DozaDePoezie

23 octombrie 2015

Filed under: adam si eva,Poezii — maskirovka @ 07:51
Tags: ,

Stau întinsă pe foaia albă ca un urs polar pe o banchiză pustie de-a lungul coastelor poeziei, adulmec vântul rece şi parcă uneori simt miros de carne.

Reclame

19 septembrie 2014

Călătoria cu fotonii

Filed under: Când sunt cu tine,Poezii — maskirovka @ 07:09
Tags: , , ,

De când mâna ta nu a mai trecut prin mâna mea corpul meu nu mai poate fi domesticit
Și toți aburii care-mi ieșeu din piept când te strângeam în brațe s-au făcut gheață
Am două umbre, una a mea, alta a ta, dimineața se rostogolesc pe pereți într-o liniște
Ca un somn de copil, moartea mi-a rămas în urmă, viața la fel, eu în carnea mea
Mă risipesc ca și cum ai risipi cu evantaiul o rază din fața ochilor, desigur ultima vară
Se prelinge pe obraz, mi-e dor să fiu vie, de când mâna ta nu a mai trecut prin mâna mea
Degetele au uitat să mai scrie cum lâncezeai în mine ca o pânză freatică, de aici îmi luam
Nutrimenți, vise , dar asta a fost o poveste, o poveste care poate continua
Poate ar trebui să ne recalculăm timpul, anii, vârsta, după un alt model, în funcție
De acest mic, mare amănunt, pătrunzător până la oase și perspicace, sufletul

7 iunie 2014

Poezia – mesaj în sticlă

Filed under: Poezii — maskirovka @ 04:57
Tags: , ,

Poezia este un fel de antecameră, o formă greșită a cuvintelor, un câmp înverzit
În mintea mea unde stau culcată cu fața spre cer, spre pământ, spre tine, aici
Îmi pregătesc instrumente, săgeți, un alt fel de mâini pentru a te cuprinde
Uneori un loc părăsit, o biserică mută unde îngerii nu mai vor să cânte, de aici
Se poate lua gratis un bilet spre rai, de fapt, nu este ghișeu, nu vinde nimeni
Biletul îl fabric chiar eu, uneori visez că sunt deasupra mea și mă văd cum dorm
Și mă visez deasupra propriului corp, și mă uit cu indiferență, aproape oboseală
Nu mă recunosc, nu știu cine sunt, nu-mi pasă, poezia e un fel de vis în care
Îmi place să fac curat, să arunc inimile stricate celor care intră, să le șlefuiesc
Altele noi, strălucitoare, să dau de-o parte pânzele de păianjeni, velele crescute
Pe spate, să ajung încet, încet la ființa cât un bob de rouă din adâncul coastelor
Poezia e locul unde corpul e atras de un magnet, subțiat ca o fantă de lumină
Cumva înapoi în mine ca o apă care se retrage, se retrage până la oase, până
La măduvă, undeva într-o formă indecisă, fără materie, până corpul rămâne pământ
Uscat, o plajă în urma căreia doar sticlele goale cu mesaje s.o.s. se mai văd

4 ianuarie 2011

Interviu despre iubire

Filed under: Interviu — maskirovka @ 15:06
Tags: , , , , , , ,

Ea: -Apropo, spuneai mai devreme ceva despre malformaţie, consideri iubirea o malformaţie?
El: -Da, da, sub multe aspecte este o malformaţie.

-De ce? desfigurează chipul, aparatul locomotor se schimbă sau ce vrei să spui?
-Cum am spus eu într-o poezie, când iubeşti eşti mai înalt, eşti mai frumos, părul este mai lung, cuvintele sunt mai subţiri, trebuie mângâiate într-un mod special.

-Până la urmă şi frumuseţea este o malformaţie!
-Nu cred, pentru că frumuseţea vine din interior.
-Şi nu numai.
-Şi nu numai, dar este vorba că atunci când te îndrăgosteşti nu te îndrăgosteşti doar de corpul fizic.

-Ai fi putut iubi o femeie urâtă?
-Da, aş fi putut.

-Ai iubit o femeie urâtă?
-Nu. Dar sunt convis că aş putea iubi o astfel de femeie, fără complexe şi m-aş comportat ca şi când ar fi cea mai frumoasă femeie din univers şi cu adevărat atunci se va naşte din ea o femeie frumoasă.

-Ce haine şi ce frumuseţe are brusc aşa deodată înfăşurate pe ea şi începi să o vezi în altă lumină?
-Nu ştiu dacă vestimentaţia contează, întotdeuna când cunoşti o femeie primele lucruri care îţi apar în faţă aspecul fizic, hainele, modul în care gesticulează, modul în care se mişcă, astea sunt primele care te atrag, pentru că nu ai timp în primele două, trei minute să te îndrăgosteşti instantaneu.

-Uite, de exemplu eu, consider pielea un obiect de vestimentaţie.
-Da, îl poţi considera când eşti într-un spaţiu în care îţi permiţi să observi pielea în toată splendoarea ei, dar altfel… Sunt locuri unde îţi poţi întâlni femeia iubită unde pielea este un obiect tabu.

-Ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă şi să îţi dai seama că şi pielea este un obiect de vestimentaţie, să o poţi privi goală în imaginaţie?
-Da, dar nu mă uit asupra pielii de fapt, cel puţin privirea a fost mult mai masculină, mă uitat mai mult asupra formelor decât a pielii. Şi de obicei femeile frumoase au pielea foarte fină.

-Cum defineşti formele unei femei?
-Formele unei femei! înainte de a fi poet, orice poet este bărbat sau femeie. Poezia are sex. Abia atunci când ajungi la catarsisul eliberării de trup poezia este unisex, când te eliberezi de trup şi nu mai cauţi într-un bărbat sau într-o femeie forma. Abia atunci poezia este unisex, dar atâta timp cât gândeşti ca o femeie, poezia rămâne feminină sau masculină, după caz. Trebuie să te eliberezi de sânii tăi, de clitorisul tău, eu de penisul meu şi abia atunci începem să gândim că poezie este unisex, altfel nu poţi gândi.
-Revenind la forme…
-Pentru că întotdeauna când scrii poezie, scrii şi datorită faptului că ai anumite nevoi pe care poezia ţi le satisface.
-Ce satisface?
-Unora….
-În cazul tău?
-În cazul meu, poezia îţi acoperă singurătatea ca un văl şi te face să te simţi mai bine, te eliberează de neputinţă, de durere practic, te poţi refula, te poţi defula, îţi poţi imagina iubita că este în faţa ta şi atunci este mult mai simplu să-i explici în câteva cuvinte…. ideea este că întotdeuna, cel puţin eu m-am exprimat mult mai bine în scris decât vorbit.
-Tu vezi poezia ca pe o refulare?
-Nu, nu, mai mult de atât, un mod mult mai elaborat, un mod total de a te exprima.

-Revenind la forme… la poezia mea, care este un exemplu la îndemână pe care-l cunoşti. Găseşti în poezia mea vreun pilon de referinţă pentru forme?
-Da, în poemele tale nu apar bărbaţi pitici sau se subînţelege că este vorba de un bărbat înalt. Întotdeuna bărbaţii tăi sunt bruneţi, eu nu am văzut bărbaţi blonzi.(ea zâmbeşte aprobând)
-Nu cred că am folosit cuvântul brunet vreodată în poezie.
-Sau pielea arsă de soare.
-Da, asta da.
-Poate fi bronzat sau mulatru.
-Da, poate fi.

-E vorba că trebuie să scrii mai detaşat, ce am înţeles eu că referinţele anatomice, biologice nu prea sunt. Mă deranjează reportofonul.
-Făcând abstracţie de el…
– Şi vocea ta s-a schimbat…

-Aş mai repeta o dată întrebarea, îţi cunoşti trupul cu adevărat? Mai ai surprize când e vorba de piele?
-Nu, mă repet, nu.
-Dă-mi voie să răspund la întrebare, eu nu-mi cunosc trupul, în orice zi se poate naşte altă femeie. Chiar şi fizic pot lua o altă înfăţişare.

-Sunt transformări vizibile ale pielii?
-Da, sunt şi astfel de transformări, ….., haha, uite lovitura asta de aici, este o transformare vizibilă, tangibilă, dureroasă chiar. Îmi va lăsa urme, va fi aici o cicatrice.
-Rănile sunt inevitabile, nu le poţi pune drept secrete ale anatomiei. Sunt chestii care apar, ca şi cum plouă afară, să faci o rană, ploaia este inevitabilă

-De ce mi-ai spus mai devreme că mi s-a schimbat vocea?
-Pentru că ai intrat în transă…
-În transa dialogului…
-În transa poeziei…
-Nu, nu a poeziei, a întrebărilor.
-Singurul lucru pe care poţi să îl spui este că survin modificări anatomice..
-Nu la asta mă referam, evident că în 10 ani mă pot îngrăşa, pot slăbi sau că pielea va rida. Scopul întrebării nu a fost unul fiziologic.

-Eu zic că în curând îţi vor apărea aripi.
-De unde ştii?
-Sau cel puţin nu vor fi vizibile.
-Asta e marea diferenţă…

-Probabil că părul îţi va creşte 2,3 centrimetri în plus şi ceilalaţi din jurul tău nu vor vedea chestia asta, probabil iţi vei simţi sânii mai mari sau vei simţi că oasele îţi ating inima, dar transformările astea le vei simţi doar tu, nu vor fi vizibile. Şi în general tu vei si singura care îţi poţi imagina că trupul tău a luat altă formă. (el a aprins o ţigară)

-Te-ai dezbrăcat vreodată de trup?
-Da, de câteva ori. (foarte sigur pe el)

-În ce fel te-ai dezbrăcat, ai uitat de tine sau cum?
-Mai grav, nu m-am dezbrăcat, mi-am abandonat trupul şi mi-am dat seama că este o maşinărie infernală căruia îi slugim ca nişte sclavi şi atâta timp cât suntem în trup avem nişte rigori, nişte bariere pe care nu le putem depăşi.
Poezia se scrie fără trup. Şi intrăm în astral.

-Deci ajungi la ideea mea că poezia este unisex?!
-Da, poezia se scrie fără trup, nu ştiu, sunt poezii care vorbesc despre trup, poezii care vorbesc despre dragoste, fac o separare clară între categoriile de poe (de 5 minute se aude un schelălăit), pentru că sunt multe tipuri de poezii şi eu când scriu o poezie de dragoste vor apărea sâni, sau părul ei, deci referirile sunt clare, şi trupul meu pur si simplu independent de voinţa mea, de voinţa poetului se mulează pe trupul ei. E o chestiune pur fiziologică.

-Te-ai trezit în vreo dimineaţă altcineva?
-Sincer, m-am trezit, dar am revenit la starea iniţială după…

-În ce/cine te-ai trezit?
-M-am trezit mai luminos, pur şi simplu simţeam că tot ce mi se întâmplă mie sau mi se poate întâmpla sunt lucuri derizorii. Lucruri fără nicio valoare, în univers faptul că eu sunt trist sau că eu sunt dezamăgit nu are nicio valoare. Sentimentele mele sunt…

-Şi cum era luminozitatea? De unde venea, din vreun bec aprins în inimă, în torace, de unde venea?
-Cum ai spus şi tu, am ieşit din corp, planam deasupra mea, vedeam lucrurile foarte clar, mă vedeam cum mă mişcam, cum mă duceam la bucătărie, aprindeam aragazul să fac o cafea, îmi aprindeam o ţigară şi râdem de mine, ziceam „uite-l pe omul ăsta cu doauă picioare, două mâini cu ţigara între degete, cum încearcă să-şi facă loc”

-Şi erai tu?
-Era un trup, nu eu, eu nu mai făceam parte din lumea oamenilor normali sau anormali, căci nu ştiu care e normalitatea. Orice s-ar spune înainte de toate poeţii sunt oameni iar poezia nu se poate inventa, ea se află în tine, dacă se află. O poţi sculpta, cizela, metaforiza dar nu o poţi inventa, dacă nu o ai în tine degeaba, degeaba ai talent la manevrele ei, talentul nu are legătură cu poezia. Talentul e talent şi poezia e poezie.
-Dacă poezia nu se poate inventa, trupul se poate inventa?

-Da, cu trupul poţi face ce vrei.
-Şi cu poezia nu?
Poezia e ceva mult mai complex decât un trup. Trupul ştii când îl doare, când doarme, când se trezeşte, când moare, un trup ştie tot ce face, are metabolism, are copilărie, are adolescenţă…

-Eu cred că trupul poate fi la fel de surprinzător ca o poezie! Atunci când vezi o foaie albă de hârtie la birou şi crezi că vrei să scrii o poezie e ca şi cum te-ai aşeza gol în pat.

-Ai spus că vrei să scrii o poezie, eu nu m-am aşezat niciodată la calculator, în faţa unei coli de scris fără să nu-mi dau seama ce fel de poezie voi scrie. Nu am zis niciodată „hai să scriu o poezie şi aştept…” nu…
-Ştiai dinainte?
-Ştiam dinainte, poezia nu se inventează, poezia o porţi cu tine.
-Eu când deschid documentul word mă gândesc să creez, mă gândesc la ceva anume şi vreau să dau o formă, fac din mâl un obiect de preţ.
-Dar deja poezia o avem…
-Îmi dau seama de ea în momentul în care scriu, nu mai devreme, există în mine impulsul nu altceva (el tuşeşte)
-Bun, impulsul, dar energia cinetică te face să mergi prin pagină şi să faci versuri.

-Eşti foarte cerebral!
-Nu ştiu, în poezie am imagini cerebrale, poveşti tandre, romantice care vin pe această bază, a unui raţionament clar şi pus la punct.

-Nu te-ai lăsat niciodată absorbit de mişcarea browniană?
-A cui?
-A poeziei? dusă de durere, de ţigară, de o stare halucinatorie…
-Cea mai bună inspiraţie în cazul meul, care nu am nevoie de alcool, nici de ţigări, sunt câteva lucruri simple: o poză, o poză mă face foarte vulnerabil şi să scriu foarte mult, muzică pur şi simplu şi amintiri, de exemplu, o mână pe picior, chestii foarte simple mă fac să scriu, nu am nevoie de o anumită stare, nu trebuie să fiu în transă pentru a scrie un poem de dragoste, pentru că deja îl aveam, el era în mine.

-Imaginea îngerului liliputan dintr-un poem de-al tău de unde o ai?
-A fost o…. o să râzi, …., are legătură cu Peter Pan.
-Bine de la Peter Pan până la îngerul liliputan e o prăpastie, două…
-Nu, pentru că şi Peter Pan era un personaj liliputan, şi poţi face analogia, de la o copilărie fericită până ai pune aripi unei asemenea copilării nu e decât un pas.

29 noiembrie, anul morţii & anul naşterii

21 decembrie 2010

Eseu foto – Eclipsă totală de inimă




14 decembrie 2010

Unde ai văzut ultima dată poezia?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:12
Tags: , , , , , ,

-Ultima dată?! Era în tramvai în rucsacul unei fetiţe. Poezia este peste tot, prin baruri, pe tricouri, pe asfalt. Poezia este un reziduu, un rest rămas în urma unui proces chimic de iubire, se depune pe vene şi la masa de scris această tulburare funcţională o resimt exact ca pe o boală. Clinic par să fiu bine, simt mâna pe tastatură, picioarele pe podea şi totuşi am o stare anormală, o pierdere a limpezimii, o dezordine, o răzvrătire, o dereglare a unui organ anatomic asemenea unei tulburări vestibulare, ameţeli, piederea echilbrului, vomismente, palpitaţii şi cam tot ce produce rău de înălţime atunci când zbori. Foaia albă este un loc de pelerinaj la care vin zi de zi aducând ofrande acestei scurgeri de pe ziduri, aceastei tencuieli căzută din cauza igrasiei pielii, poezia este o firimitură, atât cât să o prinzi între degete şi să spui: „uite şi azi am câştigat lozul cel mare”.
Poezia este o rămăşiţă, un zaţ pe ceaşca de cafea unde imaginaţia o poate lua razna sau de ce nu un trup pierdut în beznă până la capătul culoarului unde se vede o luminiţă, atât cât să o prinzi între degete şi să spui: „şi azi am câştigat o zi cu tine”. Poezia este un fenomen inexplicabil, ca atunci când te împiedici şi cazi neaşteptat, câteva secunde de pierdere a contactului cu realitatea, independent de conştiinţă sau voinţă. Poezia se elimină din organism ca nişte vapori, uneori nici nu am habar de ei, uneori îi prind şi le pun lacăte pe hârtie, poezia e un moft, aşa ca un sacrificiu cu care ne lăudăm. Încerc să-mi menţin ponderabilitatea bând apă rece, punând nisip în sandale. Am mai văzut-o şi pe DN1 făcea autostopul. Poezia se scurge de pe toţi oamenii ca o transpiraţie la 40C, un poem extraordinar are un miros pestilenţial, puţini îl suportă, e bine să aveam batiste la noi, e nevoie, la contactul cu poeţii e nevoie de batiste multe. Prin urmare…

niciodată nu e bine să călătoreşti cu geamul deschis
oricând îţi poate intra în ochi un grăunte de cer

13 noiembrie 2010

Foaia albă versus Fie ce-o fi

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:27
Tags: , , , , ,

12 noiembrie 2010
-Ar fi bine măcar azi să mai revenim la subiectul interviului, la foaia albă! Spuneai undeva că foaia albă este ca un cearşaf pe care te întinzi cât vrei.
-În ciuda acestei siguranţe pe care ţi-o oferă, în ciuda acestei libertăţi sugrumate, pagina albă este un câmp minat. Ieri mă gândeam la un amic, care m-a ajutat mult cu cărţi, cu diverse colete pe care nu le puteam pune dacă nu eram la Bucureşti, acest amic dacă îl sun la orice oră din zi şi din noapte şi îi spun: „ai de mers pe sub o sârmă ghimpată câţiva kilometri şi la capătul căreia trebuie să îmi pui un plic la poştă”, el se va trezi năuc, nu va înţelege nici ce are de făcut, nici ce pericole sunt, dar dacă trebuie să pună plicul, pleacă imediat, asta e amiciţia – să treci de nisipuri mişcătoare care pândesc la fiecare colţ, de scorpioni, idei depăşite, morgane cerşind apă la fiecare pas, este greu să fiu amică cu pagina albă, numai scriind descopăr. Aş putea spune: pregătiţi paraşutele, deschideţi coastele la maxim, se va sări de la 3000 de metri, vântul nu este propice, trebuie să băţeţi din ambele aripi, dacă veţi simţi ceva rece şi ascuţit în torace, sigur aţi pierdut controlul şi atunci veţi cădea în derivă, nu-i nimic, lângă pagina albă este o alta mâzgălită veţi cădea într-un cerc, aici veţi fi luat prizonier, vi se va pune lanţuri, veţi lupta pentru libertate ca un gladiator printre cobre şi lei, de aceea, este bine să vă păstraţi calmul, cu puţin efort pagina albă poate fi o pătură caldă cu care să-ţi pregăteşti coşciugul. Aventura pe pagina albă te face copilul ei şi când dai de gustul laptelui vrei să rămâi mereu copil ca Peter Pan, refuzi să creşti. Şi asta se întâmplă toată viaţa, rămânem copii ei. Ne întoarcem la pagina albă exact ca la casa părintească, care ne hrăneşte cu cele mai bune mâncăruri.

-Ai un pix? Spune ai un pix la îndemână? Să facem un desen despre o fugă în prima zi de naştere?!

-Cum ar fi ora de tăcere? Cum ar fi dacă s-ar învăţa tăcerea, dacă ar trebui predată în şcoli, ce ar spune profesorul?
-Ar fi ca şi cum aş muşca dintr-un măr cu poftă. Dacă aş fi profesor, aş ruga elevii, studenţii să îşi ia o foaie, un pix, să nu se uite la alţi colegi, să închidă telefoanele şi să tacă. În cazul în care doresc să scrie ceva, să deseneze ceva să aibă la îndemână instrumentarul. Le-aş spune că pot desene floricele, stele, cuburi, alimente, că pot să scrie despre ei înşişi, despre vecini, pisici, cutii de conserve, pot chiar părăsi sala daca nu reuşesc să tacă o oră, să spargă ceasul, să se manifeste cum doresc. Dacă aş fi elev, student aş scrie ceva, şi am făcut experimentul, iată ce am scris: „Îmi amintesc naşterea mea în felul următor: era o zi de vară, mama era în bucătăria din curte, eu am plecat în sera de legume, de obicei ea mă trimitea dimineaţa să deschid uşa să intre aer fiindcă altfel se făcea prea cald. Cred ca aveam deja 6,7 ani sau mai puţin, nu fac legătura cu şcoala. Avem o rochie roşie cloche cu buline albe. M-am dus în grădină şi cum am intrat puţin în seră, pentru că aveam obiceiul să dau şi o tură prin ea, să văd dacă s-a uscat ceva şi cum mai merg lucrurile, văd un fenomen neobişnuit. În fiecare din cele patru colţuri ale solarului erau sute de fluturi albi, îi ştiam că sunt fluturi de varză, dar nu văzusem atât de mulţi. Nu am stat prea mult pe gânduri şi mi-am umplut poala, îmi amintesc cum luam cu pumnul mă ridicam puţin pe vârfuri şi mi-i puneam în rochie. După ce am luat cât am putut, am plecat ţinând bine strâns să nu scap vreunul. Am ajuns în faţa bucătăriei şi strig: „mami, mami”. Ea iese foarte repede speriată şi mă întreabă ce am păţit, timp în care eu îmi dau drumul la rochie şi fluturii se întind peste mine, puţini au zburat, cred că erau încă mici, şi mi se urcaseră pe mâini , pe cap, atunci mami a spus: „era bine să îţi facem o poză”, dar noi nu aveam aparat foto, atunci îmi amintesc cum m-am născut şi iată fotografia naşterii mele de atunci, o conserv bine şi acum.

-Hai să punem puţin moartea cu botul pe labe? Pagina albă este un câmp de luptă, leşuri peste leşuri.
-Ar bine să facem nişte zăpadă, sunt prea mulţi, cu ce i-am putea acoperi, sunt aşa mulţi încât cerul nu-i încape. Suntem singuri pe un câmp plin cu muribunzi, tot încerc să le spun rămas bun, dar ei trag de mine speriaţi şi-i aud în urmă cum îmi spun: „ia-ne cu tine, ia-ne cu tine”, şi-atunci mă desfac la coaste şi stern şi începe să ningă. Linişte. Ninge. Ascultă şi tu. Aşa se salvează tot ce e scris pe pagina albă, sacrificând.

-Pe 9 noiembrie notai: „cândva am să scriu despre dimineţile astea, când stau şi te aştept, sterilă, fără nimic în braţe, nici măcar nu ştiu dacă te mai iubesc, dar am obiceiul să te aştept, pe cine aştept, habar nu am ce faci, unde dormi, unde mănânci, dar te aştept, mereu te-am aşteptat, mă dor picioarele, capul, abia de mă ridic să beau puţină apă, stau în tranşeea asta numită laptop, din când în când cineva mai mă strigă, ridic capul, mă trezesc puţin la realitate, răspund standard, revin la realitatea mea, tu eşti realitatea mea, undeva departe, f departe, te văd grăbit, mergând f repede spre mine, tu de fapt ai crede că mergi la mama ta sau la piaţă, dar mergi spre mine, planeta se roteşte altfel, în staţia de taxiuri un şofer te îndrumă, luaţi-o pe jos, vine şi ea”.

-Da, dar era în alt document, nu e nimic interesant, de aceea nu l-am pus în interviu.
-Eu cred mai degrabă că uşa scârţâie şi prin gaura cheii începe să se vadă la tine.
-Să trecem mai departe. El e mort, degeaba îl aştept firesc să mă ia de mână, el e mort.

12 noiembrie
Azi am văzut într-o vitrină nişte aripi de înger agăţate sus de lustra magazinului. Era închis, în timp ce mă apropiam să citesc pe uşă orarul mai văd încă două perechi de aripi puse, aş zice, la întâmplare în magazin. Reflex, când aud de îngeri am poftă de ceva dulce. Îmi cumpăr o îngheţată şi aştept să deschidă.
-Cât costă aripile?
-30$.
-Sunt originale? (eu întreb glumind)
-Nu cred. Sunt făcute în China. (în acest timp vânzătorul se uită pe etichetă)
-Din ce sunt făcute?
-Din fulgi de gâscă (vânzătorul îmi întoarce eticheta să mă conving ce scrie)
Pfuu, câte gâşte am văzut anul ăsta în România, dacă ştiam că sunt rude cu îngerii, îmi luam şi eu câţiva pui cu mine. Când creşteau, ca să nu zboare de la balcon le mai smulgeam câţiva fulgi şi poate îmi ieşea cu timpul un înger, ba chiar doi.

13 noiembrie
M-am săturat de ierni calde, de vitrine cu brazi de plastic, de oameni de zăpadă din ciocolată albă, de Moş Crăciun pe dune de nisip. Vreau o iarnă simplă, aşa cum este în dicţionar, anotimpul cel mai friguros, să merg prin Piaţa Amzei prin ninsoarea topită în mocirle, să-mi îngheţe picioarele, să nu pot ţine umbrela de frig, să mai intru din când în când la Terra Nova să văd ce fulare mai sunt, atât vreau o iarnă la Bucureşti, care este totuşi mai blândă decât o iarnă la ţară, în Teleorman, acolo îmi e frică să ies din casă, mă îmbrac ca şi când m-aş duce pe front, cu cizme de cauciuc, pulover de lână, şi totuşi ies să pun salamaul de biscuiţi direct în zăpadă, până seara se poate servi, ies să mă joc cu Dixi, să ne tăvălim, să facem un om de zăpadă. Nu mai am făcut un om de zăpadă de mai bine de 15 ani, e trist. Toate s-au schimbat Dixi a fost otrăvit, era prea mare şi prea blând, tot ce este ieşit din tipare trebuie sugrumat ca nu cumva să împrăştie căldura în jur, iarna nu mai are aşa nămeţi mari. Acum a rămas doar frigul, frigul acela produs de un obiect destul de mic dar foarte tăios care produce hemoragii interne, genul acela cu care a fost ucisă Elisabeta de Wittelsbach. Numai că în cazul meu, din punct de vedere al amintirilor sufăr de hemofilie, amintirile nu se coagulează şi nu le pot ţine într-un coş făcut din nuiele frumos decorat, aşa cum ţin accesoriile pentru păr, ele curg, curg.

5 noiembrie 2010

Întâlnire cu un viitor sinucigaş

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 07:59
Tags: , , ,

mergeam în spatele lui copleşită de moartea care încerca să-i iasă prin haine
va fi o naştere prematură, mi-am zis
ar trebui să-l trag de mânecă pe necunoscut şi să-i spun, mori prea devreme
dar el deja scuipa sânge şi se ţinea de pereţi
nu avea nicio aură în plus, asta cu curcubeul ieşit dintre ochi este o mare minciună
ar fi fost bine să înceapă ploaia ar mai fi stins puţin din durere
ar mai fi anesteziat cumva locul crăpăt
pe unde mortea scoatea mâinile şi dorea să iasă afară
dar el se uită mirat la mine
„habar nu ai pe ce lume eşti, intră în tine şi nu te mai băga”
cred că avea ochi de melc, îl el nu mai băte nimic
niciun drum nu se mai zvârcolea
stătea căzut jos, într-o mare de oase
încă forfotea o spumă alburie
şi se apleca deaspura pământului
nici să vomite, nici să se roage
ci pur şi simplu se căznea să intre în el
l-am prins atunci brusc de mână
era mai înalt ca niciodată, crescuse mult în tot acest timp
într-un fel să ajungă mai sus, mai sus
dincolo de blocuri, de orice atingere
s-a trezit ca după o tâlhărie, bătut şi cu banii furaţi
hainele păreau mai uzate, locul unde zăcuse era prăfuit
l-am pierdut din ochi pentru o clipă
timp în care pe trecerea de pietoni
îmi făcea cu mâna fugind, fugind
vino mă prinzi, vino să mă prinzi

25 octombrie 2010

Niciun poet nu are bani

Filed under: Atac de cord,Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 07:16
Tags: , , , ,

doar o forţă centripetă care i se vede prin coaste şi-l menţine în viaţă, arată-mi un poet cu bani şi îl împuşc, ceva de genul învaţă domnule să fii poet, îngenunchează pe trotuar, dormi în palme murdare să simţi cum orătăniile din tine viermuiesc după nicio regulă, trăieşte din halucinaţii date cu sare şi pâine încă nescrisă, asta are la micul dejun, o gură care strigă, oraşul tremură când el păşeşte pe dale, toţi şobolanii se ascund, îşi dă hainele de pomană primului cârd de cocori rătăcit, este un individ transparent ca o şopârlă cu ochii bulbucaţi de nesomn, în stomacul lui se văd versuri învelite în staniol gata să erupă din coaja de ou, zăcăminte aurifere, toţi se bat să-l atingă, niciun poet nu are bani, în fiecare dimineaţă îşi împachetază inima şi o pune pe furiş într-un coş la uşa iubitei ca pe un copil din flori, smiorcăiala asta trezeşte toţi vecinii, el aduce mereu norii negri şi disperarea sfârşitului, dacă se aşază lângă tine pereţii îţi vor deceda subit şi un cortegiu de cârtiţe vor trece aruncând cu pietre în cei vii, se smulge singur din pământ ca şi când ar fi o metaforă cu mâini, nu-şi asmute tristeţea nimănui

20 octombrie 2010

Dialog în staţia 783

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:20
Tags: , , , ,

-El este un înger?
-Da, fără doar şi poate, un înger sublim. Numai că el nu ştie şi de câte ori încerc să-i spun, tace şi se uită în jur, ca şi cum nu aş vorbi cu el. El este un înger sublim, repet, nu se are decât pe el şi asta îl face şi mai înger. Are două aripi pe care le ţine sub geacă, doar eu ştiu de ele, uneori când îi spun: “azi vezi că plouă, să ai grijă să ţii aripile înăuntru”, se retrage şi mai mult în el, el nu şi le-a văzut niciodată, dar are încredere în mine şi spune: ”Da, ştiu şi azi sunt invincibil”.

-Este un fel de cură cu aripi?
-Nu, nu este un tratament, este ceva ce nu înţelegi, degeaba încerci să ma descoşi, nu este nici măcar o mască, nici măcar un resort interior, nici o suferinţă crescută în piele, aripile nu se nasc din suferinţă, seamănă cu nişte coarne de melc, în sensul că la anumiţi stimuli cresc, la alţii se retrag. În prezenta mea, aripile lui ies din geacă. Punct.

19 octombrie 2010

Festivalul Internaţional de Poezie SHA’AR de la Tel Aviv. 21-23 octombrie 2010

Filed under: Articole — maskirovka @ 11:32
Tags: , , ,


SHA’AR este un festival de poezie interdisciplinar, care găzduieşte atât poeţi israelieni şi străini, dar şi artişti de diverse orientări. SHA’AR urmăreşte implicarea publicul în dialog, ca atare, în afară de lecturi ale autorilor invitaţi, realizează diverse prezentări multi-media în limbile ebraică şi arabă. Pe lângă lecturi publice de poezie, un panel de dezbateri, întâlniri cu editori de specialitate, festivalul prezintă colaborări cu alte domenii artistice, precum muzică, dans, arte vizuale şi teatru.
Dubla semnificaţie a cuvântului SHA’AR, „poartă” în ebraică şi „poezie” în arabă, exprimă însăşi noţiunea de dialog liric care motivează acest festival.
În perioada 21-23 octombrie 2010 are loc Festivalul Internaţional de Poezie SHA’AR de la Tel Aviv, la care este invitată şi poeta Ana Blandiana, cunoscută deja publicului israelian prin intermediul volumului de poezie „Fiecare bucurie răneşte pe cineva”, tradus în limba ebraică de Moshe Granot şi Shaul Carmel şi publicat de editura Keshev.
Prezenţa Anei Blandiana în cadrul festivalului este sprijinită de Institutul Cultural Român de la Tel Aviv.

sursa
institutul cultural roman
http://www.icr.ro/ana_blandiana_shaar2010_ro

Târg de poezie

Filed under: Articole,Multivitamine — maskirovka @ 10:26
Tags: , , ,


Pentru că poezia este vie şi are nevoie doar de puţin spaţiu de desfăşurare, de pe 21 pe 23 octombrie, Institutul Francez îşi deschide porţile unui Mare Târg de poezie. Târgul cuprinde Degustări Literare, performance-uri, poeţi români şi invitaţi străini, lecturi, expoziţii, ateliere şi vânzare de carte de poezie şi se va desfăşura pe Dacia 77 la Institutul Francez şi librăria franceză Cărtureşti. Celelalte evenimente vor avea loc la Muzeul Literaturii Române şi Centrul Naţional al Dansului.

Inaugurarea târgului este joi, la ora 19, la librăria Cărtureşti de la Institutul Francez, în cadrul Degustărilor Literare cu Matei Martin. Împreună cu poetul sonor Anne-James Chaton şi cofondatorul revistei Gruppen, Laurent Jarfer, meniul propuse de Matei este copios : o panoramă a poeziei contemporane în Franţa, România şi Europa şi o dezbatere deschisă despre traducerea în poezie.

Când se înserează bine, la ora 21, Anne-James Chaton, Laurent Jarfer şi Norzeatic vor urca pe scenă pentru 3 performance-uri de excepţie de poezie contemporană.

În a doua zi a târgului, vineri 22 octombrie, Muzeul Literaturii Române va inaugura la ora 14 expoziţia « nobleţea scriiturii feminine », dedicată poetelor române care s-au exprimat în limba franceză.

La ora 18, la Institutul Francez, poeta Svetlana Cârstean va anima primul său atelier de poezie : Cercul poeţilor apăruţi, cu tema « Cine editează ? Cine promovează ? », împreună cu editori de poezie de renume. Atelierul va fi urmat de o lectură a poetului Sorin Gherguţ, care va prezenta şi noua lui carte, Orice (Ed. Pandora M).

De la ora 21 începe Noaptea Albă a Poeţilor : Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Simona Popescu, Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu, Floarea Ţuţuianu, Gabriel Chifu, Marin Mălaicu Hondrari, Beatrice Popescu, Cosmin Perţa, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu, Paul Aretzu, Şerban Axinte, Mircea Bârsilă şi Marian Drăghici îşi vor preda pe rând ştafeta într-un şir blingv de lectură, punctat de improvizaţiile lui Mircea Tiberian.

Sâmbătă 23, atelierele pentru copii vor fi dedicate poeziei. De la ora 17, la MLR se va ţine o lectură orchestrată de Ioan Groşan cu Ioan Es. Pop, Ion Mureşan şi Eugen Suciu, acompaniată de Mircea Tiberian şi Nadia Trohin pe acorduri de jazz. De la ora 20, Jumătatea Plină îl invită pe Anne-James Chaton la Sâmbăta sonoră, CNDB.

Publicul va putea alege dintre numeroasele cărţi de poezie şi va primi un semn de carte de ocazie pentru fiecare carte cumpărată.

sursa
http://blog.carturesti.ro/?p=3211

9 octombrie 2010

Ce ţi-am spus ieri

Filed under: Dincolo de mine,Poezii — maskirovka @ 06:52
Tags:

Ce ţi-am spus ieri, pescarii ăştia sunt tot muritori
Se decojesc de muzică până rămân doar lut
Ei nu au aripi, sunt umbre albastre, ai fost minţit,
Cerneala se risipeşte pe umerii lor păsările cad amorţite,
Îşi fac cuib, se hrănesc din carnea lor până îmbătrânesc
Şi se duc mai în larg ca orice frântură de singurătate
Ce ţi-am spus ieri, pescarii ăştia sunt tot muritori
Dacă-l atingi pe unul se deschide o fereastră
Ce ai să vezi dincolo de rama putrezită a inimii lui
Te va face să pleci, aşa că alege între o mână de scoici
Şi câţiva paşi să-i pui de-o parte pentru drum.

30 septembrie 2010

Ce rămâne din noi după moarte? Cubiculum

Filed under: Cubiculum,Fotopoeme — maskirovka @ 09:53
Tags: , , ,

pereţi demontabili ca pielea râioasă
năpârlesc zi de zi
nimeni nu e interesat să-i adune
nu-mi cunosc vecinii
doar pisicile lor zgârie la uşă
va veni o zi când voi îmbrăţişa
pe cineva ca pe un frate

un semafor pe roşu blocat
unde toţi trecătorii îşi opresc somnul
şi hematiile tac picurând pe batista
copilului care am fost cândva

eu încă mai trec foşnitoare
în fugă pe aceeaşi stradă unde este
un semafor pe roşu blocat

nimeni nu mai mă vede
prin fereastra îngustă

15 iunie 2010

Tu poţi fi o pădure?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 08:14
Tags: , , , ,

„În pădure nu intri tandru. Iar dacă nu laşi sentimentalismul în sau la marginea pădurii, sentimentalismul şi candoarea sufletului, apoi nu intra deloc. Vei avea surprize urâte. Codrul frate cu românul e o gogoriţă. Nimeni nu e frate cu nimeni. Iar dialogul cu aproapele e un teritoriu plin de pădure, o lumină minată.”, spune Ion Caroian.

-Sunt ceea ce se cheamă un om insular, trăiesc cu ce creşte zilnic aici, din afară pătrund puţini, câţiva eşuaţi îşi mai găsesc adăpostul.

-Cum trebuie să fie o carte? O carte este ca o insulă spre care înoţi?
-Cartea trebuie să fie un leş, mirosul să te atragă, curiozitatea să te ducă încet spre ţintă, odată ajuns să duci mâna la nas, să nu mai ai aer, să începi să atingi să vezi cine se ascunde sub hainele intrate şi ele în putrefacţie, ca şi cum ai dori să mai salvezi ceva. Chiar pe tine să începi să te pipăi să te asiguri că eşti acolo. “Dialogul cu aproapele e un teritoriu plin de pădure” este o propoziţie a tribulaţiilor, pădurea ascunde, oferă hrană dar are şi pericole, atenţie şi la cursele puse de vânători, autorul mai sus citat a avut destule, pentru el mina de plumb a fost un acoperiş mai grea decât acoperirea însăşi. Prin urmare, tandreţe nu este pentru propria piele şi nici pentru insulă.

7 iunie 2010

-Care este scopul poetului? Dar al poeziei?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:28
Tags: , , ,

Poetul nu are o existenţă obişnuită, prin poezie se detaşează de trecut, de prezent, acolo între pereţii lui, nu neapărat cei ai camerei, pereţii aceştia îi poate căra şi la mare, la munte, în concediu, îi ia cu el involuntar, aşa se simte cel mai bine, dacă nu-i are în bagaj şi-i fabrică ad-hoc; scopul poeziei este unul autotelic cu finalitate în vene. Este astăzi moda poeţilor de club, care tind după o socializare chipurile poetică, dimpotrivă, aceştia sunt şi mai singuri, la fel ca poeţii de terasă, pentru ei comunicarea este vitală, ei sunt cei care îşi iau toată casa şi bogăţia în spinare ca pe o cochilie foarte vie. Se vede de multe ori la terasa Muzeului Literaturii poeţi a căror cochilie deodată se retrage între coaste când vine vorba de libertate, atunci se fac mici, mici şi se ascund cu totul.

Poezia este o armă fundamentală, un cuţit ascuns la picior. Scopul ei este să te apere.

Poeţii au în jurul lor această centură de castitate, o aură a nevinovăţiei. Sunt unii, de exemplu, a căror poezia zornăie prin buzunare la fel ca un mărunţiş cu care nu are ce face şi-l aruncă din cauza zgomotului. O categorie semiinconştiintă, acel mărunţiş este starea pură a poeziei. A vorbi despre poeţi e ca şi cum ai vorbi despre nişte îngeri ale căror aripi abia încolţesc, sunt cei cu umerii dureroşi, sângerând a ceva mirific şi indescifrabil.
-Ce este poezia?
-Te roade pe dinăuntru ca un vierme, poetul este gazda în care s-a instalat acest parazit care macină, macină până oasele se fac scrum; poezia te chinuie, te frământă, este o tortură, este o pedeapsă de care nu poţi scăpa indiferent câţi ani de carceră ai face. De exemplu, eu îl port pe Dumnezeu în pântec şi nu-l voi naşte niciodată, trebuie să merg la dezintoxicare, să stau calmă, îmi repet, exact ca săptămâna trecută când în avion pilotul spunea ca vom ateriza la cea mai apropiată destinaţie, ci nu la cel mai apropiat aeroport, destinaţia putea fi oriunde, în mine, în tine, pe câmpurile pline de căpşuni ale lui Beatles, în coastele Mariei, pe turnul Babel. În timp ce amfetamina alunga şi somnul şi foamea şi mai ales pe tine care ţâşneai artezian, bezmetic, bifurcat, coboram în catacombele poemului. Era întuneric, dar am o zi pe an când razele X nu mă topesc, trec de primii şobolani care bântuiau şi în primele versuri, sper că nu v-aţi speriat, pânzele de păianjen mi se agaţau de cuvintele care-mi ieşeau involuntar din stomac. Mă împotmolesc, am terminat, gata, final, tsukahara, echer cu triplu salt, se închid uşile, nu mai plouă, trenul stă în gară oprit de nevăistuici, aplauze.
Poezia-Iubirea-Moartea formează un triunghi periculos, asemănătoar triunghiului Bermudeleor, trebuie evitat acest trio, cine intră în el nu se ştie ce i se va întâmpla, viaţa trebuie asigurată când cele trei elemente se combină în ludic. Cine se încumetă?
-Poezia este un parazit sau face parte din tine?
-Poezia are un caracter permanent, dar numai în anumite locuri, este ca o a doua inimă care creşte din tine, în niciun caz nu e un parazit care s-a infiltrat insidios, ea are un caracter vizibil uneori; de aceea este nevoie pentru această a doua inimă de un altfel de ochi, care şi acesta creşte dacă are pământ fertil. După cum vezi poeţii, nu au o existenţă obişnuită, au simţuri în plus, de aceea le este foarte greu să trăiască.

6 iunie 2010

Interviu cu mine însămi -II-

Filed under: Interviu — maskirovka @ 03:39
Tags: , , ,

-De ce ai nevoie să fii fericită?
-Am nevoie de 20 m pătrăţi înconjuraţi de pereţi.
Aici nimeni nu-mi ştie numele, sunt o maladie numai a mea, nu contaminez pe nimeni. Aici modelez îngeri diverse forme, diverse culori.
Nu există prieteni există doar mame.
Mama are cheia de la casa mea. A fost o vreme, când în liceu fiind, era o psihoză generală cu întrebarea: ”care sunt cele 3 lucruri pe care le-ai lua cu tine dacă pleci pe o insulă îndepărtată”; sincer, răspundeam ce auzisem pe la alţii, casete cu muzică, pisica, şi portocale dacă nu sunt, nu am dat niciodată un răspuns sincer, pentru că întrebarea era oricum o inepţie, şi oricum nu aş fi luat nimic, m-aş fi descurcat acolo cu ce era pe insulă. La fel ca în ziua aceea, când nu aveam masă şi am făcut din geamantan masă. Acţionez, iau măsuri, plec, vin, cumpăr vopsea, vopsec uşile, scaunele, ies pe holul comun săptămânal şi fac curat şi niciodată nu pun afiş câţi bani revine fiecărui locatar pentru curăţenie şi detergent, ud florile care nu-mi aparţin, am grijă de căţeluşa din curte, nu vorbesc cu nimeni. Am o fericirea a mea, personală, nu cred că mă înţelege cineva şi nici nu fac vreun efort, şi ştii de ce toate astea, din motivul că mereu fiind singură nu m-am bazat pe nimeni, repar prize, telefoane, canapele, robineţi, schimb garnituri, am montat singură o yală. Aici am avut o problemă, mai aveam nevoie de o mână, îmi amintesc de un vecin care s-a oferit să mă ajute, dar nici nu am vrut să aud, mi-a luat 2 ore, dar am reuşit, am trusă de scule şi multe altele . Acum 10 ani stăteam la Obor 2, 3 ore să caut şurubelniţe corespunzătoare, ciocan de lipit, chei de tot felul. Am bicicletă, schimb camera singură, iau trusa ei cu mine, nu am cască, râd şi spun dacă e o bicicletă japoneză nu are ce să mi se întâmple, dar m-am înşelat, în parcul Kiseleff am fost la 10 cm să dau jos o femeie pentru că o rădaşcă mi-a intrat în ochi, cu muştele eram obişnuită, dar insecta asta m-a luat prin surprindere. Mereu îmi spun, mi s-au întâmplat atâtea, nu mai are ce să mi se întâmple, dar mereu se întâmplă ceva absolut inedit.
Fericirea este un lucru ieftin.
16mai2010
-Ce este Antimetafizica pentru tine?
-Antimetafizica este un Dumnezeu şchiop. În ediţia a III-a, cuvântul introductiv al Norei Iuga pare unul la comandă, făcut pentru că trebuia făcut, nu se simte nicio trăire, mai ales că autoare mărturiseşte că a recitit cartea după 20 de ani, lucru care nu se vede totuşi, de aceea discursul pare unul trântit, scris pe bandă, nu incită la citire, este o oboseală cronică aici. Singura sclipire din nota ei este: “Antimetafizica-acea clipă de graţie irepetabilă”.
-De ce spui Dumnezeu şchiop?
-Cartea asta o recitesc an de an, uneori o iau în concediu, o duc când la munte, când la mare, ca pe un copil de care trebuie să ai grijă, o car peste tot. Eu am prima ediţie, eram în liceu când am primit-o cadou. Este o Biblie a poeziei, spune adevăruri dar şi ascunde multe, este o carte a revelaţiilor, dar care suportă completări. Mă refer la poeziile incluse şi nu la dialogurile dintre cei doi protagonişti, sunt pe alocuri naive. Nu sunt aici doi oameni, aşa cum prezenta autoarea sus menţionată “un spirit eminent şi un spirit receptor”, sunt pur şi simplu doi oameni care au avut norocul să se întâlnească, iar ca să obţii un răspuns nemaipomenit, să faci pe celălalt să se destăinuie trebuie să ai întrebările de aşa manieră. Aurelian a reuşit, şi nu spun aceasta să reconfirm ci spun doar ca simplu cititor. Antimetafizica ar fi putut fi un Dumnezeu complet, unul tânăr, vivace, dar este unul beteag.
-Eşti singură vreodată?
-Nu ştiu, dacă mă uit prin cameră văd multe lucruri care îmi dau viaţă. Camera mea este stearpă, luminoasă, neproductivă, este „Oameni şi şoarici”, de John Steinbeck, o fugă, o secetă, un prieten pe care nu mă pot baza, dar care stă cu mine necondiţionat, ne apărăm reciproc cu orice preţ. În ascunzişul din podea este însă o scăpare, pe acolo cobori în tine, cameră este de un fel de piele care te protejează de oameni. Aici sunt şi George şi Lenny.
-Ai vreo graniţă?
-Da, peretele este graniţa mea, pielea este graniţa mea, fruntea, vârsta.
-Aşadar nu sunt la vedere, nişte bariere luminoase?
-Ba da, sunt toate la vedere, nu am însă bariere interioare, aici mă încolăcesc în mine însămi după bunul plac, îmi închid nasturii de la stern şi clocotesc în voie. Nu ştiu de ce, dar mereu mi-a plăcut să locuiesc la hotel, aici nimic nu-ţi aparţine, te ai doar pe tine, singura proprietate, păcat că nu există şi astfel de păcat că nu există şi astfel de acte de împroprietărire, am cădea în scalvia eului, nu!?
-Ai obosit până acum de trupul tău?
-Nu, el de mine.
-Ce este gelozia?
-Frică.
-Ai orbitat vreodată în jurul a ceva?
-Atâta timp cât forţa de atracţie mă menţine pe orbită gravitez cu plăcere, când însă pilitura de fier se transformă în nişte firimituri de pâine uscată mă pierd în spaţiu. Sunt un satelit cuminte, mă hrănesc ce este drept din celălalt, dar sunt recunoscătoare, un satelit natural în carne şi oase. Traictoria mea este precisă de la început, nu mă răzgândesc indiferent câte furtuni magnetice ar fi. Nimic nu depinde de stomac, de plămâni sau de ficat. Extrag o esenţa care nu are legătură cu niciun organ vital, o esenţă de care nici el nu are cunoştinţă, un fel de foiţă de aur.
-Dar invers, cineva a gravitat în jurul tău?
-Nu am cunoştinţă că ar fi fost cineva fixat atât de mult pe o axă în jurul meu, cred că vedeam, mai ales dimineaţa când deschideam geamurile.
-La şcoală eşti învăţat cele trei stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă; tu ai găsit alta?
-Propria mea stare de agregare este un pas gigantic în cunoaşterea mea. Dacă ştiu când sunt tulbure, când sunt inundaţii, când mă evapor sau când trec în celălalt conform principiului vaselor comunicante, atunci am făcut pasul; de obicei nu mă înşel în privinţa apei îngheţate.
-Ce fel de discurs ai ţine într-o piaţă publică?
-Aş vorbi despre iubire şi libertate.
Am aici pe birou „Jurnalul unui amant bătrân”, Marcel Mathiot, am să dau un citat:
«27 martie 2000
„Mai rău decât să fii singur este să nu poţi să fii singur (Montaigne)”
1982: e momentul unei mari iubiri, pierdută în 1940 şi regăsită în 1980. Pentru a doua oară, voiam să divorţez ca să trăiesc cu Hélène. Era a doua criză din viaţa noastră conjugală. Şi, din aceleaşi motive, nu-mi părăsisem soţia, care mă iubea, doar pe mine şi n-ar fi supravieţuit singură, părăsită. În anul celor două crize, copiii nu erau la mijloc; în 1940, nu-i aveam încă; în 1980, erau adulţi, la casele lor. Tot carnetul din 1982 e plin cu fraze furioase pe care mi le adresez mie însumi, pentru că acceptasem căsătoria. Fără să am vreo obligaţie, mi-am pierdut bunul cel mai de preţ al vieţii: libertatea! Mi-am pus gâtul în jug din prostie. Eram furios. „Dacă aş fi comis o crimă, scăpam cu douăzeci de ani de puşcărie. M-am condamnat pe viaţă din prostie”».

Este în aceste rânduri, nu o furie, nu un blestem, ci o neputinţă, la care tot revin obsesiv. Aici nu vorbeşte un scriitor, vorbeşte un om simplu cu o mare angoasă, prin cuvinte la fel de simple, dar care te scot din rădăcini. În legătură cu „mai rău decât să fii singur este să nu poţi să fi singur”, cred că ideea trece dincolo de prizonieratul căsătoriei, şi un om necăsatorit nu poate să fie singur, fie că nu ştie, şi aici este o mare pierdere, fie că-şi caută prieteni cu tot dinadinsul, crezând astfel că nu mai este singur. Fals.
Singurătatea vine din exterior.
Voi lăsa aici o pagină goală, fiecare cititor va putea scrie pagina lui de jurnal plecând de la acel citat, cine ştie cândva va fi descoperită, aşa cum au fost descoperite carneţelele autorului francez..
…………………………………………………….
……………………………………………………
……………………………………………………
……………………………………………………
…………………………………………………..
……………………………………………………
……………………………………………………
…………………………………………………..

20mai2010
-Ce te-a asurzit până acum şi încă mai resimţi?
-Un schelălăit de câine bolnav, otrăvit, era ca o moarte vie. Dixi, era numele lui şi era iarnă când a murit. Atunci lângă el, deşi cu toată familia în jur care încerca să-l ajute, am simţit prima oară singurătatea aia asurzitoare ca pe un pumnal rece înfipt în carne. Singurătate este un defect de conformaţie.
Nu ai observat că oamenii singuri merg mai cocoşaţi?, tot timpul au ceva de dus în spate, ba o deziluzie, ba un fagure plin cu nimicuri, îl cară din bucuria de a căra. Sunt oameni predispuşi la singurătate ca la o maladie genetică, au un fond propice unde singurătatea vine şi se aşează domol ca o zăpadă târzie. Un om singur este şi cel care citeşte şi cel care scrie. Cel care scrie, are o singurătate disciplinată, energică, este dornic să rămână singur, să inventeze personaje, poveşti, el este artistul, inorogul, pata de cerneală, este în pielea tuturor, în continuă mişcare, omoară, seduce, el dă viaţă; cel care citeşte are o singurătate bolnăvicioasă, comodă, sedentară, el ia totul de-a gata, stă pe margine, mulţumindu-se cu coji de pâine, el primeşte doar ce i se oferă; cea din urmă singurătate este cea care lasă trauma. Deopotrivă, există şi categoria de oameni care şi citesc şi scriu, aici e nebunia.
-Unde ţi-ar plăcea să debarci, acum în clipa asta?
-Singura mea debarcare este la părinţi, în rest sunt simple supoziţii ataşate la viaţă.
-Ce este îngenuncherea?
-Îngenuncherea este o implozie, o întoarcere la tine. Când intru în oraşul meu se face linişte, maşinile se opresc, luminile se sting, oamenii fug în acele învelişuri osoase –
nişte broaşte ţestoase adaptate cu greu la uscat care nu mai pot alerga până la capăt, se lasă ceaţa, toată lumea bâjbâie în căutarea celuilalt, acel cineva despre care
doar în cărţi s-a auzit, aşa începe povestea. Cuvintele stau în aşteptare, zbicite pe faţa, cu pântecul arid, eu îngenunchez pe bulevardul Magheru, fără nicio rugă, mă lipesc de asfalt, autobuzele trec iar. Când intru în oraşul meu aş vrea să-mi facă semn cineva,
să spună: “hai vino, scaunul e gol”, dar eu merg prin el ca şi cum aş păşi prin tine
legată la ochi, legată la mâini, înnoptez pentru o vreme.
-Te-ai putea defini?
-Nu. Aş vrea să-ţi dăruiesc 1000 de lucruri la graniţa cărora să nu te opreşti, dar asta nu ar fi ceva nou, simt cum mă sedimentez în tine, straturi, straturi, mai întâi mâl, apoi mă pietrific. Din cauza asta şchiopătam în fiecare dimineaţă, acum înţeleg de ce mă dureau tălpile, te duceam şi pe tine.
-Ce este tulburarea?
-Atunci când impurităţile împăienjenesc vederea. Iubirea este o astfel de nelinişte, când încurcat în plasa asta nu-ţi mai aparţii. Oare oamenii de ce tânjesc după deposedare? Iubirea este un dezechilibru şi o haită de câini înfometaţi. Sfoara acrobatului este legată prost, se va desface în curând. Uneori mă incomodez, nu mă simt bine şi plec, iubirea este o fugă, la Est, la Vest, în toate părţile, este starea perfectă a unei nebunii când devii o sperietoare de ciori, umplut doar cu paie şi mâini pe care nu le mai simţi. Iubirea este o momâie apărută subit pe timp de noapte care sperie, iubirea este o fugă. Dă-ţi seama că oamenii vor să fugă. Ce este aşa imaculat în fuga asta? Trupul este părăsit grabnic când simte primejdia. Iubirea este o primejdie, singur nu poţi face faţă acestei constrângeri şi fugi. Iubirea este o constrângere. Eşti silit să fugi, şi fugi desperecheat de tine, eşti dezorientat şi te bagi la fundul apei, te multe ori te îneci. Iubirea este asfixie. Iubirea este moarte. Simţurile încetează să mai bată pentru tine.
-Ce ai spune unui om pe care-l revezi după aproape 20 de ani?
-„Incredibil, Dumnezeule, tu eşti!”. L-aş strânge în braţe, i-aş citit printre riduri, copii, soţia, mama, fratele, să văd dacă sunt la locul lor, l-aş întreba simplu dacă mai are mâini, dacă inimile noastre mai bat sincronizat, altceva nimic. Aş sta cu el de mână, nu aş vorbi deloc. Vom comunica prin palme, capilarele degetelor vor trece unele în altele, sângele va curge dintr-o parte în alta şi am afla toate poveştile, noi ne vom privi fix în ochi şi vom zâmbi. El îşi va aminti de bunica mea şi de faptul că a scris cu cretă într-o noapte pe tot gardul ei „ te iubesc, te iubesc…”, eu îi voi spune că ea a murit şi gardul a fost schimbat. Nu vom fi trişti pentru niciuna din tragedii. Nu avem alt concept despre iubire, schiţăm gesturi simple ca în noapte aia de vacanţă când am stat până la 3 dimineaţa pe banca de la poarta bunicii, nu vom fi alţii, vom aveam doar oasele mai rarefiate, un fel de osteoporoză a depărtării, în ele sunt cuiburi de tristeţi inefabile care au erodat calciul. Îngerul ca şi soldatul îşi ia scrisoare de iubire mereu în raniţă. O citeşte an de an, vede în ea palatul pe care l-a visat mereu. Scrisoare asta este marele câştig la casino, în ea sunt depuse toate valorile, toţi banii, toată iubirea zace latentă pe fundul lăzii. Hârtia cu timpul se pietrifică, se încrustează pe şira spinării, de aceea suntem la fel de frumoşi şi zâmbim, nu am pierdut 20 de ani ci pur şi simplu au coborât pe pământ.
-Când fetiţa din tine a luat chip de femeie?
-”stătea pe pragul acela unic şi insondabil, când o fetiţă începe să semene a femeie”, Fiul risipitor, Radu Tudoran.
-Ai vorbit până acum doar de cărţile copilăriei tale, când trecem mai departe?
-Eu răspunsesem, tu iei interviu copilului din mine, eu nu am alt chip.
-Ce te deranjează cel mai mult pe stradă?
-Oamenii. După câţiva ani buni petrecuţi în Arabia Saudită, unde singurul pieton eram eu, aici exagerez puţin deoarce nu aveam voie să merg singură ci doar însoţită, dar de dragul patetismului, spun aşa: “unde singurul pieton eram eu”, după o călătorie de 4 ore cu avionul brusc mă aflu în Piaţa Romană unde am numărat 100 de persoane la trecerea de pietoni dintre coloane şi turabo. M-am surprins cum mă uitam după trecători parcă ieşită dintr-o cuşcă sau dintr-un palat de cleştar, fiecare cum percepe, eu văd partea a doua ca fiind reală. Nu mai ştiam librăriile, barurile, târgurile de carte cum se cheamă. Am intrat întâmplător la Teatrul Naţional unde era organizat un târg de carte şi am căutat cu tot dinadisnul o anume carte de poezii. Am găsit la standul Hasefer „Puţin blond cu mult farmec”, Bianca Marcovici, Editura Hasefer, 2004. Vânzătorii nu au avut să-mi dea restul, erau 3, toţi dădeau din umeri miraţi de ce nu plec şi aştept o aşa sumă infimă, nu-mi mai amintesc exact suma, dar eu aşteptam în timp ce citeam. Unul dintre ei mi-a explicat că durează mult până se duce să schimbe deoarce este foarte aglomerat. Am renunţat şi am plecat cu capul în jos citind mai departe. A fost printre puţine dăţi când am citit într-un loc public. Nu ştiu cum am ieşit din cuibul de viespi, în stradă mi-am zis: “ia te uite, asta e o carte”. Ai mulţumirea aceea din poemul “Omul din oglindă”, de Dale Wimbrow: “El trebuie mulţumit, lasă-i pe alţii/ Căci el va rămâne cu tine până la sfârşit/ Şi ai trecut cel mai periculos şi mai greu test / Dacă omul din oglindă iţi este prieten”.
3iunie2010
-Mai are poezia mănuşi albe?
-Poezia a fost o domnişoară cu mănuşi albe şi umbrelă de dantelă, dar aşa cum spunea încă din 1674 Nicolas Boileau, în “Arta poetică”: “Marile lui cuvinte îşi pierd fastul pedanteriei”, încă de atunci pedanteria s-a pierdut încet, încet; azi poezia este o cerşetoare care fumează nestingherită pe trotuar. Cea mai ridicolă este “poezia facilă de tipul romanţei sentimentale”, aşa cum o caracterizează George Călinescu în “Principii de estetică”, acest gen de poezie este atât de penetrebilă încât uiţi că ai pe masă o poezie şi nu un tacâm din care serveşti neîntrebându-te ce mănânci. Poezia în esenţă trebuie să fie obscură. Alain Vaillant în “Poezia – Iniţiere în metodele de analiză a texteleor poetice” spune la final în “Un nebun, o cheie şi un felinar: “La miezul nopţii un nebun, sub un felinar, cercetează caldarâmul. Trece un om milos: “Ce căutaţi? – Cheia, explică nebunul. – Aici aţi pierdut-o? – Nu, acolo”. Şi nebunul arăta undeva în noapte. “Dar atunci de ce o căutaţi aici?” Nebunul răspunde: “Pentru că aici este lumină”. Aşadar, să lăsăm felinarele să respire, deoarece întunericul are prostul obicei să ascundă. Ceea ce este însă foarte grav, nu este acest ascunziş pe care mai devreme sau mai târziu îl vom găsi, grav este bovarismul poetic, tendinţa poeţilor de a intra în pielea altor poeţi şi de a le imita felul de a scrie.
-Ce este punctual culminant?
-Victorie. Fie că eşti pe fundul prăpastiei, fie că ai terminat o carte de citit, abia atunci când închizi coperţile ai atins şi punctual culminant, fie că ai străbătut un drum sau ai băut apă dintr-o fântână aflată pe acel drum. Uneori finalul poate fi confundat cu apogeul. Uneori există şi culme a ipocriziei, de aceea când vorbim de punct culminant nu trebuie privit doar în sus, desăvârşită poate fi şi ignoranţa. “Pe culmile disperării” este o carte care te duce în adânc, te întoarce cu capul în jos şi te îndeasă în tine.
-Ce este culminant într-o poezie?
-Orice poem are nevoie de o tsukahara, doar o săritură bună este culminantă.
-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.
-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o plăcere, da, o plăcere imperioasă, ca şi orgasmul, o dată ce ai învăţat ce este nu te mai poţi abţine. A scrie poezii e ca şi cum ai face dragoste, dezveleşti tot, nu ai bariere, laşi totul să se lăfăie într-o căldură inimaginabilă până la tsukahara de care vorbeam. Fiecare scrie după cum face dragoste, unii mult şi prost, alţii se chinuie să obţină ceea ce îşi doresc, la alţii se întâmplă pur şi simplu, dar puţini ating culmea nebuniei. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.
-Din ce ai confecţiona un înger?
-Un înger ca şi un poem are nevoie de un înveliş alb. Mai întâi cultivi inul, speli pânza, ţeşi fir cu fir, se cere răbdare. Ultima oară am făcut din plastilină, diverse forme, diverse culori, şi nu pentru că nu aveam răbdarea inului ci pentru că albul este doar un moft. Da, îngerul ca şi poemul este mofturos.
4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine.

5 iunie 2010

Poezia formidabilă

Filed under: Articole,Dincolo de mine — maskirovka @ 08:18
Tags: , , ,

-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.

-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă, îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.

4 iunie 2010

4iunie2010

Filed under: Articole,Dincolo de mine — maskirovka @ 07:25
Tags: , , ,

4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine. Nuclearrr spune despre acest pasaj:”este ca în filmele americane de aventuri”. O aventură este, fie şi americană, trebuie să fac rost de pistoale, câţiva cai, decorul îl avem mai sus.

3 iunie 2010

-Mai are poezia mănuşi albe?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:47
Tags: , , ,

-Poezia a fost o domnişoară cu mănuşi albe şi umbrelă de dantelă, dar aşa cum spunea încă din 1674 Nicolas Boileau, în “Arta poetică”: “Marile lui cuvinte îşi pierd fastul pedanteriei”, încă de atunci pedanteria s-a pierdut încet, încet; azi poezia este o cerşetoare care fumează nestingherită pe trotuar. Cea mai ridicolă este “poezia facilă de tipul romanţei sentimentale”, aşa cum o caracterizează George Călinescu în “Principii de estetică”, acest gen de poezie este atât de penetrebilă încât uiţi că ai pe masă o poezie şi nu un tacâm din care serveşti neîntrebându-te ce mănânci. Poezia în esenţă trebuie să fie obscură. Alain Vaillant în “Poezia – Iniţiere în metodele de analiză a texteleor poetice” spune la final în “Un nebun, o cheie şi un felinar: “La miezul nopţii un nebun, sub un felinar, cercetează caldarâmul. Trece un om milos: “Ce căutaţi? – Cheia, explică nebunul. – Aici aţi pierdut-o? – Nu, acolo”. Şi nebunul arăta undeva în noapte. “Dar atunci de ce o căutaţi aici?” Nebunul răspunde: “Pentru că aici este lumină”. Aşadar, să lăsăm felinarele să respire, deoarece întunericul are prostul obicei să ascundă. Ceea este însă foarte grav, nu este acest ascunziş pe care mai devreme sau mai târziu îl vom găsi, grav este bovarismul poetic, tendinţa poeţilor de a intra în pielea altor poeţi şi de a le imita felul de a scrie.

-Ai vreun secret?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:21
Tags: , , ,

-Ssssssssssssss, să nu spui nimănui. Azi a fost prea cald, am lăsat turmele să se adăpe din mine, să nu spui nimănui, îngerul şi el s-a speriat, s-a despuiat de aripi fără să întrebe, aşa pur şi simplu şi mi-a spus: “îmi este sete”. Nu aveam nimic la îndemână decât nişte poeme de la masa de seară, nu au fost îndeajuns. Am făcut dragoste din plictiseală, să nu spui nimănui, am folosit o gramatică proprie, un fel de jargon nepământean, un fel de truc, un dialog fără martori, mi-a jupuit pielea, m-a decojit de trecut, a ghicit turmentat în inima deflorată şi mi-a spus: “mai bine te-ai dezgoli până la cuvinte să te văd toată până dau de izvor”.
-Şi tu ce ia-i spus?
-I-am spus: “nu te îndrăgosti niciodată de o femeie singură, ea are ochii fosforescenţi
pregătiţi pentru orice fel de obscuritate”. A râs când a auzit replica asta.

2 iunie 2010

-Ce ai spune unui om pe care-l revezi după aproape 20 de ani?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:06
Tags: , , ,

-„Incredibil, Dumnezeule, tu eşti!”. L-aş strânge în braţe, i-aş citit printre riduri, copii, soţia, mama, fratele, să văd dacă sunt la locul lor, l-aş întreba simplu dacă mai are mâini, dacă inimile noastre mai bat sincronizat, altceva nimic. Aş sta cu el de mână, nu aş vorbi deloc. Vom comunica prin palme, capilarele degetelor vor trece unele în altele, sângele va curge dintr-o parte în alta şi am afla toate poveştile, noi ne vom privi fix în ochi şi vom zâmbi. El îşi va aminti de bunica mea şi de faptul că a scris cu cretă într-o noapte pe tot gardul ei „ te iubesc, te iubesc…”, eu îi voi spune că ea a murit şi gardul a fost schimbat. Nu vom fi trişti pentru niciuna din tragedii. Nu avem alt concept despre iubire, schiţăm gesturi simple ca în noapte aia de vacanţă când am stat până la 3 dimineaţa pe banca de la poarta bunicii, nu vom fi alţii, vom aveam doar oasele mai rarefiate, un fel de osteoporoză a depărtării, în ele sunt cuiburi de tristeţi inefabile care au erodat calciul. Îngerul ca şi soldatul îşi ia scrisoare de iubire mereu în raniţă. O citeşte an de an, vede în ea palatul pe care l-a visat mereu. Scrisoare asta este marele câştig la casino, în ea sunt depuse toate valorile, toţi banii, toată iubirea zace latentă pe fundul lăzii. Hârtia cu timpul se pietrifică, se încrustează pe şira spinării, de aceea suntem la fel de frumoşi şi zâmbim, nu am pierdut 20 de ani ci pur şi simplu au coborât pe pământ.

1 iunie 2010

-Ce te-a asurzit până acum şi încă mai resimţi?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 13:37
Tags: , , ,

-Un schelălăit de câine bolnav, otrăvit, era ca o moarte vie. Dixi, era numele lui şi era iarnă când a murit. Atunci lângă el, deşi cu toată familia în jur care încerca să-l ajute, am simţit prima oară singurătatea aia asurzitoare ca pe un pumnal rece înfipt în carne. Singurătate este un defect de conformaţie.
Nu ai observat că oamenii singuri merg mai cocoşaţi?, tot timpul au ceva de dus în spate, ba o deziluzie, ba un fagure plin cu nimicuri, îl cară din bucuria de a căra. Sunt oameni predispuşi la singurătate ca la o maladie genetică, au un fond propice unde singurătatea vine şi se aşează domol ca o zăpadă târzie. Un om singur este şi cel care citeşte şi cel care scrie. Cel care scrie, are o singurătate disciplinată, energică, este dornic să rămână singur, să inventeze personaje, poveşti, el este artistul, inorogul, pata de cerneală, este în pielea tuturor, în continuă mişcare, omoară, seduce, el dă viaţă; cel care citeşte are o singurătate bolnăvicioasă, comodă, sedentară, el ia totul de-a gata, stă pe margine, mulţumindu-se cu coji de pâine, el primeşte doar ce i se oferă; cea din urmă singurătate este cea care lasă trauma. Deopotrivă, există şi categoria de oameni care şi citesc şi scriu, aici e nebunia.

Ce este tulburarea?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 08:56
Tags: , , ,

-Atunci când impurităţile împăienjenesc vederea. Iubirea este o astfel de nelinişte, când încurcat în plasa asta nu-ţi mai aparţii. Oare oamenii de ce tânjesc după deposedare? Iubirea este un dezechilibru şi o haită de câini înfometaţi. Sfoara acrobatului este legată prost, se va desface în curând. Uneori mă incomodez, nu mă simt bine şi plec, iubirea este o fugă, la Est, la Vest, în toate părţile, este starea perfectă a unei nebunii primitive, când devii o sperietoare de ciori, umplut doar cu paie şi mâini care nu le mai simţi. Iubirea este o momâie apărută subit pe timp de noapte care sperie, iubirea este o fugă. Ia seama că oamenii vor să fugă. Ce este aşa imaculat în fuga asta? Trupul este părăsit grabnic când simte primejdia. Iubirea este o primejdie, singur nu poţi face faţă acestei constrângeri şi fugi. Iubirea este o constrângere. Eşti silit să fugi şi fugi desperecheat de tine, eşti dezorientat şi te bagi la fundul apei, te multe ori te îneci. Iubirea este asfixie. Iubirea este moarte. Simţurile încetează să mai bată pentru tine.

8 mai 2010

Interviu cu mine însămi -I-

Filed under: Interviu — maskirovka @ 15:01
Tags: , , ,

Sau Arca lui Noe.
Nu pentru că în mine ar încăpea vrute şi nevrute, nu pentru că trupul meu este o foaie albă pe care poţi scrie până dai de stern, nu pentru că nu am luat pe cineva să-mi ţină de cald, din punctul ăsta de vedere nu-mi e frig niciodată, ci pentru că mai sunt încă pe arcă, nu m-am părăsit pentru nimeni.

Mi-am aprins o ţigară, deşi nu am voie să fumez, mi-am zis, măcar să mor din asta. Rar simt nevoia unui prieten, rar simt nevoia să vorbesc despre intimitate. Inevitabil vom discuta despre iubire, poezie, afecţiuni, moarte prematură şi alte incapacităţi locomotorii.
-Defineşte foaia albă? Ştiu că tu ai o obsesie pentru foaia albă.
-De asta îmi era frică, că vei începe cu o definiţie. De ce trebuie să definesc? Ca să fiu sigură pe ce tărâm mă aflu, să nu cred că am nimerit în deşert şi caut oaza cu iluzii, nu? Să fiu sigură de tangibilitatea ei sau mai bine zis de intangibilitatea ei. Eu nu am atins până acum o foaie albă, asta cred că ţi-ai dat seama. Foaia albă nu este un zid pe care trebuie să-l sari dincolo de tine însuţi când ai chef, este mai mult de atât, foaia albă este o gaură neagră, o femeie bătrână pe care vrei să o întinereşti cu orice preţ, o rochie despicată. Acum să revin la foaia albă ca o gaură neagră, aici te afli într-o imponderabilitate supremă şi niciodată nu ştii ce ţi se va întâmpla. Alergi fără limită de viteză, stai jos când oboseşti, fără costum de protecţie este şi mai minunat, faci tumbe, te loveşti, te vindeci repede ca în poveştile miraculoase, în oglinda retrovizoare este fără îndoială fetiţa din copilărie cu funde şi uniformă apretată care se caţără prin copaci, prin cuibare căutând ca şi azi un loc, acel loc, unde nimeni nu vine, nimeni nu o vede, şi stă ca şi azi în faţa foii albe aşteptând ceva, acel ceva care dă dependenţă, acest ceva nu se poate descrie, cuvintele nu sunt unitatea de măsură potrivită, deocamdată nu se poate măsura în nimic. Foaia albă este greoaie, atârnă destul de mult, este ca un urs polar pe o banchiză pustie, adulmecă vântul rece şi parcă uneori simte miros de carne. Este un fel de război, un fel de pândă, care pe care va doborî şi mai ales prin ce mijloace. Cel mai simplu este să o strangulezi, pur şi simplu, fără milă, o mototoleşti şi o laşi fără viaţă, atunci femeia pe care ai vrut să o întinereşti, fie că erai tu, mama ta sau altfel de criteriu, pielea devine o zdreanţă. Fără doar şi poate nu este soluţia inteligentă, este doar soluţia laşă, dacă vrei cu adevărat să lupţi stai în faţa ei zile şi nopţi până apar licuricii şi atunci începi o aşa zisă moarte, o aşa zisă viaţă, pentru că ambele se îmbină armonios încât greu distingi ce ai în faţă, doar una, doar alta sau ambele la un loc. Numai pe parcusul scrierii îţi vei da seama unde ajungi, ce drumuri se deschid, ce lacăte sar când ajungi în faţa lor, fără să ai nevoie de vreo cheie, aici e inspiraţia, când vezi uşa cariată şi lacătul acela ruginit brusc se deschide singur.
-Ai orbit vreodată în faţa ei?
-Am avut puţine momente de orbire, dar cu adevărat nu am orbit niciodată în faţa unei foi albe, poate de asta nu am astâmpăr, poate de asta umplu vidul din ea, din mine, în dorinţa de orbire. Mi-aş dori nespus să orbesc în faţa ei.
-Te face puternică? Mă refer dacă atunci când scrii devii un fel de semizeu.
-Nu, nu asta încerc, de fapt, nu ştiu să dau un răspuns exact, cert este că nu sunt altcineva, culmea, parcă devin mai mult eu, parcă despic şi mai bine venele în patru, în zece, las sângele să curgă, mă uit la el indolentă, râd, atunci aş pune nişte capcane, din ale ca pentru urşi, cu mulţi ţăruşi, dacă reuşesc căderea să nu-mi mai revin, să zac acolo, până mă găseşte cineva, dar nici asta nu mi-a reuşit. Ca să revin la întrebare, ce rămâne din mine după ce trec de foaia albă, rămâne un lac, adânc, fără vieţuitoare, otrăvitor, dintr-o apă necunoscută sau poate doar un lichid care mi s-a scurs din mâini în timp ce scriam.
-Bine că ai deschis subiectul, foaia albă te face scriitoare?
-Nu, eu nu sunt scriitoare, îmi place să mă las purtată de ceva inexplicabil, un fel de drog, un fel de prăpastie în care te arunci şi la fel ca în exerciţiul acela de meditaţie pe care îl ştii foarte bine, nu cazi niciodată, niciodată nu auzi oasele făcând trosc, simţi doar căderea, la fel ca într-o sală de teatru, încet, încet sala se umple de spectatori, reflectoarele caută ţinta, caută rana, parcă spun, aici e buba, aici despicaţi, tăiaţi în carne vie, să vedem spectacolul, abia atunci când actorii urcă pe scenă revine un sentiment de linişte şi spui în gând „începe”. Ce începe?
-Asta te întreb eu pe tine, ce începe?
-Acelaşi sentiment ciudat pe care îl ai după ce ai făcut dragoste cu un bărbat pe care îl iubeşti, dar nu aşa oricum, iubirea nu este o respiraţie pe noptieră, un pahar cu apă, iubirea este un cod de bare, îl citeşti din prima sau nu, dă eroare sau nu, aici e tragedia, că uneori ştii că dă eroare şi continui.
-Ai continuat o astfel de iubire?
-Nu am iubit decât o singură dată, deci toate celelalte poveşti nu le pot include aici, mi se face scârbă, efectiv scârbă, vomă, vomă, să vorbesc despre erori. Voi vorbi doar despre iubirea asta, oarecum analfabetă, spun asta, pentru că de câţiva ani încerc să învăţ alfabetul ei, ştii şi tu cum e, ce-i place, ce şi-ar dori, ce simte, ce urăşte, unde vrea să meargă, ce citeşte, chestiuni simple. Dar, aici, e vorba de altceva, nu de o scriere necunoscută sau neinventată, ci de o scriere ca o afecţiune a sângelui, nu ştii când se vindecă, când se anemiază. Trebuie tot timpul să ai buzunarul cu pastile să o iei de la capăt. Mi-ar fi plăcut ca iubirea să fie ca un cifru, când ai dezlegat, să ai acces la baza de date, sau dacă vrei să vizualizezi exact, ca în cărţile vechi sacre care au un sigiliu pe prima copertă, dacă ai cheia corespunzătoare se deschide, asta este important, să se deschidă, ce vei găsi, este deja partea a doua, dar să se deschidă, în cazul meu nu s-a deschis.
-De asta scrii? Să reuşeşti să deschizi?
-Când eram mică, am scris prosteşte, nu ştiu de ce, după ce îmi făceam lecţiile, asta se întâmpla pe la 16, 17 ani, stăteam noaptea până pe la 2, 3 şi scriam la sfârşitul caietelor, nu aveam unul special, era doza mea de linişte când toţi dormeau, se mai auzeau câteva sirene, probabil de la salvari, aşa ştiam să tac, doar atunci tăceam. Acum mă gândesc că şi eu căutam salvarea mea, dar nu-mi dădeam seama, scriam prosteşte cum am mai spus. De pildă acum mă culc foarte devreme şi scriu la 5, 6 dimineaţa, după cum vezi situaţia este răsturnată.
-Spuneai odată ceva despre ploaia de metan, este adevărat că iubeşti asta foarte mult?
-Am rămas cu nebunia de a pleca mereu, din casă, din oraş, din mine, nu contează prin ce bălţi calc, pe ce nisipuri ajung, important este să plec. Am un cult pentru „a pleca”, de pildă şi acum când mă întrebi, eu plec, deja mi-am făcut bagajul după cum ai observat, am în el lucruri indispensabile, rochii, eşarfe, rujuri, cărţi, medicamente, mere verzi, până la urmă începe ploaia de metan. Acum glumesc, îmi place căderea lentă, greoaie, opacă a ploii de metan, mi-ar plăcea să călătoresc pe Enceladus, poate că am şi fost cândva în călătoriile abisale, dar în clipa asta nu-ţi pot da detalii.
-O să te întreb ceva poate deranjant, consideri iubirea o malformaţie?
-Vei râde, este întrebarea mea preferată, de aceea consider că ai trişat în momentul acesta. Încă nu am răspuns niciodată la întrebarea asta, eu asociez iubirea cu poezia şi invers, eu nu scriu dacă nu iubesc, de exemplu, nu am mai scris de câteva săptămâni, ceea este grav, undeva este o venă spartă, trebuie bandajată. Dacă aş spune, da-iubirea este o malformaţie, chiar una congenitală, pentru că sunt de părere că te naşti să poţi iubi sau nu. Mă vei întreba de unde exactitatea asta, nu ştiu, dar cred că sunt oameni care iubesc şi care nu iubesc, restul sunt false impresii, iubeşti doar atunci când ieşi din tine însuţi, mergi pe o sfoara pusă la mare înălţime, dacă ai călcat strâmb este clar că nu iubeşti, însă dacă mergi nonşalant, privind în sus, în jos, nu ţi se face rau, testul este trecut. În fine, bat câmpii, să revin la malformaţie. Dacă aş spune, nu-iubirea nu este o malformaţie, aş minţi. Când iubesc devin un om handicapat, din toate punctele de vedere, nu mai merg bine, nu mai văd, tremur, mi se umflă ficatul, ajung la spital, mor, mă nasc iar, chestii mărunte, inevitabile când iubeşti. De aceea cred că există doar o singură iubire, nu mai multe, este un nonsens să spui, am iubit de 3 ori, de 4 ori, nu, iubeşti o singură dată. Nu poţi ajunge la neant decât o singură dată, la marea adâncimea la fel, doar o dată, este ca fuziunea particulelor de hidrogen, odată ce s-au împreunat rămân aşa, o singură fiinţă, nimic nu mai poate desface, nici cele mai performante reactoare nu mai pot sparge iubirea în el şi ea, ei rămân acolo în povestea lor, puzzelul nu se mai poate reaşeza, nu mai există alt joc.
-Observ că nu ai abordat un limbaj cu neologisme, ştiu că îţi plac oamenii care vorbesc cu neologisme. De ce, ştiu că şi tu foloseşti foarte des?
-Aşa este, însă sunt momente când nu le foloseşti pentru că nu-ţi vin, eu mă simt foarte bine acum cu tine, nu încerc să te scot din minţi, să dau citate, să vorbesc în latină sau alte artificii; recunosc sunt oameni care cer asta, cu care din instinct vorbesc livresc şi cumpătat, cu tine însă nu e cazul, nu simt să fac apel la cunoştinţe, nu simt să aduc lângă mine niciun gardian, nu sunt ameninţată şi nici nu vreau să te învelesc într-o aură pe care nu mai ţi-o pot oferi altădată. Nu te voi minţi spunând ce mult îmi place Coelho, pentru că nu-mi place deloc, îl găsesc simplu şi nesatisfăcător, dar de ce vorbesc de el, mai bine să vorbim despre André Gide.
-Este o idee bună, ştiu că te-a influenţat foarte mult, chiar fizic.
-Eram în anul doi de facultate, aveam 20 de ani, citisem cartea “Fructele pământului. Noile fructe”, de ani buni. Eram la părinţii mei, tatăl meu avea şi încă mai are o bibliotecă impresionantă, dar la asta voi reveni altădată, nu ştiu ce este aşa extraordinar în cartea asta, mi-a plăcut începutul, abordarea cititorului, faptul că autorul a dat un nume cititorului şi i se adresează direct m-a cucerit. Am citit-o într-o noapte, după care în multe vacanţe o răsfoiam, făceam sublinieri, notiţe pe marginea foii acolo unde era loc, am scris chiar 2, 3 poeme pe la sfârşit, o am şi acum, este tot acolo, pe acelaşi raft de 20 de ani. Carte asta m-a învăţat să plec, să fac ceva nou, să îmi schimb viziunea, şi ştii cum am înţeles eu toate astea, am înţeles destul de primitiv, m-am hotărât să renunţ la virginitate. Credeam că un bărbat îmi va schimba multe perspective şi puncte de vedere, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu îmi puneam problema dacă el merită sau nu, o să râzi, mă gândeam mai mult dacă mă voi schimba într-atât încât mama mea îşi va da seama, ştiam că ea îmi pregătea o căsătorie tradiţională. Trebuie să spun doar că în prima noapte când am încercat să facem dragoste, m-am dezbrăcat singură, era în jur de 2 noaptea, el era plin de afecţiune, cred că mă iubeşte şi azi, dar nu-mi mai spune, ştiu că s-a dat jos din pat speriat, parcă ars de ceva îngrozitor şi vorbea singur prin cameră: “tu eşti virgină şi nu spui nimic”, ceva de genul acesta. Eu eram şi mai speriată, gândeam să-şi revină şi să stea iar lângă mine. A fost o experienţă pe care nu mai mi-o doresc, aici este o pagină albă, imaculată, care va rămâne aşa mereu, nu voi scrie nimic mai mult. Tu ştii la fel de bine ce a urmat, l-am iubit apoi şi mai mult, dar trist este că nu am putut să-l iubesc mai mult de 3 luni după toate astea. E în cartea aia a mea nepublicată “Strada”, multe referiri la el. Ce a urmat în anii următori a fost mai mult o disecare de organe decât de minte. Trebuie un context mult mai adânc, mult mai tiranic, când atingerea fizică devine şi iubire. De aceea revin să spun că iubeşti doar o singură dată în viaţă, că are a face şi cu trupul, dar nu atât de mult.
-Te-aş întreba despre viaţa ca o Hiroşima, despre garsoniera ta ca un palat regal cu o mie de camere imaginare şi păsări de lut, mai stai?
-Îţi răspund, citeam pe undeva despre iubirea ca o stepă sau fiecare om are Siberia lui, citeam pe undeva, şi atunci ai sclipirea aia, pe care o ai o dată la un an, când spui, bingo, asta este, viaţa ca o Hiroşima. Ce-a fost şi ce este? Suferinţă pe timp nelimitat, angoasă, cancer, deşert, timpul singurul vindecător, este banal, dar aşa este.
-Mai ai cărţile cu animale preistorice? De ce ai cumpărat asemenea cărţi?
-Pfuu, da, le mai am, am câteva albume, am zeci de albume, le cumpăr pentru fotografii, dar albumele cu animale preistorice au ceva deosebit, este acolo o lume intangibilă, la care nu vei ajunge aşa cum ajungi la Piramide sau la Turnul Babel. Este o lume la prima vedere artificială, în sensul că totul este făcut pe computer, dar după fosile veritabile. Cred că şi iubirea este un animal preistoric, în fiecare din noi zace un sentiment ancestral, vor veni stră-strănepoţii mei, cândva, şi mă vor dezgropa, atunci vor fi nişte aparate speciale, dacă expui corpul uman, cadavrul mai exact, fosila mea, se vor vedea sentimentele, şi atunci îmi vei da dreptate când spun, că sunt oameni care iubesc şi care nu, se vor face atunci cimitire speciale, eu cu siguranţă voi fi material de studiat, cu un zăcământ inimaginabil de preţios depus pe oase.
-Dacă ai muri mâine ce ai lua cu tine şi nu poţi?
-Ce aş lua cu mine şi nu pot? Aş ruga pe cineva să-mi pună în sicriu, multe mere verzi, ele ţin loc de inimi, în rest nu vreau nimic, nici măcar ceva de scris sau cărţi, la ce mi-ar folosi! Nu pot lua imaginea mea din oglindă, nu pot lua din mintea celui care mă iubeşte imaginea mea din oglindă, voi trăi de fapt în el, iar când el va muri la rândul lui, voi fi uitată. Simplu. Cine duce lupta asta febrilă şi de-a dreptul idioată să nu fie uitat după moarte şi lasă lumii în urma lor copii, monumente, cărţi nu fac decât să fugă de ei înşişi, speriaţi ca nişte animale încolţite de viaţă, de moarte… şi observi că mereu asimilez viaţa cu moartea dintr-o obişnuinţă de-a dreptul copilărească. Când eram mică tatăl meu m-a dus la circ, împreună cu sora mea, clovnul acela strident şi de prost gust îl văd şi acum, de atunci nu mai mă uit la circ sub nicio formă, mingile pe care le arunca dintr-o mână în alta, scamatoriile inutile, râsul acela pervers, toate astea le asociez şi într-un om-spectator care stă în sală. Când ne dezbrăcăm de noi înşine, în ruşinea şi neputinţa noastră devenim astfel de entitatăţi colorate, hibrizi fără reuşite.
-Ce înseamnă reuşita?
-Am să răspund simplu, reuşita este linişte. Şi că indiferent dacă sunt în camera mea, la părinţi, pe stradă, la gară, la aerogară, la Paris sau în pădurea de la Alexandria sunt acasă, port totul în mine, am o cochile imensă invizibilă, exact ca o arcă, aici am tot, dacă vreau să cobor, cobor, dar de cele mai multe ori privesc.
-Ce este pentru tine emoţia? Cum îţi aminteşti emoţia?
-Emoţia este un sentiment al tăcerii, este un accesoriu inevitabil, sau poate invers, tăcerea un accesoriu al emoţiei. De fiecare dată când plec la părinţi, înainte de statiţa unde trebuie să cobor, dar mereu cam în acelaşi loc, vorbesc de acum, nu de atunci când făceam naveta săptămânal, am brusc un gol în stomac, transpir. Când am emoţii transpir, mi se dă peste cap întregul circuit sangvin, sângele pocneşte în urechi, îmi caut şerveţele prin geantă, niciodată nu le găsesc, le găsesc după ce o îmbrăţişez pe mami, dar atunci nu-mi mai folosesc la nimic. Şi totuşi, dacă ar fi să vorbesc despre iubire nu m-aş opri aici.

-prima parte-

7 martie 2010

Abia aştept să crească Ionuţa

Filed under: Poeme audio — maskirovka @ 17:57
Tags: ,

Poezia – pâna la piele

Filed under: Poeme audio — maskirovka @ 17:51
Tags: , ,

Blog la WordPress.com.