DozaDePoezie

4 noiembrie 2014

IUbirea…

Filed under: Atac de cord,Definiţii,Dincolo de mine,proză — maskirovka @ 05:36
Tags: ,

Iubirea nu se sfârșește niciodată, chiar dacă a ajuns o pisică jigărită, lihnită, stă prin tomberoane, are pielea julită, e încă vie, ghearele ei parcă s-au ascuțit mai mult și mai mult, ea pândește de acum altfel de hrană, altfel de vietate, dacă până acum se hrănea cu whiskas, de acum trebuie să prindă șoareci și asta îi acordează alte simțuri. Iubirea nu se face niciodată scrum, e un element rar, care nu arde definitiv, chiar dacă pe alocuri e ruginită, are găuri, mai pică apa prin ia, prinde igrasie, se decojesc pereții, în acest amalgam de ruine e un nucleu, ceva ca un embrion, niciodată născut, strălucește. Dar cine are ochi să vadă până acolo, e nevoie de microscoape, de lentile concave, convexe, ce fel de reactoare sparge miezul, cine ajunge la atomul iubirii, să ajungem o dată să știm pe ce lume ne aflăm. Iubirea e calul acela pricăjit din poveștile cu feți frumoși, nu știi de ce e în stare, când galopează așa dintr-o dată și țâșnește peste garduri, peste mări, peste țări. Iubirea nu se sfârșește niciodată, e ca moartea pe care o ai de când te naști, o cari, o duci în spate, așa e iubirea o dată apărută în pântec a prins viață, va sta mereu în coaste ca o suliță cu vârful otrăvit. Cei îndrăgostiți merg mai gârboviți, închiși bine la toți nasturii, ei știu că deși aparent durerea îi abate de la drum și merg strâmb și mai cad, ei știu că e o beție divină și rară și cât nisip de oameni ai cerne iubirea greu iese la suprafață, așa că mai bine încovoiat, aplecat, adus, deformat, cocârjat decât cu spatele negru și drept care nu lasă niciun fum. Iubirea lasă un fum, o urmă de boabe de grăunțe, pe urmele căreia mergem adormiți, ca niște zombi infestați de acest paradis adiacent morții. Pentru că asta spuneam, seamăna una cu alta, ca două siameze, atunci când iubești ești mai mult mort de cât viu, trăiești pentru altul, carnea ta nu mai e a ta, oasele nu mai sunt în stare să te țină drept, e un fel de moleșeală care roade, un fel de roi de lăcuste care paralizează, de suflet nu mai poate fi vorba e în mâna celuilalt și acesta jonglează, se joacă cu el, îl aruncă până la cer și înapoi și se întoarce ca un bumerang , de mii de ori mai puternic, ca un cormoran cu gura plină de pește. Până la urmă văd bine, parcă iubirea nu mai seamănă cu moartea, moartea mă ia și mă lasă acolo suspendentă în lumea cealaltă, iubirea mă duce, mă coboară, în acest drum mă lovesc, mă izbesc, îmi julesc genunchii de vlăstari sau de alți oameni, iubirea e un foarte bun clovn, prinde mingiile foarte bine, cu precizie chirurgicală, tocmai de aceea își permite să facă pe deșteapta. Iubirea nu se sfârșește niciodată, cred că nici moartea, și parcă iar seamănă, nu, nu mai știu, am nevoie de ajutor, un scaun cu rotile, o Bibile nouă, o altă piele, un alt felinar, o altă insulă, nu, nu mai știu, e noapte, și noaptea iubirea are ochi fosforescenți, iese din bârlog, trebuie să mă ascund.

Reclame

4 ianuarie 2011

Interviu despre iubire

Filed under: Interviu — maskirovka @ 15:06
Tags: , , , , , , ,

Ea: -Apropo, spuneai mai devreme ceva despre malformaţie, consideri iubirea o malformaţie?
El: -Da, da, sub multe aspecte este o malformaţie.

-De ce? desfigurează chipul, aparatul locomotor se schimbă sau ce vrei să spui?
-Cum am spus eu într-o poezie, când iubeşti eşti mai înalt, eşti mai frumos, părul este mai lung, cuvintele sunt mai subţiri, trebuie mângâiate într-un mod special.

-Până la urmă şi frumuseţea este o malformaţie!
-Nu cred, pentru că frumuseţea vine din interior.
-Şi nu numai.
-Şi nu numai, dar este vorba că atunci când te îndrăgosteşti nu te îndrăgosteşti doar de corpul fizic.

-Ai fi putut iubi o femeie urâtă?
-Da, aş fi putut.

-Ai iubit o femeie urâtă?
-Nu. Dar sunt convis că aş putea iubi o astfel de femeie, fără complexe şi m-aş comportat ca şi când ar fi cea mai frumoasă femeie din univers şi cu adevărat atunci se va naşte din ea o femeie frumoasă.

-Ce haine şi ce frumuseţe are brusc aşa deodată înfăşurate pe ea şi începi să o vezi în altă lumină?
-Nu ştiu dacă vestimentaţia contează, întotdeuna când cunoşti o femeie primele lucruri care îţi apar în faţă aspecul fizic, hainele, modul în care gesticulează, modul în care se mişcă, astea sunt primele care te atrag, pentru că nu ai timp în primele două, trei minute să te îndrăgosteşti instantaneu.

-Uite, de exemplu eu, consider pielea un obiect de vestimentaţie.
-Da, îl poţi considera când eşti într-un spaţiu în care îţi permiţi să observi pielea în toată splendoarea ei, dar altfel… Sunt locuri unde îţi poţi întâlni femeia iubită unde pielea este un obiect tabu.

-Ţi s-a întâmplat să mergi pe stradă şi să îţi dai seama că şi pielea este un obiect de vestimentaţie, să o poţi privi goală în imaginaţie?
-Da, dar nu mă uit asupra pielii de fapt, cel puţin privirea a fost mult mai masculină, mă uitat mai mult asupra formelor decât a pielii. Şi de obicei femeile frumoase au pielea foarte fină.

-Cum defineşti formele unei femei?
-Formele unei femei! înainte de a fi poet, orice poet este bărbat sau femeie. Poezia are sex. Abia atunci când ajungi la catarsisul eliberării de trup poezia este unisex, când te eliberezi de trup şi nu mai cauţi într-un bărbat sau într-o femeie forma. Abia atunci poezia este unisex, dar atâta timp cât gândeşti ca o femeie, poezia rămâne feminină sau masculină, după caz. Trebuie să te eliberezi de sânii tăi, de clitorisul tău, eu de penisul meu şi abia atunci începem să gândim că poezie este unisex, altfel nu poţi gândi.
-Revenind la forme…
-Pentru că întotdeauna când scrii poezie, scrii şi datorită faptului că ai anumite nevoi pe care poezia ţi le satisface.
-Ce satisface?
-Unora….
-În cazul tău?
-În cazul meu, poezia îţi acoperă singurătatea ca un văl şi te face să te simţi mai bine, te eliberează de neputinţă, de durere practic, te poţi refula, te poţi defula, îţi poţi imagina iubita că este în faţa ta şi atunci este mult mai simplu să-i explici în câteva cuvinte…. ideea este că întotdeuna, cel puţin eu m-am exprimat mult mai bine în scris decât vorbit.
-Tu vezi poezia ca pe o refulare?
-Nu, nu, mai mult de atât, un mod mult mai elaborat, un mod total de a te exprima.

-Revenind la forme… la poezia mea, care este un exemplu la îndemână pe care-l cunoşti. Găseşti în poezia mea vreun pilon de referinţă pentru forme?
-Da, în poemele tale nu apar bărbaţi pitici sau se subînţelege că este vorba de un bărbat înalt. Întotdeuna bărbaţii tăi sunt bruneţi, eu nu am văzut bărbaţi blonzi.(ea zâmbeşte aprobând)
-Nu cred că am folosit cuvântul brunet vreodată în poezie.
-Sau pielea arsă de soare.
-Da, asta da.
-Poate fi bronzat sau mulatru.
-Da, poate fi.

-E vorba că trebuie să scrii mai detaşat, ce am înţeles eu că referinţele anatomice, biologice nu prea sunt. Mă deranjează reportofonul.
-Făcând abstracţie de el…
– Şi vocea ta s-a schimbat…

-Aş mai repeta o dată întrebarea, îţi cunoşti trupul cu adevărat? Mai ai surprize când e vorba de piele?
-Nu, mă repet, nu.
-Dă-mi voie să răspund la întrebare, eu nu-mi cunosc trupul, în orice zi se poate naşte altă femeie. Chiar şi fizic pot lua o altă înfăţişare.

-Sunt transformări vizibile ale pielii?
-Da, sunt şi astfel de transformări, ….., haha, uite lovitura asta de aici, este o transformare vizibilă, tangibilă, dureroasă chiar. Îmi va lăsa urme, va fi aici o cicatrice.
-Rănile sunt inevitabile, nu le poţi pune drept secrete ale anatomiei. Sunt chestii care apar, ca şi cum plouă afară, să faci o rană, ploaia este inevitabilă

-De ce mi-ai spus mai devreme că mi s-a schimbat vocea?
-Pentru că ai intrat în transă…
-În transa dialogului…
-În transa poeziei…
-Nu, nu a poeziei, a întrebărilor.
-Singurul lucru pe care poţi să îl spui este că survin modificări anatomice..
-Nu la asta mă referam, evident că în 10 ani mă pot îngrăşa, pot slăbi sau că pielea va rida. Scopul întrebării nu a fost unul fiziologic.

-Eu zic că în curând îţi vor apărea aripi.
-De unde ştii?
-Sau cel puţin nu vor fi vizibile.
-Asta e marea diferenţă…

-Probabil că părul îţi va creşte 2,3 centrimetri în plus şi ceilalaţi din jurul tău nu vor vedea chestia asta, probabil iţi vei simţi sânii mai mari sau vei simţi că oasele îţi ating inima, dar transformările astea le vei simţi doar tu, nu vor fi vizibile. Şi în general tu vei si singura care îţi poţi imagina că trupul tău a luat altă formă. (el a aprins o ţigară)

-Te-ai dezbrăcat vreodată de trup?
-Da, de câteva ori. (foarte sigur pe el)

-În ce fel te-ai dezbrăcat, ai uitat de tine sau cum?
-Mai grav, nu m-am dezbrăcat, mi-am abandonat trupul şi mi-am dat seama că este o maşinărie infernală căruia îi slugim ca nişte sclavi şi atâta timp cât suntem în trup avem nişte rigori, nişte bariere pe care nu le putem depăşi.
Poezia se scrie fără trup. Şi intrăm în astral.

-Deci ajungi la ideea mea că poezia este unisex?!
-Da, poezia se scrie fără trup, nu ştiu, sunt poezii care vorbesc despre trup, poezii care vorbesc despre dragoste, fac o separare clară între categoriile de poe (de 5 minute se aude un schelălăit), pentru că sunt multe tipuri de poezii şi eu când scriu o poezie de dragoste vor apărea sâni, sau părul ei, deci referirile sunt clare, şi trupul meu pur si simplu independent de voinţa mea, de voinţa poetului se mulează pe trupul ei. E o chestiune pur fiziologică.

-Te-ai trezit în vreo dimineaţă altcineva?
-Sincer, m-am trezit, dar am revenit la starea iniţială după…

-În ce/cine te-ai trezit?
-M-am trezit mai luminos, pur şi simplu simţeam că tot ce mi se întâmplă mie sau mi se poate întâmpla sunt lucuri derizorii. Lucruri fără nicio valoare, în univers faptul că eu sunt trist sau că eu sunt dezamăgit nu are nicio valoare. Sentimentele mele sunt…

-Şi cum era luminozitatea? De unde venea, din vreun bec aprins în inimă, în torace, de unde venea?
-Cum ai spus şi tu, am ieşit din corp, planam deasupra mea, vedeam lucrurile foarte clar, mă vedeam cum mă mişcam, cum mă duceam la bucătărie, aprindeam aragazul să fac o cafea, îmi aprindeam o ţigară şi râdem de mine, ziceam „uite-l pe omul ăsta cu doauă picioare, două mâini cu ţigara între degete, cum încearcă să-şi facă loc”

-Şi erai tu?
-Era un trup, nu eu, eu nu mai făceam parte din lumea oamenilor normali sau anormali, căci nu ştiu care e normalitatea. Orice s-ar spune înainte de toate poeţii sunt oameni iar poezia nu se poate inventa, ea se află în tine, dacă se află. O poţi sculpta, cizela, metaforiza dar nu o poţi inventa, dacă nu o ai în tine degeaba, degeaba ai talent la manevrele ei, talentul nu are legătură cu poezia. Talentul e talent şi poezia e poezie.
-Dacă poezia nu se poate inventa, trupul se poate inventa?

-Da, cu trupul poţi face ce vrei.
-Şi cu poezia nu?
Poezia e ceva mult mai complex decât un trup. Trupul ştii când îl doare, când doarme, când se trezeşte, când moare, un trup ştie tot ce face, are metabolism, are copilărie, are adolescenţă…

-Eu cred că trupul poate fi la fel de surprinzător ca o poezie! Atunci când vezi o foaie albă de hârtie la birou şi crezi că vrei să scrii o poezie e ca şi cum te-ai aşeza gol în pat.

-Ai spus că vrei să scrii o poezie, eu nu m-am aşezat niciodată la calculator, în faţa unei coli de scris fără să nu-mi dau seama ce fel de poezie voi scrie. Nu am zis niciodată „hai să scriu o poezie şi aştept…” nu…
-Ştiai dinainte?
-Ştiam dinainte, poezia nu se inventează, poezia o porţi cu tine.
-Eu când deschid documentul word mă gândesc să creez, mă gândesc la ceva anume şi vreau să dau o formă, fac din mâl un obiect de preţ.
-Dar deja poezia o avem…
-Îmi dau seama de ea în momentul în care scriu, nu mai devreme, există în mine impulsul nu altceva (el tuşeşte)
-Bun, impulsul, dar energia cinetică te face să mergi prin pagină şi să faci versuri.

-Eşti foarte cerebral!
-Nu ştiu, în poezie am imagini cerebrale, poveşti tandre, romantice care vin pe această bază, a unui raţionament clar şi pus la punct.

-Nu te-ai lăsat niciodată absorbit de mişcarea browniană?
-A cui?
-A poeziei? dusă de durere, de ţigară, de o stare halucinatorie…
-Cea mai bună inspiraţie în cazul meul, care nu am nevoie de alcool, nici de ţigări, sunt câteva lucruri simple: o poză, o poză mă face foarte vulnerabil şi să scriu foarte mult, muzică pur şi simplu şi amintiri, de exemplu, o mână pe picior, chestii foarte simple mă fac să scriu, nu am nevoie de o anumită stare, nu trebuie să fiu în transă pentru a scrie un poem de dragoste, pentru că deja îl aveam, el era în mine.

-Imaginea îngerului liliputan dintr-un poem de-al tău de unde o ai?
-A fost o…. o să râzi, …., are legătură cu Peter Pan.
-Bine de la Peter Pan până la îngerul liliputan e o prăpastie, două…
-Nu, pentru că şi Peter Pan era un personaj liliputan, şi poţi face analogia, de la o copilărie fericită până ai pune aripi unei asemenea copilării nu e decât un pas.

29 noiembrie, anul morţii & anul naşterii

21 decembrie 2010

Eseu foto – Eclipsă totală de inimă




18 decembrie 2010

Poemul de o seară

Filed under: Poezii — maskirovka @ 20:06
Tags: , ,

este exact ca un iubit de o seară
nu prea ştii cum îl cheamă
şi ce program are a doua zi
ştii doar că întins pe foaia albă
ţine de urât
mai trece timpul
cu un pahar de vin
o ţigară
un moft
o portocală
un sărut
un film
timp în care
metaforele îmi ies prin piele
el adoră fenomenul ăsta
al purificării
de altfel şi eu
mă întind pe foaia albă
ne luăm de mână
şi plecăm
acolo
ştii tu
unde am mai fost cândva

7 noiembrie 2010

Cât durează iubirea?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 07:22
Tags: , , ,

Întrebare clişeu, da, astăzi voi răspunde la întrebări clişee pe care în mod firesc le puteţi găsi în orice revistă de citit în tren. Ca să ştiu cât durează, trebuie să ştiu mai întâi ce este. Iubirea este un principiu, chiar un mod de viaţă, pe care-l întâlneşti la unii oamenii. Citesc de câteva zile George Vasilievici, îl ştiam din 2008 când începuse să posteze texte pe un site de poezie, acum după ce s-a sinucis găsesc că aproape în fiecare poem vorbea despre moarte. S-a jucat cu moartea pe degete aşa cum face un clovn cu mingile colorate, când pe sub mânecă, când pe sub privirile noastre, nu ştiu cât de mult pentru el însă a fost joc, jocul era doar pentru cei din afară. Cred că nu a fost suficient de iubit, într-un fel îl înţeleg. Îmi pare rău că nu l-am întâlnit, deşi aş fi putut, acum însă vorbim despre iubire. Asta este iubirea, lipsa aceasta de aer, pe care el nu a avut-o. “Unora le este bătut în palme de unde curge sânge amestecat cu pastă de pix”, spune el, asta e iubirea, moartea, cuiele bătute şi de care nu poţi scăpa, el nu a scăpat, sau nu a vrut să scape. Iubirea durează cât stă un tren într-o staţie, uneori ai impresia că stă o mie de ani şi nu mai pleacă, alteori că stă doar o secundă şi nu ai timp să te urci. Iubirea în timp este doar o impresie, un efect lăsat în conştiiţă despre fapte cu care am venit în contact cândva. Iubirea rămâne întipărită în memorie ca o pată de ulei pe haină pe care greu o mai scoţi, sau poate nu o mai scoţi niciodată, ea rămâne acolo chiar dacă haina nu o mai porţi. Iubirea este o reflectarea a unor însuşiri ale lucrurilor, oamenilor din afară, ca urmare acţiunii lor asupra oragnelor de simţ. O emoţie violentă care trezeşte curiozitatea, un fenomen psihic foarte dăunător, funcţiile vitale uneori au de suferit, inima, ficatul, stomacul. Iubirea durează atât timp cât senzaţia hrănită, şi dacă totul se petrece la nivelul creierului, iubirea nu suportă distanţă, distanţa este diminuată imediat, de aceea nu este nevoie ca receptorii să fie unul lângă altul pentru a se iubi. Iubirea, din fericire, trăieşte mai mult decât noi.

23 octombrie 2010

Definiţie. Iubirea este.

Filed under: Definiţii,Fotopoeme — maskirovka @ 06:12
Tags: , ,

Iubirea este o groapă de pe Bulevardul Magheru în care ai călcat şi ţi-ai rupt piciorul, aşa dintr-o dată, dintr-o mare neatenţie.

18 octombrie 2010

Definiţie. Iubirea este.

Filed under: Definiţii,Fotopoeme — maskirovka @ 06:10
Tags: ,

Iubirea este tot ce se depune pe vene, un sediment albastru.

Definiţie. Iubirea este.

Filed under: Atac de cord,Definiţii,Fotopoeme — maskirovka @ 06:01
Tags: ,

Iubirea este un câine izgonit care umblă hai-hui pe străzi, fără casă, fără părinţi, mănâncă pe unde apucă şi doarme prin gropi de gunoi, dar pe măsură ce umblă aşa, fără casă, fără părinţi, devine mai înalt şi mai luminos. Niciodată nu voi şti de ce este în stare, sau mă muşcă şi mă târăşte pe brânci în vizuina lui sau plecăm împreună hai-hui pe străzi, fără casă, fără părinţi amândoi. Asta e iubirea, nu corespunde niciunei ideologii, fărâmiţează orice credinţă, pământul se mută în cer şi cerul se mută în noi.

14 octombrie 2010

Iubirea mea

Filed under: Poezii — maskirovka @ 23:21
Tags: ,

când sunt cu tine păsările uită să mai zboare şi se prăbuşesc toate ameţite în părul meu, în clipa aia îmi cresc subit aripi şi ţin locul lor, ştii ce mi-a plăcut cel mai mult, atunci când ai scris că eu mă rotesc în jurul pieptului tău ca o pasăre care-şi caută cuibul, de aici mi-a venit ideea

când sunt cu tine toate trenurile se opresc, nicio destinaţie nu mai există pe hartă, toate drumurile duc într-un singur loc, în ventriculul tău drept, unde stau şi luminez mereu, zi sau noapte ca o sursă interminabilă de energie nepământeană

când sunt cu tine Dunărea se opreşte, pescarii nu înţeleg şi încep să se uite ba la ceas, ba pe cer, poate este vreo eclipsă sau poate vine vreun cataclism, dar nu-i nimic din toate astea, pur şi simplu noi doi ne ţinem de mână pe faleză

când sunt cu tine, asta nu ar mai trebuie să spun, dar cred că ţii minte că în seara aia de sfârşit de august Luna se oprise în dreptul mesei noastre, eu care nu mâncam pizza, dar cu tine pizza e cea mai bună mâncare, ospătarul a vrut să tragă draperia şi i-am spus pentru aşa spectacol unic trebuie să plăteşti scump, aşa că mai lasă-ne la masă, peştii veneau lângă vas, nu-i vedeam, dar le simţeam prezenta, doreau şi ei să ne vadă

când sunt cu tine câinii vagabonzi de pe stradă se transformă în nişte miei blânzi, pe care-ţi vine să îi mângâi şi să-i iei acasă

când sunt cu tine portocalele nu mai au preţ, sunt aproape gratis, vânzătoarea ne privea cumva pieziş, ce iubire se ascunde în punga albastră de plastic, avea să afle abia spre seară când brusc avea revelaţia că ne ştia de undeva, ne mai văzuse sau pur şi simplu citise despre noi în cărţile din copilărie, cam aşa arăta iubirea, perechea de mâini de la care primise banii

când sunt cu tine microbuzele mă aşteaptă, toată lumea îmi face loc, îmi da apă, mâncare de drum, eu trebuie doar să stau cuminte câteva ore şi să fiu cu tine

când sunt cu tine trecătorii ne protejează, pensionarii se ridică de pe banci, în tramvai găsim loc şi toată lumea pune mâna stupefiată la gură, ceva de genul, şşşşşşşş – acum trece iubirea, faceţi loc, aplecaţi-vă, rugaţi-vă să vă treacă pragul şi tot aşa

când sunt cu tine, devin fetiţa cu cozi, ştii că eşti bărbatul pentru care pentru prima dată mi-am făcut cozi şi asta pentru că doream cel mai mult să stau lipită de tine ca de un părinte care-mi duce ghiozdanul la şcoală

când sunt cu tine, sângele se opreşte, se întoarce din drum şi o ia razna spre tine, nu contează ce munţi, mări are de trecut, important este că se albeşte ca o foaiă albă pe care tu să scrii la infinit, dar la infinit, auzi, la infinit

când sunt cu tine, sunt altă femeie, eu nu mai mă cunosc, sunt în mâna ta femeia pe care vrei să o modelezi, îmi pui nas, buze, îmi aranjezi părul, ca la un om de zăpadă, apoi te uiţi la mine cu uimire, Doamne ce am putut să fac, eşti un fel de Dumnezeu care-mi face mâini, picioare, pielea e mai fină când sunt cu tine

când sunt cu tine, toţi pereţii tac şi nu pentru că de obicei nu ar tăcea, pentru că sincer, asta e meseria de perete, să tacă, dar ei tac acum pătrunşi de un sentiment ascuţit, devoraţi la maxim de iubire, transpiră odată cu noi, fac parte din noi, de aceea tăcerea lor este un fel de mare numai a noastră unde ne cufundăm

când sunt cu tine, muzica tace, nicio coardă şi niciun instrument nu mai vibrează, muzica vine de undeva din noi, la început timid, apoi cu paşi repezi, muzica noastră, e numai a noastră, nu se va găsi pe niciun CD sau pe youtube, pentru că sincer, nu este înregistrabilă

când sunt cu tine şi muzele tac, zeii îşi dau coate când apari tu, şi-şi spun,
uite-l a sărutat-o din nou, ce ne facem, trebuie să schimbăm miturile despre iubire, trebuie să schimbăm oracolul de la Delfi, să modificăm picăturile de ploaie, până şi lumina e mai firavă

când sunt cu tine, când mă iei de mână, simt cum carnea ta intră-n a mea, brusc, ca o tăietură de vene, dar nu simt nimic, nu mă doare, e ca un lacăt care-şi găseşte cheia

când sunt cu tine, chiar dacă mor, nu simt, şi poate am murit de multe ori dar nu am ştiut, ai avut tu grijă să pui flori, să sapi mormântul – care nu era în alt loc decât în inima ta

când sunt cu tine palma ta se face căuş şi eu vin ca o căprioară însetată alergând prin toată pădurea să beau din palma ta, niciun izvor nu are gustul hematiilor tale, da, ştiu, sunt destul de morbidă când e vorba de tine din simplu motiv că nu accept să-ţi verşi sângele aşa pe unde apuci ci doar să-l înlocuieşti cu al meu

când sunt cu tine, o să râzi, eşti perfuzia ideală care mă hrăneşte cu cele mai bune vitamine şi cele mai mari palate se află între costele tale, aici stau şi dorm pe mătusuri, am smochine, curmale, uleiuri de preţ aduse de departe

când sunt cu tine stau ascunsă în pielea ta ca sub o streaşină luminoasă

când sunt cu tine nu prea vorbesc, ai observat, eu nu vorbesc prea mult când sunt cu tine, simpla ta prezenţă face cât o mie de cuvinte, dialogăm prin gesturi, priviri, nu avem nevoie de limbaj, avem însă un limbaj aparte, unul tactil, ne înţelegem după forma Lunii, ştim că dacă e plină trebuie să scoatem aparatele foto, dacă e felie de pepene, trebuie să o tăiem şi să sorbim până se face dimineaţă

când sunt cu tine lama de ras nu mai taie, eu încep să aleg cu grijă dintre stânci un cremene care va ţine loc de orice tăiş, nu pentru că ai avea nevoie de ceva ascuţit ci pur şi simplu trebuie să ştim că avem la îndemână ceva care paote despica iubirea în două bucăţi rupte de restul lumii

când sunt cu tine capăt un alt nume, tu mă strigi altfel, părinţii nu mai mă recunosc, nici sora, de vecini nu mai spun, este ceva echivalentul unei privelişti lăuntrice

când sunt cu tine între noi doi se naşte un pod, dar nu din acela invizibil, este un fir puternic care ţine două ancore, nu doar una

când sunt cu tine cerul nu mai este albastru ci capată o culoare anume, trebuie să mă uit în dicţionar, dar sigur nu am să găsesc, mai bine inventez una pentru că oxigenul face lumea să se disepeze în idei, culorile devin idei, şi atunci cerul poate lua orice formă nu doar culoare, bunăoară, cerul nostru este un tavan translucid prin el vedem doar amintirile frumoase şi asta pe zi ce trece face universul nostru să fie într-o expasiune care nu poate fi găsită în manualele de astrofizică

când sunt cu tine nici mare nu este albastră, nici cuvintele măcar, prin noi trec secole cu viteza luminii, practic nu ne cunoaştem de ieri sau de câţiva ani, noi ne cunoaştem de când Atlas ducea în spate o lume şi jumătatea, jumătatea asta era a noastră

când sunt cu tine parbrizul nu se fărâmiţează ci este ca o rugăciune perpetuă care stă de pază, noi doi într-o colivie de lut, nu vrem nimic decât fluturi de doi metri care să stea pe covor, ţigări nu contează, sub plapumă e o lume unde ne ghicim în intestine

când sunt cu tine ne plimbăm ca simpli muritori cu tramvaiul, dar vatmanul se uită în oglinda retrovizoare şi simte că în spatele lui este un fel de paradox căruia nu-i găseşte numele, face un mic ocol, doar, doar poate reuşeşte să găsească ceva, dar în final râde surprins, spunându-şi în gând, sunt ei

când sunt cu tine gara pare un loc imaginar cu o mie de porţi, de aici venim, plecăm unul spre altul, călătorii aici poartă mereu haine de gală, bărbaţii au câte o garoafă roşie la buzunar, femeile evantaie, evantaie roşii, şi asta spune mult, noi suntem singurii care ne facem de cap şi oprim trenurile unde dorim, azi-nopate de exemplu, când m-ai trezit, eram deja incapabilă de o nouă capcană, tu râdeai, şi spuneai hai sus, urcă, începe o nouă zi

când sunt cu tine facem descoperiri epocale, eu înventez teoria primului sărut ca şi când ar fi ultimul, tu teoria ultimul sărut ca şi cum ar fi primul, nu trăim doar din buchiseala asta, pur şi simplu bâjbâim mereu unul după altul, iubirea este un întuneric atroce, ce bine că noi am descoperit sursa de lumină

când sunt cu tine ceasurile se opresc, nu mai îmi este foamne, uit că trebuie să spăl vasele, oraşul de cicatrici, norocul meu este că tu stai pe canapea şi mă priveşti îndelung, îndelung, îndelung, nici acum în clipa asta nu ai terminat de privit
LA MULŢI ANI IUBIREA MEA

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.