DozaDePoezie

7 Mai 2015

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:55
Tags: , ,

Mi-ar plăcea să-mi arăți Bucureștiul noaptea, încet, pas cu pas, să nu ne grăbim Să nu ne sune nimeni, iubirea să ne dea ocol ca un roi de cuvinte, din mine vor Ieși vietăți ciudate, femei pe care nu le cunoșteam și te vor minți că repar scara Lui Iacob, că bat cuie în palme, că în urma ta voi avea grijă de sufletul tău și voi Acoperi oglinzile de sare, brusc voi începe să miros a plantă vindecătoare Cânii se vor ține după noi, la fel și oamenii singuri, copiii vor veni  în șir indian Cu pamele deschise unul câte unul să le desenăm păsări care zboară prin corpul lor Mă vei mângâia acolo în plină stradă, mâinile tale vor trece peste mine Ca niște brazde adânci și pielea va trosni ca un la înghețat să-ți facă loc Va fi atât de frumos încât toți oamenii se vor trezi din somn și vor deschide Geamurile și vor striga: veniți și la noi, veniți la noi, poftiți la masă, și toată Povestea asta va aburi ca o copilărie caldă, dimineața voi ieși din tine ca un bob Germinat, lumina va pârâi ca o pădure deasă sub pașii noștri care se tot duc

15 Mai 2014

Poem erotic

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Dincolo de mine,Erotism,Poezii — maskirovka @ 10:00
Tags: ,

Când fac dragoste cu tine prin piele iese un gaz toxic
Iubirea mea se transformă în vapori contagioși
Iar eu privesc de sus în starea mea nouă
Aproape lăuntrică, privesc de sus corpul părăsit de iubire
Cum face dragoste cu tine ca un animal fără cuvinte
Care nu mai articulează, nu mai gândește, evaporă
Evaporă gazul toxic până revinE iar pe pământ ca un copil
Plecat de acasă fără să știe părinții și care în patul gol
Pusese o păpușă din lemn de mesteacăn

13 Mai 2014

4 fraze despre iubire


Iubirea se manifestă prin cuvinte, multe sau putine, uneori deloc, prin gesturi mici sau mari, uneori deloc, prin sentimente pure sau mai puțin pure, uneori deloc, iubirea nu este nici în rai, nici în iad, e undeva la granița lor într-un loc îngrădit cu sârmă ghimpată unde pe o tăbliță roșie scrie: nu intra, pericol de moarte, mă uit peste gard, cadavre, tot felul de muribunzi zac pe jos lingându-și rănile la propriu, partea bună este că nu miroase ca pe lângă un cimitir de elefanți, carnea nu intră în putrefacție, din carnea celor care au iubit se face un parfum rar, scump, ce e drept… asta numai îngerii știu.
Când intri în iubire ai intrat într-un tunel lung, negru, care nu știi unde duce, merg pe stradă îmi aud doar pașii cum scârțâie sub zăpadă, aud doar mâinile care foșnesc prin buzunare după mănuși, bani, aud doar inima cum bate ca un ceas imens, idem celui din Turnul Londrei, de văzut nu văd nimic, știu drumurile pe de rost, nu am nevoie de baston sau de vreun câine ajutător, nu, bâjbâi mai mult prin mine și nu pe străzi, aș vrea să-mi găsesc inima, dar inima mea nu mai e la mine.
Nu sunt nici mai mică, nici mai înaltă, însă corpul mă ridică deasupra clădirilor, corpul mă coboară în subteranele minții printr-un mecanism simplu, la toți oamenii e la fel, o chestiune indispensabilă, oamenii pot trăi fără apă, fără hrană, mănâncă rădăcini, beau apă din bălți, se pot hrăni chiar din alți oameni fără a fi vampiri, uneori îi seacă de propriul eu și-n locul acestui eu apare un altul care se duce într-un loc îngrădit cu sârmă ghimpată unde pe o tăbliță roșie scrie: nu intra, pericol de moarte.
Iubirea nu aparține existenței, nu aparține vieții, aparține mai mult morții, unei alte dimensiuni, străzile pe care merg se lărgesc, oamenii pe care-i salutam zi de zi nu-i mai cunosc, pâinea este un element care nu ține de foame, apa nu mai e ceva vital, camera e un fel de capsulă spațială, cărțile niște covoare fermecate, iar tu, tu nu ești o ființă de care am nevoie, pentru că mă uit la tine și nu știu ce să fac, tu ești mai mult eu și echivalența asta naște aripi, mă pot schimba cu tine oricând, într-un joc straniu al sufletelor.

6 Aprilie 2014

Bună dimineața

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum — maskirovka @ 06:59
Tags:

Te iubesc și acesta ar trebui să fie poemul, în el încape tot
La prima vedere sunt doar două cuvinte amărâte ca în tabloul
Lui Grigorescu, Car cu boi, nu ai nevoie de mai mult, doar să vezi
Tristețea cum trage o inimă bătrână care abia mai bate și pe care
Trebuie s-o șlefuiești ca pe un diamant să prindă iar lumină
Te iubesc și nu ar trebuie să fie un poem offtopic doar pentru că
El conține doar două cuvinte limpezi prin care se vede raiul, iadul
De ce trebuie să mă dau cu capul de cer pentru două cuvinte
Date prin zahăr pe care le-aș înghiți instant ca pe doi ochi orbi
Te iubesc și asta e toată averea oricărui sărac, două cuvinte
Slăbănoage ca două picioare de flamingo care te ridică
Și în balta stomacului vezi foarte clar hrana pentru încă o zi
Din mine se deșiră te iubesc ca dintr-un păianjen casa
Te iubesc și locul acesta propus e modest și întins ca un câmp
Primăvara unde păsările vin să adune semințele rămase în urmă
Te iubesc nu are nevoie de temple să fie adorat, de struguri la picioare
De îngeri sau paji, nu, te iubesc sunt două cuvinte ca două pastile
Cu efect placebo, dacă le înghit merg deasupra străzii
Și cu cât mă apropii de tine, încet, încet mă nasc
Oamenii îmi fac loc, se dau de-o parte și de alta a drumului
Te ademenesc ca pe-o fiară cu mirosul de placentă-n zăpadă

4 Aprilie 2014

Ne mai iubim?

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Erotism,Poezii — maskirovka @ 15:33
Tags:

Aș fi vrut să scriu despre tine cum doar o singură dată s-a mai scris
Când ai fi citit primul rând să crezi că citești Biblia, aș fi vrut
Să te strâng până când carnea ta intra într-a mea și eram deodată
Două roți dințate ale aceluiaș mecanism livresc, elemente concrete
Abstracte, unite într-un tot organic, pulsatil, aș fi vrut să te țin
În sângele meu, împreună am fi inventat concepte, filosofii despre
Cum este să ai patru mâini care zi de zi sapă una în alta ca apa în nisip
Ne-am fi obișnuit repede și cu două inimi, când una dormea alta stătea trează
Și tot așa, făceam cu rândul în viață, în moarte, le-am fi îmbinat perfect
În rotunjimea noastră ne-am fi mulțumit și cu o fericire de plastic
Respirația ta mi-a umplut trupul cu heliu, când mă atingi mă duc
Undeva departe într-o lumea unde peștii vin la mal și cer mâncare
Ca niște copii deportați de pe uscat în adâncurile ființei mele
În astfel de momente nu vei ști niciodată cum e să fiu iar fecioară
Și-mi albesc la râu măduva spinării doar pentu tine, nu te întreba
Mai bine hai să lăsăm poezia să-și facă de cap între noi

11 Martie 2014

Cum se scrie un poem

Filed under: Cubiculum,Dincolo de mine,Poezii,Special — maskirovka @ 04:20
Tags: ,

Se poate începe de la tălpi

(mă așez pe dușumea și duc mâna la tălpi
după care cu un deget urc cât mai sus spre unul din picioare)

Dau deoparte cioburile, paşii rătăciţi, deschid porți
Închid porți, șterg cu buretele urmele dureroase, scot ghimpii
Pielea devine albă, fără nicio pată, aşa cum îmi doream
Ca o foaie de hârtie. Abia acum pot lua pixul albastru
Să scriu poemul, urc pe glezne, întâi pe cea dreaptă
Apoi pe cea stângă, se face prânzul, vreau să mănânc
Să mă odihnesc. Aprind o ţigară şi privesc gleznele
Au căpătat alte formă, în ele sunt comori ascunse, mări
Încep să construiesc bărci, să pun vele, caut cârmaci
Se face seară, întunericul se prăbuşeşte şi barca se scufundă
În beznă. Nu te îngrijora, pot scrie poemul și la o lumină difuză
Uite mai sus lângă stern un felinar îl pot lua
Şi uite aşa a trecut ziua, poemul încă este neterminat
Și eu zac acolo, arsă de soare, bătută de vânt, cu hainele zdrenţe

(se aud picături de apă)

(privesc în jos preocupată de piele, nu mă uit în jur)

-Unde este Dumnezeu?
-Dumnezeu trăieşte pe pământ, merge singur pe stradă
Închis bine la toţi nasturii de la haină, nu ridică privirea
Nu ridică din sprâncene, are mersul grăbit, spre o ţintă
Pe care noi nu o cunoaştem. L-am văzut de la fereastră într-o zi

(ridic capul bucuroasă urmărind prin aer fantasma)

Era uşor de remarcat, dar nimeni nu dădea importanţă
M-am îmbrăcat cum am apucat şi am ieşit repede să-L prind din urmă
M-am ţinut aşa după El vreme de-o oră după care se întoarce şi spune:
„-Tu chiar nu ai nimic mai bun de făcut decât să tremuri în frig?”
Am tăcut, El a plecat mai departe. Eu am continuat să-I merg în spate
Călcându-I fix pe urme ca atunci când treci printr-o zonă minată

-De ce L-ai urmărit?
-Aşa am crezut că trebuie să fac, să mă ridic şi să plec în spatele Lui

4 Iunie 2013

Țesut conjuctiv-epitelial nud

Filed under: Cubiculum,Dincolo de mine,Poezii — maskirovka @ 08:32
Tags: , , , , ,

Sunt zile care nu mai încap în mine și le expulzez ca pe niște embrioni prematuri
Stau lipită de geam și fumez până când fumul intră în oase și încep să te văd
Cum treci prin mine, amețită de drog expulzez încă o zi fără tine, nu mai știu
Cine sunt, ce piele port, te-ai intins mult și pătrunzi locuri care ar fi trebuit
Să rămâne virgine și cu același miros de rășină, de mere coapte
Corpul de noapte are pielea tânără, lăptoasă, oasele se întind infinit de lungi
Infinit de adânci
Corpul de zi este saturat, plin de cuvinte alandala, pe care le aud fără să vreau
Care se lipesc nu știu cum și de de ce, de pielea mea, ca o gumă de mestecat
Pe talpa unui pantof, le aduc acasă fără să știu de ele, mizerabile, urât mirositoare
Ceva se întâmplă, îmi spun, în timp ce îmi fac un ness, cuvintele urcă încet pe mine
Infinit de adânci
Până la gât, până la gură, ca niște lipitori care sug propria sevă, se dă o luptă
Sub carnea mea, între ce mi-au spus oamenii că trebuie să știu și între ce știu
Sute de gene au de suferit prin această schimbare, 100% eficace, înveliș infinit, neîntrerupt
Sunt legată de mediul înconjurător prin piele, funcția de apărare împiedică pătrunderea
Unor agenți patogeni în organism (bacterii, substanțe toxice, radiații, tu)

28 Mai 2013

Adevărata adâncime, nu sunt eu, nu ești tu

Filed under: Cubiculum,Dincolo de mine,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 05:08

De obicei mă pierd când citesc, intru în poveste, iau un scaun și urmăresc
Mișcările personajelor, inimile cum se mută de pe o parte pe alta
Îmi fac prieteni, îmi fac o familie, e mereu liniște, pădurea e de un verde perpetuu
Ninge uneori dar mâinile nu îngheață, sunt lemne de foc, prăjituri și ceai cald
Iubirea se simte în aer ca o păsăre deasupra cuibului, nimeni nu atinge pământul
Dimineața pe spatele meu este un câmp verde cu iarbă plină de rouă
Bărbatul care se descalță și merge pe aici se poate vindeca de boli
Poate da timpul înapoi să fie din nou copil, să alerge, să alerge
În timp ce din colivia toracelui ies fluturi imenși, de doi metri
Cine e bărbatul care poate face o astfel de scamatorie?!
Chiar aici pe pielea mea dimineața când draperiile încă sunt trase
Și întunericul geme sub lumina albă a cărnii, chiar vreau să-l cunosc
Altădată mă pierd în tren, fereastra e deschizătura spre interior, privesc pe geam
Și văd și mai bine în mine, niciodată nu e la fel, în afara câtorva elemente de decor
Care nu se schimbă, părinții, casa, sângele trișează, își mai schimbă culoarea
Uneori mă mint și visez la un iubit simplu ale cărui mâini sunt doar pentru mine
Și el cu brațele lui va trebui să sape, să caute, să dea de-o parte, coaste, grilaje
El va trebui să știe să tacă alături de mine în fața unui drum care nu știm unde duce
Mă pierd în cărți, în mine, în călătorii, când stau cu fața lipită de fața ta
Adâncimile mă atrag inexplicabil, am o poftă incontrolabilă de adânc și în toate aceste
Momente mă comport ca un copil în fața unei înghețate, uit de mamă, uit de lecții
Când sunt în fața mării brusc sunt lucidă, îmi e frică, stau doar pe plajă și privesc
Citisem undeva că frica te face mai inteligent și poți găsi soluții pe loc
În fața mării nu am soluții, orbesc, creierul devine gol, nu pot elucida
Deși știu să înot, niciodată nu am înotat în mare

20 Mai 2013

Aventura

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 04:55
Tags: , , , ,

Câteodată Dumnezeu cântă la colțul străzii
Nimeni nu mai aude muzica lui, toată lumea trece
Trece în grabă spre ceva nedefinit care nu le aparține
Spre case făcute din cărămizi, din foi, din pânze freatice
Pe care nu le pot lua cu ei când vor muri, spre școli de unde
Își iau copiii de mână, și nici acești copii nu le aparțin
Nu-i poat lua cu ei când vor muri, spre fântâni înfometate
Spre mame, spre tați, spre cărți sau biserici, indiferent spre ce
Spre ce se duc???!!! În graba lor nefirească Dumnezeu
Cântă la metrou pe gresia udă cu spatele lipit de un zid
Plin de igrasie, toată lumea trece, trece în grabă spre ceva
Nedefinit, amfibologic, care nu le aparține, eu știu un lucru
Cert, eu îți aparțin ție, tu faci ce vrei cu mine
Îmi fărâmi oasele, le pui la loc, îmi iei pielea, după care
Poleiești un strat superior, mult mai rezistent
Fără tine aș cânta și eu la colțul străzii, la metrou
Dumnezeu e singur, trebuie doar un exercițiu de imaginație
Să-l încarnez aici la mine în cameră, oricine poate
E foarte simplu, se deschide fereastra, se privește
Pânza de epidermă fină ca un pământ proaspăt săpat
Nimeni nu se mai aruncă de la o vreme, sinuciderea
Nu are legătură cu trupul ci doar cu mintea

27 Ianuarie 2012

Atelier de subzistență

Filed under: Atac de cord,Cubiculum,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 06:18

Știi ce este ciudat?! Că sunt vie, exist, blogul ăsta nu e scris de o fantomă, este scris de mâna mea prin care curge sânge. Sunt cel puțin viabilă, îndeplinesc condițiile vieții, ca un embrion de 3 luni care nu știm dacă va trăi sau nu. El există, moștenește încă din burtă terenuri, lanuri de grâu, parcele de foi albe, dar nu știm dacă se va naște. În fiecare seară cânt pentru mine, în fiecare seară sub bluza mea este un spectacol inedit care nu trece dincolo de nasturi, sunt pianistă la un hotel de lux, asta face ca la geamul de la etajul 1 să apară mereu porumbei.Consumatorii nu văd nimic, la concert oamenii se numesc spectatori, aici însă, se numesc consumatori. Faptul că eu cânt live dublează prețul cafelei, la urechile cosumatorilor ajunge aceeași muzică indiferent dacă este la un CD sau cântată direct la pian, nu schimbă cu nimic structura adn-ului lor, nici măcar nu mă văd, pianul este așezat într-un colț, eu cu spatele la mese, singura spectatoare din mine.
Tot ce vine din mine mă consumă.
Tu mă consumi, ești organul meu retractil, te țin adăpostit sub coaste, uneori mai ieși la lumină, apoi revii la locul somnului, te hrănești pe ascuns, niciodată nu ceri nimic. Poezia mă consumă, se hrănește din mine, dacă încep un poem, rezit, scriu, după care mi se face rău, trebuie să mănânc, jur așa mi se întâmplă, și nu accidental, mereu, cobor în bucătărie și-mi aduc lângă laptopul la care scriu, tije de țelina, branză, pop-corn, biscuiți, uneori îmi fac salată, uneori nu, urc cu ce găsesc prin bucătărie, să nu pierd ideea, starea, uneori iau un măr și alerg pe scări, hai că te-am păcălit, îmi revin imediat și simt cum prima mușcătură din măr mă pleznește sub piele ca un pumn cu multivitamine, pe măsură ce mănânc mă liniștesc, lupul se mai domolește, scriu apoi sigur și trist ca întotdeuna, dezvelesc oasele poeziei, o scot din mine ca pe un mort, o dată la 7 ani se întâmplă să scriu ceva genial, doar atunci, între timp alerg pe scări, aduc mâncarea, mă absorb eu însămi, mă absoarbe ea și tot așa până anii trec, ne îngropăm pe rând, ne lustruiem vertebrele, cântăm la ele, inventăm instrumente făcute din oase de om, lupul urlă la lună, eu de obicei urlu la poezie, când apare așa plină, în toate formele și toată splendoarea, mă ascund, efectiv, după primul copac apărut pe pagina albă, o las pe ea să fie vedeta, să danseze, mâinile îmi înghehață, pielea mi se schimbă, îmi cresc solzi, prind promoroacă, oricum mi se întâmplă ceva care mă scoate din carapacea de om. Locuiesc pe Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), asta nu schimbă cu nimic situația, însă, foarte aproape de spitalul pentru porumbei fără părinți. Aici sunt internați, mai ales iarna, porumbeii găsiți pe stradă, cei abandonați, cei care cerșesc firimituri de metafore, cei care nu mai pot cânta, cei care stau sus pe macaralele din Piața Amzei și deranjează pescărușii, cei care ciugulesc urmele poeților lăsate în zăpadă, aceștia sunt cei mai agresivi, necesită un tratament special, au nevoie să fie acordați. Chiar la intrarea în spital lângă o ambulanță pregătită non-stop de plecare este un afiș pe care scrie, zile de vizită marțea și joia, așa că cearta cu lupii e de prisos, ca să intru am nevoie de un sâmbure de poet, fie și cinic, de un fochist și un buchet de mireasă. Nu suport mirosul de formol, intru în primul salon, fur un porumbel și plec acasă cu el ascuns sub geacă.
I-am tăiat spatale fin, încă mai mișcă, ochii clipesc
Trebuie să acordez 20 de vertebre
Un fel de muncă benevolă, toți ar făcea-o cu bani grei
Ssss, în el foșnește ceva, ca o pădure primăvara
Un zumzet de cuvinte, niște limbi ciudate de șarpe apar din scroburi
Nu înțeleg nimic, e cel mai straniu porumbel
Căruia i-am deschis zborul chiar aici pe masa din bucătărie
Un copac în sicriu zace pe fundul pieptului, o adiere sublimă
Mă stropește pe față, sângerz puțin a poezie
Țârrrrrrrrrrrrrrrrr, sună cineva la ușă
Mai bine mă prefac că nu știu nimic
Nu eu am tăiat spinarea, oricum era un grilaj ruginit
Care ținea în frâu visele să nu devină târfe
Nu avea nevoie de el, acum zboară, zboară în el
Mă spăl pe mâini de funingine. Ce?! Nu știați
Porumbeii ca și îngerii când ies din ei, ies pe coșul casei
Deschid. Un cor de copii cânta Ave Maria
Le dau de pomană câteva pene albe
Ei se uită mirați, foarte mirați, întorc penele
Pe toate părțile, mirați, foarte mirați și fug
Voi învăța să vorbesc, poezia strică ochii
Am nevoie de ochelari, o mască de sudură
Fiecare vertebră are un sunet, un solfegiu anume
Cine înghite vertebre de porumbei
Dimineața pe stomacul gol a doua zi
Se va îndrăgosti, spune proverbul
Haha, te poți îndrăgosti pe o vreme ca asta?

26 Ianuarie 2012

Copy Paste

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 09:20

Trăiesc într-un spațiu restrâns cu spatele încovoiat și genunchii la gură
Cu geamurile închise etanș, chircită în dezordinea mea
Uneori nu știu care mi-e mâna, piciorul, văd cu inima
O mlaștină unde peștii se zbat pentru o picătură de apă dulce
Venele se deșiră aiurea ca niște fire de ață în ghearele unei pisici mofturoase
La cel mai mic zgomot îmi retrag cuvintele
Coarne de copac abia răsărite într-o farfurie plată
În care uneori torn un lichid hrănitor, i-aș zice poem
Deși își schimbă starea de agregare în funcție
De bătăile cu ciocul ale porumbelului amator
Nu l-ai văzut? Dă scroll, te rog, vezi că pricăjit în versul al doilea
Prin urmare, nu sunt așa de singură cum părea
Anotimpul acesta al trupului ghemuit nu depinde de fazele Lunii
Și nici de cometa cu coadă de cal care trece târziu, dar farte trâziu
Aproape spre dimineață pe pagina albă
Sunt mult mai mică, aproape copil în ipostaza asta de fetus
Am degenerat cumva întru-un mamifer cu branhii
Mestec de două ori dimineața ca pe o felie de viață
Ivită printre ulucile acestui gard din fier forjat
După care vertebrele pot ceda

25 Ianuarie 2012

Iubirea

Filed under: Cubiculum,Dincolo de mine,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 06:27

Este un tip de penitenciar

Nimeni nu știe ce se petrece în mine
Dincolo de pielea mea mor oameni

Se gazează amintirile schiloade care nu mai folosesc la nimic
Sunt privată de libertate în propriul corp
Parcă aș fi mama care urmează să mă nască
Și se chinuie, se chinuie în durerile nașterii

În mine este un lagăr de muncă corecțională

Am pe corp zone nepopulate
Siberii acute unde nimeni nu lasă urme în zăpadă
Pe acest câmp de tundră caut

Sap, dezgrop, mănânc mușchi și carne de caribou
Asta în zilele bune, alteori mă camuflez în albul foii
Și stau la pândă în acest tip de peniteciar
Căruia zilnic îi pun sârmă ghimpată

O cucuvea pe cercul meu polar șuieră poemul acesta obișnuit
E încă foarte frig, nimeni nu știe ce se petrece în mine
Cumva, doar tu, dincolo de piele mea
Trăiești

24 Ianuarie 2012

Demoscene

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 08:41

Grila jocului este un trup de femeie la care visezi zi de zi
Tu subdivizat în celulele ei ca o tapițerie din secolul al XVI-lea
Se trage cu penseta vene din ea ani de zile
Corpul ei oferă o singură soluție ca un sudoku clandestin
Când îți vinzi un rând de piele, geaca kaki, tabloul cu fecioara Maria
Doar, doar, frica va ieși din oase ca un vânt rece de primăvară
Și pe scaun va sta apoi pielea ei, ea undeva prăbușită în tine
Unde e, unde e?! Ar trebuie să începi de la șira spinării
Corpul ei oferă o singură soluție ca un aruncat de la etaj
Între o sticlă de whsiky obținută prin distilarea unei plămezi de cereale
Și trupul ei de femeie obținut prin distilarea cuvintelor
Care crezi că e asemănarea?
Asta?

22 Ianuarie 2012

Inima vs Supa Maggi

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:18

m-am săturat să merg cu first class
să mi se dea flori fără motiv
uşile să se deschidă fără să apăs pe clanţă
să stau pe cele mai catifelate fotolii
tot timpul în primul rând, prima servită
şoferul să mă sune din oră în oră
m-am săturat să fiu femeia de cinci stele
cu imunităţi şi privilegii
ca un înger cu patru aripi
care la prima fâlfâială are o tavă
cu smochine jos la picioare
nu mai vreau iubiţi cu iahturi
cu pânzele pregătite mereu să mă ducă în larg
vreau un iubit desculţ, sărăc
să-i cumpăr pantofi şi ţigări
să-i desenez pe piept
o barcă cu vele
să plutesc deasupra lui
vreau să merg la mama acasă
să stau lipită de soba de lemne
să mănânc dovleac copt pe jar
să-mi fie frig, să nu dau socoteală
că termenul limită a trecut
şi nu am terminat de redactat
statisticile în care oameni bolnavi de singurătate
mor la fiecare două secunde
m-am săturat să fiu confidenţială
vreau să-mi scot inima la vedere
să o lipesc pe fereastră, să se vadă din stradă
ca abţibildul acela de la supa maggi
cu cât am mai multe
cu atât creşte probabilitatea
de a mai câştiga o inimă în plus

20 Ianuarie 2012

Trusa de unelte – 3 poeme Sarah Kane

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:29
Tags:

*
Îmi cumpăr România Literară, o fisă, un espresso scurt
Apoi la chioșcul de bilete, un bilet vă rog, casiera nu întreabă
Știe unde merg de luni de zile, îmi acopăr bine inima
E plin de cerșetori deja, un veteran de război cu decorații lipite pe haină
Trece pe lângă mine, îl privesc lung, ce om, acest om a luptat
Îmi spun în gând, în timp ce valiza pe roți face un zgomot infernal
Am de mers 4 ore, 4 ore în tren, lângă oameni cu care voi împărți
Ziarul, covrigul, o parte din viață, la capătul peronului
Bețivii cu palme de ceară se topesc pe asflat
Nu mai e loc de realitate, e un vis bolnav
Rimelul mi-a pătat obrazul, căldura ta o port cu mine
Ca pe un talisman ascuns între coaste, este acolo un loc
Unde te refugiezi, după fiecare călătorie mor mai puțin
Vreau să respir, vreau să respir, pe foaia asta e un tub de oxigen
În pun pe față, degeaba tot nu te văd, îmi cumpăr România Literară
O fisă, un espresso scurt, ciorile deasupra cuvintelor
Se rotesc, caută nuci, nu am nuci, am doar amintirea cu tine
Pe care o sparg, zbang, aici pe foaia asta, mi-e foame
Miezul cărnos, zemos îmi curge pe gât ca un suc de portocale
Nu am dat mită pentru amintirea asta, mintea mea nu mi-a cerut nimic
A venit pur și simplu, încet, calm, ca trenul acela în care împart
Ziarul, covrigul, setea de tine, bateria descărcată
Și mai ales fereastra, da, fereastra închisă etanș
Ca inima mea al cărui miros îl adulmeci doar tu

*
Fiecare om are nevoie de un loc ascuns în care să se retragă
Singur, fără copii, fără carnea pe el, fără țigări
Un loc împrejmuit de un zid înalt și alb
Mulți ar cădea dacă s-ar încumeta să treacă
Un loc curat și mereu liber, fără viză de trecere
Unde îi e permis să urce până dă de acoperiș
Poate fi o foaie albă sau un câmp deschis
Vânătorul va duce pușca la ochi și se va mira
Oare ce e vietatea asta ivită în poiană
Nu e nici animal, nici om, pare un sfânt
Dar nu are tiară, și mersul, da, mersul
Îmi pare cunoscut, un lipițan, un sunet
Fiecare om are nevoie de un loc ascuns în care să se retragă
Apă murdară care a inundat liniștea
O pivniță în care să coboare doar când nu mai are ce mânca
Poate o văgăuna sau un corp de femeie
Mamă, iubită, oricum ceva cu înveliș calcaros
Frunze verzi și un foc în sobă
Ceva ca un pântec sau ca un sicriu
Unde e mereu întuneric, pânze de păianjeni
Și multe alte uși pe care le aud și eu dimineața cum scârțâie
*
Nu trebuie să povestești în poezie, spune Mircea Ivănescu
Trebuie doar să bei paharul cu vin
Oameni trec, oamenii șoptesc
Poezia pe buze roade carnea până la maxilar
Și apoi?
Și apoi?
Ce ar mai fi de spus?! Nu povestesc
Dau din mâini și din picioare
Mă zbat în cea mai nefericită alegere
Mai bine mă întorc la masa de scris
Nu trebuie să povestești în poezie, spune Mircea Ivănescu
Trebuie doar să dai foaia albă peste cap
Să-i bei adâncul până dai de alb. Ha-ha!

Purificare

15 Ianuarie 2012

Bună dimineața, iubirea

Filed under: Cubiculum,Poezii,Video — maskirovka @ 06:31

De ceva vreme George și Lenni sunt prieteni nedespărțiți
Muncesc în mine ca nașterea, ca moartea
Cu același vis de a fi fericiți în trupul meu
Ca și când aș fi propria lor fermă
Să am aici și hrană și apă și iubit
Unoeri mă înjură, ce femeie fără înveliș
Nu crește nimic, nici grâu, nici cuvinte
Seceta arde tot mai mult preria pielii mele
Oamenii din mine se mută tot mai des, tot mai departe
Ei migrează în alte corpuri ca somonii pentru depunerea icrelor
Nimeni nu suportă praful și oasele roase
Numai tu nu ai plecat, numai tu nu ești mort în mine
Stai lungit peste oasele mele și visezi ca într-o anticameră
Unde se pregătesc cei cu poezie contagioasă pe mâini
Numai tu ești viu în mine, pui semințe la încolțit
Ai grijă de casă, de pisica țintată
Să punem o pancartă în fața casei sau să scriu pe camașă
„Nu-mi atingeți tălpile există riscul să nu mai plecați”

14 Ianuarie 2012

Aș fi vrut să fiu iubita lui Edgar Allan Poe

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 05:34
Tags:

într-o lume intermediară între cer și pământ
să port coroniță din flori de câmp când intru în patul lui
cuvintele toate să tremure din temelii

pe trupul meu de marmură scrie in memoriam
pielea strălucește mai mult ca o piatră funerară
în bătaia iubirii tale

sunt doar iubita ta dintr-o viață oarecare
îmi dau jos versurile de lapte în plină zi
halucinant de goală, fluidă-n fața ta

pe un pământ orb și greu și plin de case friguroase
în care nu voi dormi niciodată

semeni zdrobitor de mult cu mama ta
când răsare soarele de sub sânii mei
asta nu schimbă cu nimic cele zece porunci

îmi pipăi aripile să mă asigur că sunt la locul lor
cuminți, acolo în imaginația mea

aș fi vrut să fiu iubita lui Allan Poe dimineața devreme
când stoluri de poeme ca niște vulturi pleșuvi
trec peste București și ciuguleasc din stârvurile
căzute din noi peste noapte

sunt o ființă hibridă într-o lumea intermediară
între mine și tine, eu niciodată nu știu cine mai sunt

îți mut inima de la stânga la dreapta
ori de câte ori e nevoie să redevenim copii

13 Ianuarie 2012

6 cuvinte, fără emulație

Filed under: Când sunt cu tine,Cubiculum,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 05:58

sunt foarte multe lucruri de făcut la Paris
mai întâi de toate vom face dragoste
într-o cameră mică de hotel sau unde se va nimeri
vom mânca la un restaurant chinezesc
pe mine iar mă vor întreba ospătarii
de ce nu vreau să vorbesc chineză
dacă semăn așa de bine
le voi spune doar că sunt un cobai în trecere prin oraș
un om sărac cu o singură dorință în viață
și o inimă de plastic pe umărul stâng
cel pe care te așezi când dormi
sunt foarte multe lucruri de făcut la Paris
mai întâi de toate vom face dragoste
până când ni se vor termina și banii și venele
vom mânca la o cantină cu flori de gheață pe geam
prin care pământul ni se va părea pătrat și oamenii mai buni
vom face acrobații în piața Chareles de Gaulle
vom merge pe sfori la înălțimea sufletelor moarte
voi câștiga un loc de veci în trupul tău
și tu o moară roșie de pluș

28 Noiembrie 2011

Zürich


azi noapte am dormit în patul tău
se făcea că era o cameră de copil
cu steluţe lipite pe geam
de lustră curgea o coadă de cometă
făcută din ciocolată
beam apă direct de sub inima ta
ţâşnea de aici un izvor cu o istorie
mai puţin cunoscută
cineva a deschis uşa şi mi-a adus negrese
nu am văzut cine, eu continuam să visez
sub tavanul plin de desene animate
camera se făcea un studio tv
patul era pus pe scenă
lumini! aparate de filmat! cineva striga „Action”
eu în tot acest timp mă întorceam pe partea cealaltă
cu perna în braţe
uneori întindeam mâinile în sus
să ajung la tine
m-am dat jos din pat şi puneam cărămizi
între mine şi spectatorii din sală
cărămizi, multe cărămizi
m-am dus din nou în pat
am tras pătura peste ochi ca un grilaj ponosit
păstrează palmele goale până mă voi trezi
aplauze

26 Noiembrie 2011

Când scriu

Filed under: Atelier,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:57

îmi modific poziţia corpului pe scaun
mă transform cumva în altceva
intestinele sugrumă acolo în interior
în lumea visceralităţii mele
sugrumă o fiinţă care vrea să se nască
oare de ce nu-i dau voie să iasă afară
cât o mai ţin închisă
în casa asta cu pereţi de carne şi oase
vrea la lumină
vrea să meargă singură
sunt o criminală
o ucid de fiecare dată
simplu, spontan, fără remuşcări
o fi fost fată sau băiat?
uneori mă întreb
la mine desigur este alt fus orar
alt cer şi alte obiceiuri
aştept să te trezeşti
să-mi spui bună dimineaţa
sau orice altceva
aştept să te trezeşti
sunt încă o femeie tânără
moliile nu mi-au ros pielea
şi nici scorburi de spaime nu prea am
dacă ar fi să mă uit la părţile corpului
nu aş vedea un zid egiptean
la prima vedere nu se descifrează nimic
nici pe umeri, nici pe frunte
nu scrie de ce iarna ţin de cald
şi e mai bine să mă ai pe mine
în loc de o tonă de lemne
am putea face lucruri miraculoase împreună
să trecem cu bine de travaliul
acestui poem matinal

23 Noiembrie 2011

La ora 4 dimineaţa într-o cameră de hotel

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:47

el doarme hotărât că de a doua zi
pielea va fi singurul articol vestimentar
lucrul ăsta mă nelinişteşte
cum poate aşa să-şi lase la vedere vieţile sfinţilor
la care am pictat ani de zile
muncind pe schelă de dimineaţa până seara
fără apă, fără mâncare
am pictat pe epidermul lui alb ca o coajă de ou
perfecţiunea şi puritatea
eu însămi vreau să trec în rândul sanctificaţilor
mai am de mers mult cu picioarele goale
prin viaţa lui
la ora 4 dimineaţa într-o cameră de hotel
el se va trezi şi va sta dezbrăcat
va mânca un măr verde pe balcon
ca şi când nimic nu s-ar întâmpla
eu în spatele lui
cu şevaletul pregătit să mai pun câteva culori
epitete Dumnezeieşti aici pe pământ
aici pe pământ ne vom întâlni
ştiu asta sigur
aşa decurge povestea

21 Noiembrie 2011

Poem premier cru

Filed under: Cubiculum,Multivitamine,Poezii — maskirovka @ 05:20

ţi-a trecut vreodată prin cap
că trupul tău este un castel franţuzesc de pe valea Loarei
indiferent cât timpul sau apa ar eroda picioarele
el continuă să trăiească viu sau cel puţin viabil
chiar dacă pe umeri pe undeva este puţină igrasie
sau inima a prins mucegai, el continuă să trăiască
în carne şi oase pulsând sângele zi de zi
ca şi când asta ar fi cea mai importantă menire
nu, deloc, nu ar trebui să gândesc mercantil
ce ofer şi ce primesc
dacă ar fi aşa
aş putea oferi multe spre vânzare, cărămizi arse la soare
cu etichetă celule stem, aş trăi minunat din afacerea asta
luciul de deasupra apei mi-ar ţine de foame
am podgorii imense de foi de hârtie
din care fac cel mai roşu şi sec poem premier cru
dacă-l pui pe limbă, înţeapă uşor, are un gust primitiv
de biserică ascunsă la încheietura mâinii şi busuioc
răsărit în prima dimineaţă după venirea ta
după o reţetă scrisă pe o pânză de in

14 Noiembrie 2011

Ieri ne-am despărţit

Filed under: Atac de cord,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 04:57

încet, încet
cu fiecare cuvânt spus ne despărţeam mai mult
ca un tren care pleacă din gară
fără zgomot, aproape ruşinos, ros de molii
voi căra bagajele acestei iubiri bolnave
pe oriunde voi merge
dacă aş vrea să le dau jos la poarta bisericii
ele se vor ţine scai de spate
nu mă voi putea ruga în linişte
bluzele vor rămâne mici, se vor decolora
mărgele se vor deşira, dar eu voi căra
zi de zi bagajul ca şi când ar fi un mugure proaspăt
iubirea asta îmi va ciuguli din carne mereu
umerii vor sângera zi de zi
până când voi plesni
şi-mi voi da întâlnire cu altcineva
iubirea asta va sta ca un embrion
gata să se nască iar
chiar acolo
pe banca unde aş săruta alt bărbat
buzele lui mi s-ar părea sărate
şi aş scuipa iar iubirea asta bolnavă
care mi-a umplut plămânii de secreţii
urât mirositoare
când vorbesc despre ea cuvintele
miros a cal mort bâzâit de muşte
degeaba mi-am pus sub tălpi cărămizi
iubirea asta s-a înecat în ea însăşi
şi-a mâncat singură mâinile
nu se mai poate reface
e verde-vineţie
cel care a fost muşcat se fereşte acum
şi de salamandre
o singură ieşire de urgenţă
foaia albă
vreau să fiu înmormântată
în coşciug cu tine
asta să spui copiilor tăi, soţiei tale
să laşi scris:
„când ea va muri să mă îngropaţi şi pe mine
dacă nu sunt mort încă
să mă omorâţi voi, dacă nu, să mă băgaţi de viu
voi şti să mor lângă ea aşa cum n-a mai murit nimeni”

11 Noiembrie 2011

Iubitul meu

Filed under: Atac de cord,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 12:53

nu poate fi perceput cu simţuri umane
ochiul nu-l vede, nasul nu-l miroase
îmi trebuie patru mâini şi un al treilea ochi
fix crescut la încheietura mâinii în loc de ceas
ca să-l pot pipăi îmi trebuie o lumânare
câteva lingouri de aur, să plătesc mercenari
spărgătoare de gheaţă, şobolani cu mustăţi lungi să adulmece boala
trebuie să trec eufratul de câteva ori
să ies din uter şi să sap groapa iar
el nu lasă urme
nu, nu
el nu lasă urme
se furişează ca un ser anestezic în vene
amorţesc
amorţesc
structura adn-ului o ia razna
scheletul înverzeşte
m-aş putea arunca de pe clădire
direct în inima lui
cu bucuria stranie
de a-l revedea pe fundul apei
iubitul meu nu poate fi atins
am nevoie de o mie de cuvinte tăvălite prin mir
prin uleiuri citite de preoţi
până la el
până la el
se scriu sute de evanghelii
pe braţe, pe suluri din piele de om
pe ziduri sau omoplaţi de cămilă
nu contează, dar până la el se scrie
se scrie până când îngerii se pun în lanţuri
îngerii se pun în lanţuri
setea e mai acerbă
marele zid chinezesc se vede peste umărului lui
asta ştiu din poveşti
este cumva plăsmuit în corpul meu
cum aş putea să mă spăl
cum aş putea da jos carnea lui
crescută în carnea mea
şi totuşi el nu este
şi totuşi el nu este
am nevoie de un truc, un pahar cu vin
o masă rotundă, soldaţi fideli
iubitul meu vrea un copil cu mine
poem fără oameni
pe cine să trimit după el
cine are tălpi
cine are tălpi
……………

11 noiembrie 2011

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 05:33

mult timp am încercat să construiesc personaje
să le pun mâini, picioare
să confecţionez vertebre din cuvinte mărunte
o casă de carton
ceva de genul „aş începe o carte”
un pinocchio prin curte ar putea face tumbe
pe foaia albă
în tribună atmosfera s-ar mai încălzi
o lume paralelă în care mă pot refugia
fără realitate, fără tren
o altfel de călătorie izbucnită chiar din mine însămi
chiar acum, aici
casa de bilete se deschide
o nuvelă despre cum să te priveşti în ochi
cum să tragi cu arcul sau pur şi simplu
despre strigătele gonacilor
inventez un lan de grâu
seceratul este un fenomen care ţine de tălpi
ierburile trântite la pământ
pământul uscat
se poate firimituri ca o pâine deasupra unui mormânt
dorm pentru o vreme aici
după recoltare totul pare mai frumos
am mâinile pline de cuvinte
„aş începe o carte”
mult timp am încercat să construiesc personaje
care să iasă din coajă într-o zi de primăvară
când nu mai mă aştept

5 Noiembrie 2011

Îmi place de tine

Filed under: Cubiculum,Dincolo de mine,Poezii — maskirovka @ 06:04

cum te mişti prin cameră cu ţigara în mână
cum povesteşti despre oameni pe care nu-i voi cunoaşte niciodată
din spatele tău ies aburi
care se duc sus, sus de tot
spre blocurile vecinilor
toată lumea iese la geam
se uită în jur, nu ştie ce este cu mirosul
acesta de duminică
îmi place de tine
părul tău uşor grizonat
aş vrea să-l sărut
şi tâmpla unde păsările
îşi fac cuib
şi mâinile care mă duc la cer
să caut copilul care nu mai sunt
dimineaţa devreme când oamenii dorm
mă hrănesc din corpul tău
ca şi cum ai fi mama mea
numai că tu
mă naşti în fiecare dimineaţa
seara mă culc înapoi
în cutia toracică
îmi place de tine
când te ating îmi vine să spun cuvinte sacre
te iubesc, te iubesc
ca şi cum aş atinge piatra neagră de la mecca
toată viaţa mea a fost un drum până la tine
îmi place de tine
cum priveşti în pământ fără să cauţi nimic
pierdut, pierdut
greierii tac, clopotele tac
mi-aş putea împărţi ochii orbilor
mâinile ciungilor
toate hainele cerşetorilor
toate cuvintele muţilor
dacă eşti lângă mine
pot învăţa alfabetul îngerilor
restul nu-mi foloseşte la nimic
iarna toceşte feresterele
numai tu mă poţi scăpa de gratiile
care au prins rădăcini în oasele mele
numai tu mă poţi acoperi
cu pielea ta nemuritoare
îmi place de tine
cum gesticulezi
şi-mi arăţi punctele cardinale
desenând cu degetul prin aerul rarefiat din cameră
peşteri unde să ne ascundem

18 Octombrie 2011

Călătoria

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 05:45

când eram mică aveam plămânii doldora cu fluturi de varză
îmi plăcea să merg cu trenul, să privesc pe fereastră
în tot acest atimp palmele se umpleau de îngeri mici
foarte mici, numai buni de folosit la arat
coborau din palma mea direct pe mirişte
şi lucrau, lucrau, până când pământul
rămânea fără niciun semn de întrebare

scufundam mâinile în poveşti până la hoardele de mongoli
un mecanism perfect care merge şi azi, orbecăiam
prin scorburi lumi paralele, braţele lungi
erau în stare să strângă la piept măduva mamei

un lan de grâu în care dormeam fericită era burta ei

până când am început să aprind lumânări
nu ştiu de ce, nu ştiu pentru cine
simţeam nevoiea să-mi văd mai bine
liniile ferate de la încheieturi

când eram mică aveam plămânii doldora cu fluturi de varză
oraşul se năştea printre degete aşa cum doream
puneam cărămizi clădirilor neîmblânzite
mi-aş fi dorit nespus să le iau acasă
oamenilor la fel când nu ajungeau la cerul
confecţionat zi de zi din năzbâtii, păpuşi înfăşate

apa mereu trecea de gâtul meu

mama ofta un fel de aburi de pâine
himalaia inimii ei era atunci foarte jos
ajungeam pe vârf una două
acum am nevoie de scări, scripeţi
câte cărţi aş pune pe scaun şi câte
subterfugii literare aş folosi, în zadar

şi uite aşa cu timpul cocorii trec doar pe pagina albă

interesul pentru maluri abrupte a scăzut
clădirea de vis-à-vis s-a împrăştiat demult
aş păcăli vecinii să intru în blocul lor
cerul e lângă mine, chiar aici unde scriu
nu mai are rost nicio tentativă de furt

cineva din compartiment mormăie:
“atenţie, nu tropăiţi, se poate trezi”

iar eu gândesc din ce în ce mai mult ca un fluture

15 Octombrie 2011

Scenă de cuplu (cu bătaie metafizică)

Filed under: Cubiculum,Dincolo de mine,Poezii — maskirovka @ 06:40

dacă-ţi scriu cu degetul pe şira spinării praful se duce
stratul de ozon se rarefiază, primul rând de piele se vede
ca o pojghie de poezie în care mi-aş înfige unghiile

spatele tău miroase a pădure de brazi

scotocesc ca într-un mormânt după câţiva ani în plus
unele făpturi încep să apară, curioase sprijinite de geam

nu ştiu din care colţ al camerei se va lumina azi
poate din podea, poate din tine

cineva urcă scările, o linişte profundă
se sparge undeva departe printre gheţari

corbii se duc spre parcul herăstrău şi eu tot caut mingea aceea roşie
care se zbate în tine ori de câte ori dormi

nici nu ştii câte lucruri minunate ţi se întâmplă când dormi cu mine

dacă-ţi scriu cu degetul pe şira spinării, pâş, pâş, să nu te trezesc
e ca şi cum aş scrijeli o rugăciune pe un zid într-o peşteră bine ascunsă
vertebrele învelite-n răşină încep să înflorească
asta nu aminteşte nici a botez, nici a moarte
şi uite aşa până nu mai eşti

trec zi de zi pe deasupra spatelui tău ca un nor
mă golesc, stau ore în şir pe calea ferată
niciun înger nu vine, mai dau o pagină din scriptură

şi uite aşa până nu mai eşti

12 Octombrie 2011

Nu ştiu când am să vin la tine

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 09:51

lasă un bec aprins, cuvintele se vor usca
le voi mânca şi-aşa cu mucegai

caii dezleagă-i, dă drumul la câine
am un copil din flori
prin pântec se vede cum plouă

îmi mine bate o clopotniţă

oamenii strigă
e octombrie, e octombrie

îngerii s-au copt bine
e vreme de schimbat pielea

m-aş adăpa din tâmplele tale
pregătesc un culcuş
din frunze de stejar
chiar aici
în josul paginii

citesc încet
beau o gură de toamnă
simt până-n creştet
frunzele cum îmi caută chipul

corpul se încălzeşte
ca în preajma unui foc de borangic
sunt mai înaltă
atât de înaltă
încât pot ajunge la tine

afară miroase a sârmă ghimpată
e puţin întuneric
muşchii feţei au amorţit
cum aş putea scăpa de seceta asta…

zilele fără tine se înfig pe glezne
lipitori ce nu se mai satură

nu ştiu când am să vin la tine
să storc din trupul tău monedele de aur
poeme fără acoperiş
blânde, blânde

oamenii se dezbracă
merg în spatele meu
cu o încredere oarbă

11 Octombrie 2011

Notă

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 08:07

nici nu ştii câte personaje trec prin mine când stau la masa de lucru
bunăoară azi gardianul cu pistolul pierdut mi-a dat 10 lei să-i fac rost de-o cafea
mi-a zis, urgent, nu mai suport, mă ia somnul în rolul ăsta, doar păzesc şi atât
mi-am făcut repede o cafea şi am băut-o, toată, neagră şi foarte amară
hoţul de struţi mi-a spus că-i trebuie zahăr, dar am refuzat vehemet să plec la alimentară
noroc că vecina de la 4 tocmai ieşea la piaţă, aşa că am rugat-o pe ea
să-mi ducă ciocolată, un glob ocular şi-un fluture de noapte din peru

afară miroase a sârma ghimpată, daca cineva se apropie eman
o substanţă paralizantă, mi-ar prinde bine exilul în tine
aş scăpa de secetă, metabolosimul nu funcţionează fără tine
schimbul chimic de metafore din păienjănişul meu
nu are loc dacă nu asimilez câtva celule din corpul tău
să trec de partea cealaltă aşa cum fac toţi fluturii
mi-ar prinde bine exilul în tine, şi asta să fie aşa
ca o pedeapsă că pe mine nu mai mă pot înghiţi
mi-ar plăcea la nebunie acest surghiun între coastele tale
ca între nişte gratii de lux, dimineaţa vreau omletă
şi alte câteva ingrediente pe care le ai doar tu

Pagina următoare »

Blog la WordPress.com.