Era vară…

…era cald și oamenii stăteau întinși, alungiți ca niște sâmburi
De migdală, dulci-amari, în casele lor de plută, cuminți
Nimeni nu striga, nimeni nu se mira, până când spre seară
Au început să fumege, dar nu lemnul uscat se aprinsese
Ci altceva mult mai sublim care le dăduse viață se îmbăia
Încet, încet, peste oraș era un fum și oamenii erau în aer
Și aerul era luat de vânt și vântul îi ducea sus, foarte sus
Unde mintea mea nu mai ajungea și am rămas întinsă pe jos
Uitându-mă amorțită pe cer cum se duc, lin, lin, mai mult
Subînțeleși decât morți sau vii, nu-mi mai dădeam seama
Dar se duceau ușori, docili, ca turmele domestice spre casă