistă de citit în tren. Ca să ştiu cât durează, trebuie să ştiu mai întâi ce este. Iubirea este un principiu, chiar un mod de viaţă, pe care-l întâlneşti la unii oamenii. Citesc de câteva zile George Vasilievici, îl ştiam din 2008 când începuse să posteze texte pe un site de poezie, acum după ce s-a sinucis găsesc că aproape în fiecare poem vorbea despre moarte. S-a jucat cu moartea pe degete aşa cum face un clovn cu mingile colorate, când pe sub mânecă, când pe sub privirile noastre, nu ştiu cât de mult pentru el însă a fost joc, jocul era doar pentru cei din afară. Cred că nu a fost suficient de iubit, într-un fel îl înţeleg. Îmi pare rău că nu l-am întâlnit, deşi aş fi putut, acum însă vorbim despre iubire. Asta este iubirea, lipsa aceasta de aer, pe care el nu a avut-o. “Unora le este bătut în palme de unde curge sânge amestecat cu pastă de pix”, spune el, asta e iubirea, moartea, cuiele bătute şi de care nu poţi scăpa, el nu a scăpat, sau nu a vrut să scape. Iubirea durează cât stă un tren într-o staţie, uneori ai impresia că stă o mie de ani şi nu mai pleacă, alteori că stă doar o secundă şi nu ai timp să te urci. Iubirea în timp este doar o impresie, un efect lăsat în conştiiţă despre fapte cu care am venit în contact cândva. Iubirea rămâne întipărită în memorie ca o pată de ulei pe haină pe care greu o mai scoţi, sau poate nu o mai scoţi niciodată, ea rămâne acolo chiar dacă haina nu o mai porţi. Iubirea este o reflectarea a unor însuşiri ale lucrurilor, oamenilor din afară, ca urmare acţiunii lor asupra oragnelor de simţ. O emoţie violentă care trezeşte curiozitatea, un fenomen psihic foarte dăunător, funcţiile vitale uneori au de suferit, inima, ficatul, stomacul. Iubirea durează atât timp cât senzaţia hrănită, şi dacă totul se petrece la nivelul creierului, iubirea nu suportă distanţă, distanţa este diminuată imediat, de aceea nu este nevoie ca receptorii să fie unul lângă altul pentru a se iubi. Iubirea, din fericire, trăieşte mai mult decât noi.

25 Octombrie 2010

-Ce mănânci astăzi?

Filed under: Atac de cord,Interviu — maskirovka @ 09:30
Tags: ,

-Nu am nimic de mâncare, dar în fiecare zi arunc pungi pline de gunoaie; ambalaje de hârtie în care odată înnopta iubirea, azi este plină de mucegai şi ruptă pe la colţuri; sticle goale de plastic pe care nimeni nu mai dă nici ban, deci nu are rost să ies afară şi să strig “sticle goale, sticle goale”, golul cel mai hău este chiar sub tălpile mele; cutii de conserve pe care le ţineam pentru iarnă dar conservantul nu a fost prea bun şi trsiteţea s-a împroşcat pe pereţi fix ca un borcan de bulion care a răsuflat, trebuie să zugrăvesc, dacă ştii pe cineva dă-i adresa mea, dar să-i spui adevărul că între tavanul fals şi podea este o realitate dezintegrată în incendii şi gheaguri de sânge; hârtii mototolite înfrăţite cu dracul până la puntea de aur apoi au ales să meargă singure pe jos; stolurile de papagali care erau elemetele de bază ale supravieţuirii au migrat şi ele în punga de gunoi. Am de la mama un înger la pachet pe care scrie zacuscă, dar nu-l desfac să nu i se altereze aripile. Chiar nu am ce să mănânc azi, pe spatele meu trec turme de cuvinte, poate prind unul.

Revoluţie în camera mea

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:02

-Dacă ai face o revoluţie în cameră, despre ce ar fi?
-Până acum vorbeam de contopirea trup-perete, un fel de eu sunt singura mea cameră, sau el, cum mai povesteam odată. Dacă în camera mea ar intra un puhoi de oameni, dacă s-ar călca între ei, dacă s-ar împuşca unii pe alţii pentru un loc pe pielea mea, ar fi o revoluţie a unui creier spongios, neobişnuit cu trecutul, care absoarbe balize luate de vânt. Dar aş vedea revoluţia altfel, ca pe o mare imatură, de-a dreptul copilăroasă care trece pe parchet fără să ude lemnul, o revoluţie a unui singur strigăt.
-Ce fel de strigăt?
-Nu, nu e vorba de o lozincă, e vorba de un strigăt înfundat, ca atunci când mergi pe un hol de spital şi auzi fără să vrei din camere cum moartea intră tiptil în oameni. Un strigăt numai al tău.

Dumnezeu trăieşte pe pământ

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:00

-Dumnezeu trăieşte pe pământ, merge singur pe stradă, închis bine la toţi nasturii de la haină, nu ridică privirea, nu ridică din sprâncene, are mersul grăbit, spre o ţintă pe care noi nu o cunoaştem. L-am văzut de pe fereastră, era uşor de remarcat, dar nimeni nu dădea importanţă, m-am îmbrăcat cu ce am apucat şi am ieşit repede să-L prind din urmă. M-am ţinut aşa după El vreme de o oră, după care se întoarce şi spune:
„-Tu chiar nu ai nimic mai bun de făcut decât să tremuri în frig?”
Am tăcut, El a plecat mai departe. Eu am continuat să-I merg în spate călcându-I fix pe urme ca atunci când treci printr-o zonă minată.

-De ce L-ai urmărit?
-Aşa am crezut eu că trebuie să fac, să mă ridic şi să plec după El.

-Până când ai fi mers, dacă se înnopta?
-Aş fi mers mult, până la capat.

-Care capăt?
-Totul are un capăt nu!?Drumul, mersul, apoi oboseala, viaţa ucigaşă, şi dacă-L vedeam stând jos, mă odihneam şi eu.

-Poate aici era capătul, odihna de care vorbeşti.
-Odihna sau mersul, tot una!

24 Octombrie 2010

-Ce îţi propui să faci astăzi?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 05:30

-Citeam undeva că persoanele care se duc la piaţă cu listă pentru că nu sunt capabile să memoreze ce au nevoie şi cei care îşi organizează ziua următoarea au deja primele semne de Alzheimer. Din nefericire, eu mă duc la piaţă cu listă şi culmea, îmi organizez nu doar a doua zi, chiar toată săptămâna, luna, am agendă, unde notez întâlniri şi în fiecare dimineaţă când mă aşez la birou o citesc, nu pentru că nu aş şti ce fac în ziua respectivă ci doar să mă asigur încă o dată că sunt precisă. Dar ce m-a încurajat este faptul că, citind mai departe în cartea cu pricina, se spune că diagnosticul nu poate fi pus exact decât postmortem printr-o necropsie, când se observă clar celulele afectate de proteina tau. Da, tau, aşa o cheamă. Astăzi ar fi bine să inventăm o poveste, fără margini, fără limite, ceva magic.
„Plecasem încet spre şcoală, aveam de mers 20 de minute pe jos, ceasul era 7.30 şi la ora 8 începeau cursurile. Era o dimineaţă de toamnă într-un oraş fără oameni care se ascunseseră în ei sau în casele lor, strada era aproape goală, doar eu mergând încet spre şcoală. La prima trecere de pietoni m-am oprit, nu era semafor, nu erau maşini, aşa că m-a oprit să adun câteva frunze de arţari să le pun la presat ca semne de carte. În timp ce le culegeam asfaltul a căpătat altă culoare mult mai adâncă, pentru moment am crezut că s-a întuneat brusc, dar nu, dungile albe de vopsea care marcau trecerea dispăruseră în ele însele, se absorbiseră odată cu mine. Eu eram veselă, culegeam frunze de arţar să le pun la presat ca semne de carte. Cerul era violet, clădirile nişte cuiburi de viespe, era mai cald ca niciodată, mi-am dat jacheta jos, o ţineam în aceeaşi mână cu geanta. Nu se întâmplase nimic, librăria era la locul ei, chiar şi primii trecători pe care-i zărisem la ieşirea din casă se rătăceau şi ei prin oraş. Mă întrebam, oare ei ce trecere de pietoni au folosit, fiidcă acum erau mult mai tineri, nu aveau copiii de mână, asta remarcasem şi m-a făcut să privesc înapoi. Arţarul avea câteva crengi, iar crengile lui mari care acopereau trecerea de pietoni nu mai erau. Eu continui să merg spre şcoală, deja cred că întârziasem, încep să alerg, să alerg, la un moment dat am avut impresia că îmi văd mama. Da, era ea. Am fugit spre ea. Dar ea nu mă recunoaşte, merge mai departe grăbită. În pântec cred că eram eu”.

22 Octombrie 2010

-Vezi ceva prin întuneric?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:59

-Deja consider întrebarea un joc, puţin alunecoasă. Întunericul ascunde teamă, la fel cum priveşti balerina fragilă dansând pe poantele-i delicate şi la un salt acrobatic brusc ai un cuţit în stomac, de frică să nu cadă, tot aşa şi întunericul e întuneric, dar depinde ce ascunde. Întunericul poate fi o fiinţă, o fiinţă pe care nu vei reuşi să o cunoşti niciodată, laturile necunoscute aduc teamă. Întunericul cerşetorului care nu mai are nimic de pierdut, el este numai el şi numai el, nimic altceva, întunericul lui este în el ci nu în afara lui. Defineam mai sus undeva că, iubirea este un întuneric atroce, şi este foarte adevărat, bâjbâi după o ieşire ani de zile, te dai cu capul de pereţi, îţi rupi gleznele, orbecăi ani în şir şi tot nu reuşeşti să dai de o lumânare. Ce faci dacă începi să vezi bine pe stradă, dacă vorbeşti cu oamenii, dacă nu te mai dor tălpile, e semn că iubirea nu mai e iubire, este altceva, dar iubire nu. Şi ca să răspund exact, nu văd prin întuneric. Nici măcar nu disting dacă întunericul iese din mine sau ies din întuneric.

-Când crezi că un om involuează?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:56

-Atunci când iubeşte.
-De ce?
-Iubirea dezumanizează. Poţi deveni câine, poţi sfâşia fără milă, poţi întoarce pe dos pielea, poţi fura, mutila, teroriza. În iubire nu mai eşti tu, eşti locuit de celălalt încât în tine se dă lupta asta acerbă a autorecuperării, când vrei să fii tu şi mai poţi, sub nici un chip nu mai poţi, nu mai ai mâini, picioare. Uniunea asta cu celălalt naşte în tine o altă fiinţă, necunoscută, pe care încerci să o ţii în lesă, neştiind de ce este în stare şi bineînţeles nu reuşeşti.
-Iubirea este o înfrângere?
-Ar fi bine să fie doar atât.

Întrebări

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:48

-Ce mi-ai scrie în dreptul inimii? (Amurgul gândurilor, Emil Cioran)
-Un poem, de fapt un vers, l-am mai spus, dacă revezi manuscrisul îl găseşti.

-Ce te surprinde cel mai mult la oameni? (Interviu cu Dumnezeu, Octavian Paler)
-Mă refer la „a surprinde în mod plăcut”; fiind „ce” şi nu „cine”, aş spune „bunătatea” – cuvânt care rămâne la stadiul de substantiv în dex ci nu se mai prelinge dintre coperţi să fie şi „trăsătură de caracter”. Da, mă surprind oamenii buni.

-Nu am cui mă ruga, atunci cine să mă ierte? (Hosmos şi alte poeme, Magda Cârneci)
-Când eşti într-o mare părăsire şi nu mai ai nici cui de te ruga, pesemne că este o mare tragedie. Găsesc resurse pentru rugăciune, de fapt, niciodată nu mi-am pus problema că nu am cui mă ruga, implicit nu am trăit o aşa mare tragedie.

-Ai vreo scrisoare pentru mine?(Poşta, Charles Bucovsky)
-Da, o scrisoare scurtă:
“Lângă mine un fir de telefon, vechi, scos din priză, atârnă lângă pat, două abajururi sparte, cărămizi, întuneric, o siluetă de om, cred că este a mea şi o coală de hârtie cu un coridor lung, lung pe care alerg la tine”

-De ce-l sărută Iisus Hristos pe marele inchizitor în apologul din Fraţii Karamazov? (Jurnalul fericirii, Nicolae Steinhard) Tu de ce l-ai săruta?
-Din inerţia prăbuşirii.

– Ştii ce-i ăsta, nakkoo? (E locul unde lumea de afară se întîlneşte cu lumea dinăuntrul tău, Copii nopţii, Salman Rushdie)
-Nakkoo este o aventură, iar ca orice aventură nu ţine prea mult. De obicei mai puţin de o noapte, câteva ore, dar ce nu ştii, este că niciodată nu vei afla când ai nakkoo.

-Dar eu n-am cancer, doctore, nu-i aşa? Nu-i aşa că n-am cancer? (Pavilionul canceroşilor, Aleksandr Soljeniţîn)
-Cred că pe fiecare dintre noi ne-a încercat o formă de cancer mai severă sau nu. Înmulţirea excesivă a celulelor maligne seamana cu zilele proaste care se adună grămadă în casă iar cerul de aici este negru şi tulbure. Ăstai cancerul, aşa cum stăm acum, în forma asta iniţială de embrion nenăscut, când ne uităm pe geam şi vrem înapoi. Cancerul este o stare, boabele de cereale se fac făină cu ajutorul pietrelor sau al valţurilor morilor.

20 Octombrie 2010

Dialog în staţia 783

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:20
Tags: , , , ,

-El este un înger?
-Da, fără doar şi poate, un înger sublim. Numai că el nu ştie şi de câte ori încerc să-i spun, tace şi se uită în jur, ca şi cum nu aş vorbi cu el. El este un înger sublim, repet, nu se are decât pe el şi asta îl face şi mai înger. Are două aripi pe care le ţine sub geacă, doar eu ştiu de ele, uneori când îi spun: “azi vezi că plouă, să ai grijă să ţii aripile înăuntru”, se retrage şi mai mult în el, el nu şi le-a văzut niciodată, dar are încredere în mine şi spune: ”Da, ştiu şi azi sunt invincibil”.

-Este un fel de cură cu aripi?
-Nu, nu este un tratament, este ceva ce nu înţelegi, degeaba încerci să ma descoşi, nu este nici măcar o mască, nici măcar un resort interior, nici o suferinţă crescută în piele, aripile nu se nasc din suferinţă, seamănă cu nişte coarne de melc, în sensul că la anumiţi stimuli cresc, la alţii se retrag. În prezenta mea, aripile lui ies din geacă. Punct.

19 Octombrie 2010

-Cum este când nu mai ai nimic de pierdut?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 17:40

-Ştii cum e când nu mai am nimic de pierdut? este ceva imponderabil, parcă eşti la graniţa cu Raiul şi printre tufe îl vezi pe Dumnezeu, de tufele astea îmi este frică. Îmi iau viaţa în buzunare, pentru că oricum altceva nu am, aceeşi valiză, aceeaşi blue-jeans şi plec. Dar nu oricum, aşa repede, cum apuc, cu trenuri personale, dormind pe bănci rupte, prin oraşe necunoscute ca nişte fantome care mi se lipesc de trup şi nu mai mă lasă în pace. Plec într-o nimicire atroce, plecarea e însăşi prăbuşirea, mersul, drumul, gările, totul devine cumva concav, convex, realitatea e deformată, după cum spuneam se deschide o nouă graniţă, atunci încep să mă cunosc. Parcă m-aş elibera nu de o viaţă ci de o moarte care se ţine scai, dar până la urmă cine ştie unde e viaţa, unde e moartea, eu sunt doar la barieră, lupta nu se dă nici pe departe cu pistoale, mercenari, pentru că nu este o luptă, este mai mult o izbitură. Izbitura de pereţii corpului tău.

7 Octombrie 2010

-Ai avut vreo zi aşa interminabilă, cât o carte?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 05:36
Tags: , , , ,

-Nu, dar plecări, da. Orice plecare deformează. Bunăoară acum am inima teşită, nu se observă din cauza hainelor, dar te asigur că după miezul nopţii voi striga de durere. Am în casa asta un loc sacru, unde fumez pe ascuns, pe un fotoliu, stau şi plâng şi fumez. Fotoliul ăsta este un loc de pelerinaj, nimeni nu va şti cât am suferit în el ani de zile. Peste ani şi ani va fi dus la muzeu, ai să vezi. Niciodată nu am scris pentru a fugi de ceva sau cineva, de atâţia ani, am scris disciplinat, din plăcere, scrisul a fost ca o artă interioară căreia trebuia să-i dau cearceaful alb jos, să i se vadă faţa şi goliciunea. Dar, atenţie, dar, ieri, am avut parte de un experiment imprevizibil, acolo pe fotoliul – loc de veci, am crezut că orbesc, la modul triumfal al minţii, toate angoasele, marea iubire, căderea, plecarea m-au doborât. Am venit nepăsătoare la tastatură şi culmea, am încept să revăd nişte eseuri mai vechi, am tăiat, am completat, am recitit şi m-am calmat, brusc m-am calmat. Scrisul este ca o golire, parcă ai vărsa din tine toată amărăciunea, toată putrefacţia ar fi aruncată, toate resturile care emaciază liniştea sunt expulzate pe foaia albă. Foaia albă este un coş de gunoi sentimental, tot ce macină, tot puroiul e împroşcat în diverse mâzgăleli. Nicio carte nu mi s-a părut intreminabilă, însă ş fi vrut să am parte de o iubire intreminabilă, de prietenie nu pot. Angela Marinescu într-un interviu spune: ” Femeile se nasc pentru a fi mame, soţii, iubite, infirmiere, nu prietene”. Aşa este. O femeie poate fi orice, dar prietenă nu. Mi-a plăcut acest pasaj cu precădere, deoarce eu nu am fost şi nu sunt prietena nimănui. A vorbi despre prietenie e ca şi cum ai vorbi despre moarte, trebuie să pui harnaşamentul adecvat şi să suporţi totul cu o fidelitate crudă. De aceea spuneam, nu există prieteni, există doar mame. Mama mea este strălucitoare. Prietenia până la urmă este un act de curaj, este ca o sinucidere în cel care îţi e prieten, prietenia este un gest exterm.

6 Octombrie 2010

-Dacă ai ţine un curs de poezie, ce ai spune studenţilor?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 12:53

-În primul rând, aş lua cu mine un cub, un cub simplu, cel al lui Nichita, apoi şi cercul şi tot aşa. Le-aş spune poeziile cu pricina, pentru că orice lecţie despre poezie obligatoriu începe cu el. Apoi, aş da un test, unul frugal, de 10 minute.
Test: se deschid palmele şi se privesc vreme de cinci minute, după care fiecare scrie ce a înţeles din acea privire. Aş da şi eu testul odată cu ei, dacă cineva ar intra în sala de curs, ar crede că este o oră de religie, că spunem rugăciuni sau de ce nu la un curs de chiromanţie, eu şi toţi elevii deodată vom ţipa la intrus: “Ieşi sau mâinile sus”, ca într-un film american, unii vor împuşca intrusul, alţii îl vor pune la masă.

25 Septembrie 2010

-Ce faci în timpul liber?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 05:52

-În timpul liber nu e deloc simplu, e ca şi cum te-ai afla într-un autobuz aglomerat încercând să-ţi menţii echilibrul. Bara de metal e plină de mâini, multe şi murdare, mâini peste mâini, aş putea să cad la prima curbă, asta aduce a fericire naivă ca atunci când eram mică şi mă dădeam în leagăn. Iau masa de seară pe o bancă în parc, tot timpul acelaşi câine, aceleaşi inimi trec strangulate prin oameni, eu mă caţăr pe ziduri în voie, fac acrobaţii la mari înalţimi, sar când din mine, când de pe bloc, ies teafără de sub roţile de maşini, nimeni nu se miră. Într-o zi am să mor de-a dreptul, fără scamatorii, pe trotuarul de vis-a-vis va ninge şi mâini peste mâini mă vor acoperi.

-Şi atunci când nu ai timp liber ce faci?
-Îmi este greu, deoarce fac lucruri contrar voinţei mele. Atunci sunt un cimitir, absorb tristeţi inefabile, toţi vin şi aruncă în mine ca într-un coş de gunoi, gratii, frânghii, fiinţe fabuloase; cel mai mult mi-a plăcut o Veneţie clandestină, nu ştiu a cui era, de atunci am un gondolier care nu mă părăseşte, am o altă anatomie.

-Ce fel de anatomie?
-Una ciudată, numai a mea, nu ştiu dacă o mai vede cineva, pentru că nimeni nu mi-a spus ceva ieşit din comun, ceea ce certifică că doar eu ştiu. Am piele de leu în loc de mătăsuri, port alge la gât şi mi-e teamă de vulturi, şobolanii cară mereu somnul de veci, harpiile flămânde apar, sting becul şi n-ai să mă vezi prea curând.

-Se luminează, există vreun loc unde nu ai putea merge?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 05:46

-Mă lovesc de pereţi, am uitat că nici azi nu am aripi, după cum mă trezisem cu mâna la tâmplă aş fi zis că da. Din nou iau în serios documentul word, aici viaţa se sparge mai uşor până când dimineţile devin casante, inima este în expasiune, războiul Troiei se poate schimba. Dacă tot m-am trezit cu noaptea-n cap, rearanjez cărămizile, oraşul nu va mai fi pe colină, nu-l mai căuta acolo, momentan s-a mutat. Beau cafeaua liniştită, excavând după el, pot detecta clădiri, straturi de fericire, vârfuri de săgeţi, şanţurile unde se scriu poeme, epoca bronzului şi cam tot ce mă interesează este aici. El, nu. Se luminează. Nu există loc unde nu aş putea merge.

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.