DozaDePoezie

7 octombrie 2010

-Ai avut vreo zi aşa interminabilă, cât o carte?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 05:36
Tags: , , , ,

-Nu, dar plecări, da. Orice plecare deformează. Bunăoară acum am inima teşită, nu se observă din cauza hainelor, dar te asigur că după miezul nopţii voi striga de durere. Am în casa asta un loc sacru, unde fumez pe ascuns, pe un fotoliu, stau şi plâng şi fumez. Fotoliul ăsta este un loc de pelerinaj, nimeni nu va şti cât am suferit în el ani de zile. Peste ani şi ani va fi dus la muzeu, ai să vezi. Niciodată nu am scris pentru a fugi de ceva sau cineva, de atâţia ani, am scris disciplinat, din plăcere, scrisul a fost ca o artă interioară căreia trebuia să-i dau cearceaful alb jos, să i se vadă faţa şi goliciunea. Dar, atenţie, dar, ieri, am avut parte de un experiment imprevizibil, acolo pe fotoliul – loc de veci, am crezut că orbesc, la modul triumfal al minţii, toate angoasele, marea iubire, căderea, plecarea m-au doborât. Am venit nepăsătoare la tastatură şi culmea, am încept să revăd nişte eseuri mai vechi, am tăiat, am completat, am recitit şi m-am calmat, brusc m-am calmat. Scrisul este ca o golire, parcă ai vărsa din tine toată amărăciunea, toată putrefacţia ar fi aruncată, toate resturile care emaciază liniştea sunt expulzate pe foaia albă. Foaia albă este un coş de gunoi sentimental, tot ce macină, tot puroiul e împroşcat în diverse mâzgăleli. Nicio carte nu mi s-a părut intreminabilă, însă ş fi vrut să am parte de o iubire intreminabilă, de prietenie nu pot. Angela Marinescu într-un interviu spune: ” Femeile se nasc pentru a fi mame, soţii, iubite, infirmiere, nu prietene”. Aşa este. O femeie poate fi orice, dar prietenă nu. Mi-a plăcut acest pasaj cu precădere, deoarce eu nu am fost şi nu sunt prietena nimănui. A vorbi despre prietenie e ca şi cum ai vorbi despre moarte, trebuie să pui harnaşamentul adecvat şi să suporţi totul cu o fidelitate crudă. De aceea spuneam, nu există prieteni, există doar mame. Mama mea este strălucitoare. Prietenia până la urmă este un act de curaj, este ca o sinucidere în cel care îţi e prieten, prietenia este un gest exterm.

Reclame

15 iunie 2010

Tu poţi fi o pădure?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 08:14
Tags: , , , ,

„În pădure nu intri tandru. Iar dacă nu laşi sentimentalismul în sau la marginea pădurii, sentimentalismul şi candoarea sufletului, apoi nu intra deloc. Vei avea surprize urâte. Codrul frate cu românul e o gogoriţă. Nimeni nu e frate cu nimeni. Iar dialogul cu aproapele e un teritoriu plin de pădure, o lumină minată.”, spune Ion Caroian.

-Sunt ceea ce se cheamă un om insular, trăiesc cu ce creşte zilnic aici, din afară pătrund puţini, câţiva eşuaţi îşi mai găsesc adăpostul.

-Cum trebuie să fie o carte? O carte este ca o insulă spre care înoţi?
-Cartea trebuie să fie un leş, mirosul să te atragă, curiozitatea să te ducă încet spre ţintă, odată ajuns să duci mâna la nas, să nu mai ai aer, să începi să atingi să vezi cine se ascunde sub hainele intrate şi ele în putrefacţie, ca şi cum ai dori să mai salvezi ceva. Chiar pe tine să începi să te pipăi să te asiguri că eşti acolo. “Dialogul cu aproapele e un teritoriu plin de pădure” este o propoziţie a tribulaţiilor, pădurea ascunde, oferă hrană dar are şi pericole, atenţie şi la cursele puse de vânători, autorul mai sus citat a avut destule, pentru el mina de plumb a fost un acoperiş mai grea decât acoperirea însăşi. Prin urmare, tandreţe nu este pentru propria piele şi nici pentru insulă.

7 iunie 2010

-Care este scopul poetului? Dar al poeziei?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:28
Tags: , , ,

Poetul nu are o existenţă obişnuită, prin poezie se detaşează de trecut, de prezent, acolo între pereţii lui, nu neapărat cei ai camerei, pereţii aceştia îi poate căra şi la mare, la munte, în concediu, îi ia cu el involuntar, aşa se simte cel mai bine, dacă nu-i are în bagaj şi-i fabrică ad-hoc; scopul poeziei este unul autotelic cu finalitate în vene. Este astăzi moda poeţilor de club, care tind după o socializare chipurile poetică, dimpotrivă, aceştia sunt şi mai singuri, la fel ca poeţii de terasă, pentru ei comunicarea este vitală, ei sunt cei care îşi iau toată casa şi bogăţia în spinare ca pe o cochilie foarte vie. Se vede de multe ori la terasa Muzeului Literaturii poeţi a căror cochilie deodată se retrage între coaste când vine vorba de libertate, atunci se fac mici, mici şi se ascund cu totul.

Poezia este o armă fundamentală, un cuţit ascuns la picior. Scopul ei este să te apere.

Poeţii au în jurul lor această centură de castitate, o aură a nevinovăţiei. Sunt unii, de exemplu, a căror poezia zornăie prin buzunare la fel ca un mărunţiş cu care nu are ce face şi-l aruncă din cauza zgomotului. O categorie semiinconştiintă, acel mărunţiş este starea pură a poeziei. A vorbi despre poeţi e ca şi cum ai vorbi despre nişte îngeri ale căror aripi abia încolţesc, sunt cei cu umerii dureroşi, sângerând a ceva mirific şi indescifrabil.
-Ce este poezia?
-Te roade pe dinăuntru ca un vierme, poetul este gazda în care s-a instalat acest parazit care macină, macină până oasele se fac scrum; poezia te chinuie, te frământă, este o tortură, este o pedeapsă de care nu poţi scăpa indiferent câţi ani de carceră ai face. De exemplu, eu îl port pe Dumnezeu în pântec şi nu-l voi naşte niciodată, trebuie să merg la dezintoxicare, să stau calmă, îmi repet, exact ca săptămâna trecută când în avion pilotul spunea ca vom ateriza la cea mai apropiată destinaţie, ci nu la cel mai apropiat aeroport, destinaţia putea fi oriunde, în mine, în tine, pe câmpurile pline de căpşuni ale lui Beatles, în coastele Mariei, pe turnul Babel. În timp ce amfetamina alunga şi somnul şi foamea şi mai ales pe tine care ţâşneai artezian, bezmetic, bifurcat, coboram în catacombele poemului. Era întuneric, dar am o zi pe an când razele X nu mă topesc, trec de primii şobolani care bântuiau şi în primele versuri, sper că nu v-aţi speriat, pânzele de păianjen mi se agaţau de cuvintele care-mi ieşeau involuntar din stomac. Mă împotmolesc, am terminat, gata, final, tsukahara, echer cu triplu salt, se închid uşile, nu mai plouă, trenul stă în gară oprit de nevăistuici, aplauze.
Poezia-Iubirea-Moartea formează un triunghi periculos, asemănătoar triunghiului Bermudeleor, trebuie evitat acest trio, cine intră în el nu se ştie ce i se va întâmpla, viaţa trebuie asigurată când cele trei elemente se combină în ludic. Cine se încumetă?
-Poezia este un parazit sau face parte din tine?
-Poezia are un caracter permanent, dar numai în anumite locuri, este ca o a doua inimă care creşte din tine, în niciun caz nu e un parazit care s-a infiltrat insidios, ea are un caracter vizibil uneori; de aceea este nevoie pentru această a doua inimă de un altfel de ochi, care şi acesta creşte dacă are pământ fertil. După cum vezi poeţii, nu au o existenţă obişnuită, au simţuri în plus, de aceea le este foarte greu să trăiască.

6 iunie 2010

Interviu cu mine însămi -II-

Filed under: Interviu — maskirovka @ 03:39
Tags: , , ,

-De ce ai nevoie să fii fericită?
-Am nevoie de 20 m pătrăţi înconjuraţi de pereţi.
Aici nimeni nu-mi ştie numele, sunt o maladie numai a mea, nu contaminez pe nimeni. Aici modelez îngeri diverse forme, diverse culori.
Nu există prieteni există doar mame.
Mama are cheia de la casa mea. A fost o vreme, când în liceu fiind, era o psihoză generală cu întrebarea: ”care sunt cele 3 lucruri pe care le-ai lua cu tine dacă pleci pe o insulă îndepărtată”; sincer, răspundeam ce auzisem pe la alţii, casete cu muzică, pisica, şi portocale dacă nu sunt, nu am dat niciodată un răspuns sincer, pentru că întrebarea era oricum o inepţie, şi oricum nu aş fi luat nimic, m-aş fi descurcat acolo cu ce era pe insulă. La fel ca în ziua aceea, când nu aveam masă şi am făcut din geamantan masă. Acţionez, iau măsuri, plec, vin, cumpăr vopsea, vopsec uşile, scaunele, ies pe holul comun săptămânal şi fac curat şi niciodată nu pun afiş câţi bani revine fiecărui locatar pentru curăţenie şi detergent, ud florile care nu-mi aparţin, am grijă de căţeluşa din curte, nu vorbesc cu nimeni. Am o fericirea a mea, personală, nu cred că mă înţelege cineva şi nici nu fac vreun efort, şi ştii de ce toate astea, din motivul că mereu fiind singură nu m-am bazat pe nimeni, repar prize, telefoane, canapele, robineţi, schimb garnituri, am montat singură o yală. Aici am avut o problemă, mai aveam nevoie de o mână, îmi amintesc de un vecin care s-a oferit să mă ajute, dar nici nu am vrut să aud, mi-a luat 2 ore, dar am reuşit, am trusă de scule şi multe altele . Acum 10 ani stăteam la Obor 2, 3 ore să caut şurubelniţe corespunzătoare, ciocan de lipit, chei de tot felul. Am bicicletă, schimb camera singură, iau trusa ei cu mine, nu am cască, râd şi spun dacă e o bicicletă japoneză nu are ce să mi se întâmple, dar m-am înşelat, în parcul Kiseleff am fost la 10 cm să dau jos o femeie pentru că o rădaşcă mi-a intrat în ochi, cu muştele eram obişnuită, dar insecta asta m-a luat prin surprindere. Mereu îmi spun, mi s-au întâmplat atâtea, nu mai are ce să mi se întâmple, dar mereu se întâmplă ceva absolut inedit.
Fericirea este un lucru ieftin.
16mai2010
-Ce este Antimetafizica pentru tine?
-Antimetafizica este un Dumnezeu şchiop. În ediţia a III-a, cuvântul introductiv al Norei Iuga pare unul la comandă, făcut pentru că trebuia făcut, nu se simte nicio trăire, mai ales că autoare mărturiseşte că a recitit cartea după 20 de ani, lucru care nu se vede totuşi, de aceea discursul pare unul trântit, scris pe bandă, nu incită la citire, este o oboseală cronică aici. Singura sclipire din nota ei este: “Antimetafizica-acea clipă de graţie irepetabilă”.
-De ce spui Dumnezeu şchiop?
-Cartea asta o recitesc an de an, uneori o iau în concediu, o duc când la munte, când la mare, ca pe un copil de care trebuie să ai grijă, o car peste tot. Eu am prima ediţie, eram în liceu când am primit-o cadou. Este o Biblie a poeziei, spune adevăruri dar şi ascunde multe, este o carte a revelaţiilor, dar care suportă completări. Mă refer la poeziile incluse şi nu la dialogurile dintre cei doi protagonişti, sunt pe alocuri naive. Nu sunt aici doi oameni, aşa cum prezenta autoarea sus menţionată “un spirit eminent şi un spirit receptor”, sunt pur şi simplu doi oameni care au avut norocul să se întâlnească, iar ca să obţii un răspuns nemaipomenit, să faci pe celălalt să se destăinuie trebuie să ai întrebările de aşa manieră. Aurelian a reuşit, şi nu spun aceasta să reconfirm ci spun doar ca simplu cititor. Antimetafizica ar fi putut fi un Dumnezeu complet, unul tânăr, vivace, dar este unul beteag.
-Eşti singură vreodată?
-Nu ştiu, dacă mă uit prin cameră văd multe lucruri care îmi dau viaţă. Camera mea este stearpă, luminoasă, neproductivă, este „Oameni şi şoarici”, de John Steinbeck, o fugă, o secetă, un prieten pe care nu mă pot baza, dar care stă cu mine necondiţionat, ne apărăm reciproc cu orice preţ. În ascunzişul din podea este însă o scăpare, pe acolo cobori în tine, cameră este de un fel de piele care te protejează de oameni. Aici sunt şi George şi Lenny.
-Ai vreo graniţă?
-Da, peretele este graniţa mea, pielea este graniţa mea, fruntea, vârsta.
-Aşadar nu sunt la vedere, nişte bariere luminoase?
-Ba da, sunt toate la vedere, nu am însă bariere interioare, aici mă încolăcesc în mine însămi după bunul plac, îmi închid nasturii de la stern şi clocotesc în voie. Nu ştiu de ce, dar mereu mi-a plăcut să locuiesc la hotel, aici nimic nu-ţi aparţine, te ai doar pe tine, singura proprietate, păcat că nu există şi astfel de păcat că nu există şi astfel de acte de împroprietărire, am cădea în scalvia eului, nu!?
-Ai obosit până acum de trupul tău?
-Nu, el de mine.
-Ce este gelozia?
-Frică.
-Ai orbitat vreodată în jurul a ceva?
-Atâta timp cât forţa de atracţie mă menţine pe orbită gravitez cu plăcere, când însă pilitura de fier se transformă în nişte firimituri de pâine uscată mă pierd în spaţiu. Sunt un satelit cuminte, mă hrănesc ce este drept din celălalt, dar sunt recunoscătoare, un satelit natural în carne şi oase. Traictoria mea este precisă de la început, nu mă răzgândesc indiferent câte furtuni magnetice ar fi. Nimic nu depinde de stomac, de plămâni sau de ficat. Extrag o esenţa care nu are legătură cu niciun organ vital, o esenţă de care nici el nu are cunoştinţă, un fel de foiţă de aur.
-Dar invers, cineva a gravitat în jurul tău?
-Nu am cunoştinţă că ar fi fost cineva fixat atât de mult pe o axă în jurul meu, cred că vedeam, mai ales dimineaţa când deschideam geamurile.
-La şcoală eşti învăţat cele trei stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă; tu ai găsit alta?
-Propria mea stare de agregare este un pas gigantic în cunoaşterea mea. Dacă ştiu când sunt tulbure, când sunt inundaţii, când mă evapor sau când trec în celălalt conform principiului vaselor comunicante, atunci am făcut pasul; de obicei nu mă înşel în privinţa apei îngheţate.
-Ce fel de discurs ai ţine într-o piaţă publică?
-Aş vorbi despre iubire şi libertate.
Am aici pe birou „Jurnalul unui amant bătrân”, Marcel Mathiot, am să dau un citat:
«27 martie 2000
„Mai rău decât să fii singur este să nu poţi să fii singur (Montaigne)”
1982: e momentul unei mari iubiri, pierdută în 1940 şi regăsită în 1980. Pentru a doua oară, voiam să divorţez ca să trăiesc cu Hélène. Era a doua criză din viaţa noastră conjugală. Şi, din aceleaşi motive, nu-mi părăsisem soţia, care mă iubea, doar pe mine şi n-ar fi supravieţuit singură, părăsită. În anul celor două crize, copiii nu erau la mijloc; în 1940, nu-i aveam încă; în 1980, erau adulţi, la casele lor. Tot carnetul din 1982 e plin cu fraze furioase pe care mi le adresez mie însumi, pentru că acceptasem căsătoria. Fără să am vreo obligaţie, mi-am pierdut bunul cel mai de preţ al vieţii: libertatea! Mi-am pus gâtul în jug din prostie. Eram furios. „Dacă aş fi comis o crimă, scăpam cu douăzeci de ani de puşcărie. M-am condamnat pe viaţă din prostie”».

Este în aceste rânduri, nu o furie, nu un blestem, ci o neputinţă, la care tot revin obsesiv. Aici nu vorbeşte un scriitor, vorbeşte un om simplu cu o mare angoasă, prin cuvinte la fel de simple, dar care te scot din rădăcini. În legătură cu „mai rău decât să fii singur este să nu poţi să fi singur”, cred că ideea trece dincolo de prizonieratul căsătoriei, şi un om necăsatorit nu poate să fie singur, fie că nu ştie, şi aici este o mare pierdere, fie că-şi caută prieteni cu tot dinadinsul, crezând astfel că nu mai este singur. Fals.
Singurătatea vine din exterior.
Voi lăsa aici o pagină goală, fiecare cititor va putea scrie pagina lui de jurnal plecând de la acel citat, cine ştie cândva va fi descoperită, aşa cum au fost descoperite carneţelele autorului francez..
…………………………………………………….
……………………………………………………
……………………………………………………
……………………………………………………
…………………………………………………..
……………………………………………………
……………………………………………………
…………………………………………………..

20mai2010
-Ce te-a asurzit până acum şi încă mai resimţi?
-Un schelălăit de câine bolnav, otrăvit, era ca o moarte vie. Dixi, era numele lui şi era iarnă când a murit. Atunci lângă el, deşi cu toată familia în jur care încerca să-l ajute, am simţit prima oară singurătatea aia asurzitoare ca pe un pumnal rece înfipt în carne. Singurătate este un defect de conformaţie.
Nu ai observat că oamenii singuri merg mai cocoşaţi?, tot timpul au ceva de dus în spate, ba o deziluzie, ba un fagure plin cu nimicuri, îl cară din bucuria de a căra. Sunt oameni predispuşi la singurătate ca la o maladie genetică, au un fond propice unde singurătatea vine şi se aşează domol ca o zăpadă târzie. Un om singur este şi cel care citeşte şi cel care scrie. Cel care scrie, are o singurătate disciplinată, energică, este dornic să rămână singur, să inventeze personaje, poveşti, el este artistul, inorogul, pata de cerneală, este în pielea tuturor, în continuă mişcare, omoară, seduce, el dă viaţă; cel care citeşte are o singurătate bolnăvicioasă, comodă, sedentară, el ia totul de-a gata, stă pe margine, mulţumindu-se cu coji de pâine, el primeşte doar ce i se oferă; cea din urmă singurătate este cea care lasă trauma. Deopotrivă, există şi categoria de oameni care şi citesc şi scriu, aici e nebunia.
-Unde ţi-ar plăcea să debarci, acum în clipa asta?
-Singura mea debarcare este la părinţi, în rest sunt simple supoziţii ataşate la viaţă.
-Ce este îngenuncherea?
-Îngenuncherea este o implozie, o întoarcere la tine. Când intru în oraşul meu se face linişte, maşinile se opresc, luminile se sting, oamenii fug în acele învelişuri osoase –
nişte broaşte ţestoase adaptate cu greu la uscat care nu mai pot alerga până la capăt, se lasă ceaţa, toată lumea bâjbâie în căutarea celuilalt, acel cineva despre care
doar în cărţi s-a auzit, aşa începe povestea. Cuvintele stau în aşteptare, zbicite pe faţa, cu pântecul arid, eu îngenunchez pe bulevardul Magheru, fără nicio rugă, mă lipesc de asfalt, autobuzele trec iar. Când intru în oraşul meu aş vrea să-mi facă semn cineva,
să spună: “hai vino, scaunul e gol”, dar eu merg prin el ca şi cum aş păşi prin tine
legată la ochi, legată la mâini, înnoptez pentru o vreme.
-Te-ai putea defini?
-Nu. Aş vrea să-ţi dăruiesc 1000 de lucruri la graniţa cărora să nu te opreşti, dar asta nu ar fi ceva nou, simt cum mă sedimentez în tine, straturi, straturi, mai întâi mâl, apoi mă pietrific. Din cauza asta şchiopătam în fiecare dimineaţă, acum înţeleg de ce mă dureau tălpile, te duceam şi pe tine.
-Ce este tulburarea?
-Atunci când impurităţile împăienjenesc vederea. Iubirea este o astfel de nelinişte, când încurcat în plasa asta nu-ţi mai aparţii. Oare oamenii de ce tânjesc după deposedare? Iubirea este un dezechilibru şi o haită de câini înfometaţi. Sfoara acrobatului este legată prost, se va desface în curând. Uneori mă incomodez, nu mă simt bine şi plec, iubirea este o fugă, la Est, la Vest, în toate părţile, este starea perfectă a unei nebunii când devii o sperietoare de ciori, umplut doar cu paie şi mâini pe care nu le mai simţi. Iubirea este o momâie apărută subit pe timp de noapte care sperie, iubirea este o fugă. Dă-ţi seama că oamenii vor să fugă. Ce este aşa imaculat în fuga asta? Trupul este părăsit grabnic când simte primejdia. Iubirea este o primejdie, singur nu poţi face faţă acestei constrângeri şi fugi. Iubirea este o constrângere. Eşti silit să fugi, şi fugi desperecheat de tine, eşti dezorientat şi te bagi la fundul apei, te multe ori te îneci. Iubirea este asfixie. Iubirea este moarte. Simţurile încetează să mai bată pentru tine.
-Ce ai spune unui om pe care-l revezi după aproape 20 de ani?
-„Incredibil, Dumnezeule, tu eşti!”. L-aş strânge în braţe, i-aş citit printre riduri, copii, soţia, mama, fratele, să văd dacă sunt la locul lor, l-aş întreba simplu dacă mai are mâini, dacă inimile noastre mai bat sincronizat, altceva nimic. Aş sta cu el de mână, nu aş vorbi deloc. Vom comunica prin palme, capilarele degetelor vor trece unele în altele, sângele va curge dintr-o parte în alta şi am afla toate poveştile, noi ne vom privi fix în ochi şi vom zâmbi. El îşi va aminti de bunica mea şi de faptul că a scris cu cretă într-o noapte pe tot gardul ei „ te iubesc, te iubesc…”, eu îi voi spune că ea a murit şi gardul a fost schimbat. Nu vom fi trişti pentru niciuna din tragedii. Nu avem alt concept despre iubire, schiţăm gesturi simple ca în noapte aia de vacanţă când am stat până la 3 dimineaţa pe banca de la poarta bunicii, nu vom fi alţii, vom aveam doar oasele mai rarefiate, un fel de osteoporoză a depărtării, în ele sunt cuiburi de tristeţi inefabile care au erodat calciul. Îngerul ca şi soldatul îşi ia scrisoare de iubire mereu în raniţă. O citeşte an de an, vede în ea palatul pe care l-a visat mereu. Scrisoare asta este marele câştig la casino, în ea sunt depuse toate valorile, toţi banii, toată iubirea zace latentă pe fundul lăzii. Hârtia cu timpul se pietrifică, se încrustează pe şira spinării, de aceea suntem la fel de frumoşi şi zâmbim, nu am pierdut 20 de ani ci pur şi simplu au coborât pe pământ.
-Când fetiţa din tine a luat chip de femeie?
-”stătea pe pragul acela unic şi insondabil, când o fetiţă începe să semene a femeie”, Fiul risipitor, Radu Tudoran.
-Ai vorbit până acum doar de cărţile copilăriei tale, când trecem mai departe?
-Eu răspunsesem, tu iei interviu copilului din mine, eu nu am alt chip.
-Ce te deranjează cel mai mult pe stradă?
-Oamenii. După câţiva ani buni petrecuţi în Arabia Saudită, unde singurul pieton eram eu, aici exagerez puţin deoarce nu aveam voie să merg singură ci doar însoţită, dar de dragul patetismului, spun aşa: “unde singurul pieton eram eu”, după o călătorie de 4 ore cu avionul brusc mă aflu în Piaţa Romană unde am numărat 100 de persoane la trecerea de pietoni dintre coloane şi turabo. M-am surprins cum mă uitam după trecători parcă ieşită dintr-o cuşcă sau dintr-un palat de cleştar, fiecare cum percepe, eu văd partea a doua ca fiind reală. Nu mai ştiam librăriile, barurile, târgurile de carte cum se cheamă. Am intrat întâmplător la Teatrul Naţional unde era organizat un târg de carte şi am căutat cu tot dinadisnul o anume carte de poezii. Am găsit la standul Hasefer „Puţin blond cu mult farmec”, Bianca Marcovici, Editura Hasefer, 2004. Vânzătorii nu au avut să-mi dea restul, erau 3, toţi dădeau din umeri miraţi de ce nu plec şi aştept o aşa sumă infimă, nu-mi mai amintesc exact suma, dar eu aşteptam în timp ce citeam. Unul dintre ei mi-a explicat că durează mult până se duce să schimbe deoarce este foarte aglomerat. Am renunţat şi am plecat cu capul în jos citind mai departe. A fost printre puţine dăţi când am citit într-un loc public. Nu ştiu cum am ieşit din cuibul de viespi, în stradă mi-am zis: “ia te uite, asta e o carte”. Ai mulţumirea aceea din poemul “Omul din oglindă”, de Dale Wimbrow: “El trebuie mulţumit, lasă-i pe alţii/ Căci el va rămâne cu tine până la sfârşit/ Şi ai trecut cel mai periculos şi mai greu test / Dacă omul din oglindă iţi este prieten”.
3iunie2010
-Mai are poezia mănuşi albe?
-Poezia a fost o domnişoară cu mănuşi albe şi umbrelă de dantelă, dar aşa cum spunea încă din 1674 Nicolas Boileau, în “Arta poetică”: “Marile lui cuvinte îşi pierd fastul pedanteriei”, încă de atunci pedanteria s-a pierdut încet, încet; azi poezia este o cerşetoare care fumează nestingherită pe trotuar. Cea mai ridicolă este “poezia facilă de tipul romanţei sentimentale”, aşa cum o caracterizează George Călinescu în “Principii de estetică”, acest gen de poezie este atât de penetrebilă încât uiţi că ai pe masă o poezie şi nu un tacâm din care serveşti neîntrebându-te ce mănânci. Poezia în esenţă trebuie să fie obscură. Alain Vaillant în “Poezia – Iniţiere în metodele de analiză a texteleor poetice” spune la final în “Un nebun, o cheie şi un felinar: “La miezul nopţii un nebun, sub un felinar, cercetează caldarâmul. Trece un om milos: “Ce căutaţi? – Cheia, explică nebunul. – Aici aţi pierdut-o? – Nu, acolo”. Şi nebunul arăta undeva în noapte. “Dar atunci de ce o căutaţi aici?” Nebunul răspunde: “Pentru că aici este lumină”. Aşadar, să lăsăm felinarele să respire, deoarece întunericul are prostul obicei să ascundă. Ceea ce este însă foarte grav, nu este acest ascunziş pe care mai devreme sau mai târziu îl vom găsi, grav este bovarismul poetic, tendinţa poeţilor de a intra în pielea altor poeţi şi de a le imita felul de a scrie.
-Ce este punctual culminant?
-Victorie. Fie că eşti pe fundul prăpastiei, fie că ai terminat o carte de citit, abia atunci când închizi coperţile ai atins şi punctual culminant, fie că ai străbătut un drum sau ai băut apă dintr-o fântână aflată pe acel drum. Uneori finalul poate fi confundat cu apogeul. Uneori există şi culme a ipocriziei, de aceea când vorbim de punct culminant nu trebuie privit doar în sus, desăvârşită poate fi şi ignoranţa. “Pe culmile disperării” este o carte care te duce în adânc, te întoarce cu capul în jos şi te îndeasă în tine.
-Ce este culminant într-o poezie?
-Orice poem are nevoie de o tsukahara, doar o săritură bună este culminantă.
-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.
-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o plăcere, da, o plăcere imperioasă, ca şi orgasmul, o dată ce ai învăţat ce este nu te mai poţi abţine. A scrie poezii e ca şi cum ai face dragoste, dezveleşti tot, nu ai bariere, laşi totul să se lăfăie într-o căldură inimaginabilă până la tsukahara de care vorbeam. Fiecare scrie după cum face dragoste, unii mult şi prost, alţii se chinuie să obţină ceea ce îşi doresc, la alţii se întâmplă pur şi simplu, dar puţini ating culmea nebuniei. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.
-Din ce ai confecţiona un înger?
-Un înger ca şi un poem are nevoie de un înveliş alb. Mai întâi cultivi inul, speli pânza, ţeşi fir cu fir, se cere răbdare. Ultima oară am făcut din plastilină, diverse forme, diverse culori, şi nu pentru că nu aveam răbdarea inului ci pentru că albul este doar un moft. Da, îngerul ca şi poemul este mofturos.
4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine.

5 iunie 2010

Poezia formidabilă

Filed under: Articole,Dincolo de mine — maskirovka @ 08:18
Tags: , , ,

-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.

-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă, îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.

4 iunie 2010

4iunie2010

Filed under: Articole,Dincolo de mine — maskirovka @ 07:25
Tags: , , ,

4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine. Nuclearrr spune despre acest pasaj:”este ca în filmele americane de aventuri”. O aventură este, fie şi americană, trebuie să fac rost de pistoale, câţiva cai, decorul îl avem mai sus.

3 iunie 2010

-Mai are poezia mănuşi albe?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:47
Tags: , , ,

-Poezia a fost o domnişoară cu mănuşi albe şi umbrelă de dantelă, dar aşa cum spunea încă din 1674 Nicolas Boileau, în “Arta poetică”: “Marile lui cuvinte îşi pierd fastul pedanteriei”, încă de atunci pedanteria s-a pierdut încet, încet; azi poezia este o cerşetoare care fumează nestingherită pe trotuar. Cea mai ridicolă este “poezia facilă de tipul romanţei sentimentale”, aşa cum o caracterizează George Călinescu în “Principii de estetică”, acest gen de poezie este atât de penetrebilă încât uiţi că ai pe masă o poezie şi nu un tacâm din care serveşti neîntrebându-te ce mănânci. Poezia în esenţă trebuie să fie obscură. Alain Vaillant în “Poezia – Iniţiere în metodele de analiză a texteleor poetice” spune la final în “Un nebun, o cheie şi un felinar: “La miezul nopţii un nebun, sub un felinar, cercetează caldarâmul. Trece un om milos: “Ce căutaţi? – Cheia, explică nebunul. – Aici aţi pierdut-o? – Nu, acolo”. Şi nebunul arăta undeva în noapte. “Dar atunci de ce o căutaţi aici?” Nebunul răspunde: “Pentru că aici este lumină”. Aşadar, să lăsăm felinarele să respire, deoarece întunericul are prostul obicei să ascundă. Ceea este însă foarte grav, nu este acest ascunziş pe care mai devreme sau mai târziu îl vom găsi, grav este bovarismul poetic, tendinţa poeţilor de a intra în pielea altor poeţi şi de a le imita felul de a scrie.

-Ai vreun secret?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 06:21
Tags: , , ,

-Ssssssssssssss, să nu spui nimănui. Azi a fost prea cald, am lăsat turmele să se adăpe din mine, să nu spui nimănui, îngerul şi el s-a speriat, s-a despuiat de aripi fără să întrebe, aşa pur şi simplu şi mi-a spus: “îmi este sete”. Nu aveam nimic la îndemână decât nişte poeme de la masa de seară, nu au fost îndeajuns. Am făcut dragoste din plictiseală, să nu spui nimănui, am folosit o gramatică proprie, un fel de jargon nepământean, un fel de truc, un dialog fără martori, mi-a jupuit pielea, m-a decojit de trecut, a ghicit turmentat în inima deflorată şi mi-a spus: “mai bine te-ai dezgoli până la cuvinte să te văd toată până dau de izvor”.
-Şi tu ce ia-i spus?
-I-am spus: “nu te îndrăgosti niciodată de o femeie singură, ea are ochii fosforescenţi
pregătiţi pentru orice fel de obscuritate”. A râs când a auzit replica asta.

2 iunie 2010

-Ce ai spune unui om pe care-l revezi după aproape 20 de ani?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 09:06
Tags: , , ,

-„Incredibil, Dumnezeule, tu eşti!”. L-aş strânge în braţe, i-aş citit printre riduri, copii, soţia, mama, fratele, să văd dacă sunt la locul lor, l-aş întreba simplu dacă mai are mâini, dacă inimile noastre mai bat sincronizat, altceva nimic. Aş sta cu el de mână, nu aş vorbi deloc. Vom comunica prin palme, capilarele degetelor vor trece unele în altele, sângele va curge dintr-o parte în alta şi am afla toate poveştile, noi ne vom privi fix în ochi şi vom zâmbi. El îşi va aminti de bunica mea şi de faptul că a scris cu cretă într-o noapte pe tot gardul ei „ te iubesc, te iubesc…”, eu îi voi spune că ea a murit şi gardul a fost schimbat. Nu vom fi trişti pentru niciuna din tragedii. Nu avem alt concept despre iubire, schiţăm gesturi simple ca în noapte aia de vacanţă când am stat până la 3 dimineaţa pe banca de la poarta bunicii, nu vom fi alţii, vom aveam doar oasele mai rarefiate, un fel de osteoporoză a depărtării, în ele sunt cuiburi de tristeţi inefabile care au erodat calciul. Îngerul ca şi soldatul îşi ia scrisoare de iubire mereu în raniţă. O citeşte an de an, vede în ea palatul pe care l-a visat mereu. Scrisoare asta este marele câştig la casino, în ea sunt depuse toate valorile, toţi banii, toată iubirea zace latentă pe fundul lăzii. Hârtia cu timpul se pietrifică, se încrustează pe şira spinării, de aceea suntem la fel de frumoşi şi zâmbim, nu am pierdut 20 de ani ci pur şi simplu au coborât pe pământ.

1 iunie 2010

-Ce te-a asurzit până acum şi încă mai resimţi?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 13:37
Tags: , , ,

-Un schelălăit de câine bolnav, otrăvit, era ca o moarte vie. Dixi, era numele lui şi era iarnă când a murit. Atunci lângă el, deşi cu toată familia în jur care încerca să-l ajute, am simţit prima oară singurătatea aia asurzitoare ca pe un pumnal rece înfipt în carne. Singurătate este un defect de conformaţie.
Nu ai observat că oamenii singuri merg mai cocoşaţi?, tot timpul au ceva de dus în spate, ba o deziluzie, ba un fagure plin cu nimicuri, îl cară din bucuria de a căra. Sunt oameni predispuşi la singurătate ca la o maladie genetică, au un fond propice unde singurătatea vine şi se aşează domol ca o zăpadă târzie. Un om singur este şi cel care citeşte şi cel care scrie. Cel care scrie, are o singurătate disciplinată, energică, este dornic să rămână singur, să inventeze personaje, poveşti, el este artistul, inorogul, pata de cerneală, este în pielea tuturor, în continuă mişcare, omoară, seduce, el dă viaţă; cel care citeşte are o singurătate bolnăvicioasă, comodă, sedentară, el ia totul de-a gata, stă pe margine, mulţumindu-se cu coji de pâine, el primeşte doar ce i se oferă; cea din urmă singurătate este cea care lasă trauma. Deopotrivă, există şi categoria de oameni care şi citesc şi scriu, aici e nebunia.

Ce este tulburarea?

Filed under: Interviu — maskirovka @ 08:56
Tags: , , ,

-Atunci când impurităţile împăienjenesc vederea. Iubirea este o astfel de nelinişte, când încurcat în plasa asta nu-ţi mai aparţii. Oare oamenii de ce tânjesc după deposedare? Iubirea este un dezechilibru şi o haită de câini înfometaţi. Sfoara acrobatului este legată prost, se va desface în curând. Uneori mă incomodez, nu mă simt bine şi plec, iubirea este o fugă, la Est, la Vest, în toate părţile, este starea perfectă a unei nebunii primitive, când devii o sperietoare de ciori, umplut doar cu paie şi mâini care nu le mai simţi. Iubirea este o momâie apărută subit pe timp de noapte care sperie, iubirea este o fugă. Ia seama că oamenii vor să fugă. Ce este aşa imaculat în fuga asta? Trupul este părăsit grabnic când simte primejdia. Iubirea este o primejdie, singur nu poţi face faţă acestei constrângeri şi fugi. Iubirea este o constrângere. Eşti silit să fugi şi fugi desperecheat de tine, eşti dezorientat şi te bagi la fundul apei, te multe ori te îneci. Iubirea este asfixie. Iubirea este moarte. Simţurile încetează să mai bată pentru tine.

8 mai 2010

Interviu cu mine însămi -I-

Filed under: Interviu — maskirovka @ 15:01
Tags: , , ,

Sau Arca lui Noe.
Nu pentru că în mine ar încăpea vrute şi nevrute, nu pentru că trupul meu este o foaie albă pe care poţi scrie până dai de stern, nu pentru că nu am luat pe cineva să-mi ţină de cald, din punctul ăsta de vedere nu-mi e frig niciodată, ci pentru că mai sunt încă pe arcă, nu m-am părăsit pentru nimeni.

Mi-am aprins o ţigară, deşi nu am voie să fumez, mi-am zis, măcar să mor din asta. Rar simt nevoia unui prieten, rar simt nevoia să vorbesc despre intimitate. Inevitabil vom discuta despre iubire, poezie, afecţiuni, moarte prematură şi alte incapacităţi locomotorii.
-Defineşte foaia albă? Ştiu că tu ai o obsesie pentru foaia albă.
-De asta îmi era frică, că vei începe cu o definiţie. De ce trebuie să definesc? Ca să fiu sigură pe ce tărâm mă aflu, să nu cred că am nimerit în deşert şi caut oaza cu iluzii, nu? Să fiu sigură de tangibilitatea ei sau mai bine zis de intangibilitatea ei. Eu nu am atins până acum o foaie albă, asta cred că ţi-ai dat seama. Foaia albă nu este un zid pe care trebuie să-l sari dincolo de tine însuţi când ai chef, este mai mult de atât, foaia albă este o gaură neagră, o femeie bătrână pe care vrei să o întinereşti cu orice preţ, o rochie despicată. Acum să revin la foaia albă ca o gaură neagră, aici te afli într-o imponderabilitate supremă şi niciodată nu ştii ce ţi se va întâmpla. Alergi fără limită de viteză, stai jos când oboseşti, fără costum de protecţie este şi mai minunat, faci tumbe, te loveşti, te vindeci repede ca în poveştile miraculoase, în oglinda retrovizoare este fără îndoială fetiţa din copilărie cu funde şi uniformă apretată care se caţără prin copaci, prin cuibare căutând ca şi azi un loc, acel loc, unde nimeni nu vine, nimeni nu o vede, şi stă ca şi azi în faţa foii albe aşteptând ceva, acel ceva care dă dependenţă, acest ceva nu se poate descrie, cuvintele nu sunt unitatea de măsură potrivită, deocamdată nu se poate măsura în nimic. Foaia albă este greoaie, atârnă destul de mult, este ca un urs polar pe o banchiză pustie, adulmecă vântul rece şi parcă uneori simte miros de carne. Este un fel de război, un fel de pândă, care pe care va doborî şi mai ales prin ce mijloace. Cel mai simplu este să o strangulezi, pur şi simplu, fără milă, o mototoleşti şi o laşi fără viaţă, atunci femeia pe care ai vrut să o întinereşti, fie că erai tu, mama ta sau altfel de criteriu, pielea devine o zdreanţă. Fără doar şi poate nu este soluţia inteligentă, este doar soluţia laşă, dacă vrei cu adevărat să lupţi stai în faţa ei zile şi nopţi până apar licuricii şi atunci începi o aşa zisă moarte, o aşa zisă viaţă, pentru că ambele se îmbină armonios încât greu distingi ce ai în faţă, doar una, doar alta sau ambele la un loc. Numai pe parcusul scrierii îţi vei da seama unde ajungi, ce drumuri se deschid, ce lacăte sar când ajungi în faţa lor, fără să ai nevoie de vreo cheie, aici e inspiraţia, când vezi uşa cariată şi lacătul acela ruginit brusc se deschide singur.
-Ai orbit vreodată în faţa ei?
-Am avut puţine momente de orbire, dar cu adevărat nu am orbit niciodată în faţa unei foi albe, poate de asta nu am astâmpăr, poate de asta umplu vidul din ea, din mine, în dorinţa de orbire. Mi-aş dori nespus să orbesc în faţa ei.
-Te face puternică? Mă refer dacă atunci când scrii devii un fel de semizeu.
-Nu, nu asta încerc, de fapt, nu ştiu să dau un răspuns exact, cert este că nu sunt altcineva, culmea, parcă devin mai mult eu, parcă despic şi mai bine venele în patru, în zece, las sângele să curgă, mă uit la el indolentă, râd, atunci aş pune nişte capcane, din ale ca pentru urşi, cu mulţi ţăruşi, dacă reuşesc căderea să nu-mi mai revin, să zac acolo, până mă găseşte cineva, dar nici asta nu mi-a reuşit. Ca să revin la întrebare, ce rămâne din mine după ce trec de foaia albă, rămâne un lac, adânc, fără vieţuitoare, otrăvitor, dintr-o apă necunoscută sau poate doar un lichid care mi s-a scurs din mâini în timp ce scriam.
-Bine că ai deschis subiectul, foaia albă te face scriitoare?
-Nu, eu nu sunt scriitoare, îmi place să mă las purtată de ceva inexplicabil, un fel de drog, un fel de prăpastie în care te arunci şi la fel ca în exerciţiul acela de meditaţie pe care îl ştii foarte bine, nu cazi niciodată, niciodată nu auzi oasele făcând trosc, simţi doar căderea, la fel ca într-o sală de teatru, încet, încet sala se umple de spectatori, reflectoarele caută ţinta, caută rana, parcă spun, aici e buba, aici despicaţi, tăiaţi în carne vie, să vedem spectacolul, abia atunci când actorii urcă pe scenă revine un sentiment de linişte şi spui în gând „începe”. Ce începe?
-Asta te întreb eu pe tine, ce începe?
-Acelaşi sentiment ciudat pe care îl ai după ce ai făcut dragoste cu un bărbat pe care îl iubeşti, dar nu aşa oricum, iubirea nu este o respiraţie pe noptieră, un pahar cu apă, iubirea este un cod de bare, îl citeşti din prima sau nu, dă eroare sau nu, aici e tragedia, că uneori ştii că dă eroare şi continui.
-Ai continuat o astfel de iubire?
-Nu am iubit decât o singură dată, deci toate celelalte poveşti nu le pot include aici, mi se face scârbă, efectiv scârbă, vomă, vomă, să vorbesc despre erori. Voi vorbi doar despre iubirea asta, oarecum analfabetă, spun asta, pentru că de câţiva ani încerc să învăţ alfabetul ei, ştii şi tu cum e, ce-i place, ce şi-ar dori, ce simte, ce urăşte, unde vrea să meargă, ce citeşte, chestiuni simple. Dar, aici, e vorba de altceva, nu de o scriere necunoscută sau neinventată, ci de o scriere ca o afecţiune a sângelui, nu ştii când se vindecă, când se anemiază. Trebuie tot timpul să ai buzunarul cu pastile să o iei de la capăt. Mi-ar fi plăcut ca iubirea să fie ca un cifru, când ai dezlegat, să ai acces la baza de date, sau dacă vrei să vizualizezi exact, ca în cărţile vechi sacre care au un sigiliu pe prima copertă, dacă ai cheia corespunzătoare se deschide, asta este important, să se deschidă, ce vei găsi, este deja partea a doua, dar să se deschidă, în cazul meu nu s-a deschis.
-De asta scrii? Să reuşeşti să deschizi?
-Când eram mică, am scris prosteşte, nu ştiu de ce, după ce îmi făceam lecţiile, asta se întâmpla pe la 16, 17 ani, stăteam noaptea până pe la 2, 3 şi scriam la sfârşitul caietelor, nu aveam unul special, era doza mea de linişte când toţi dormeau, se mai auzeau câteva sirene, probabil de la salvari, aşa ştiam să tac, doar atunci tăceam. Acum mă gândesc că şi eu căutam salvarea mea, dar nu-mi dădeam seama, scriam prosteşte cum am mai spus. De pildă acum mă culc foarte devreme şi scriu la 5, 6 dimineaţa, după cum vezi situaţia este răsturnată.
-Spuneai odată ceva despre ploaia de metan, este adevărat că iubeşti asta foarte mult?
-Am rămas cu nebunia de a pleca mereu, din casă, din oraş, din mine, nu contează prin ce bălţi calc, pe ce nisipuri ajung, important este să plec. Am un cult pentru „a pleca”, de pildă şi acum când mă întrebi, eu plec, deja mi-am făcut bagajul după cum ai observat, am în el lucruri indispensabile, rochii, eşarfe, rujuri, cărţi, medicamente, mere verzi, până la urmă începe ploaia de metan. Acum glumesc, îmi place căderea lentă, greoaie, opacă a ploii de metan, mi-ar plăcea să călătoresc pe Enceladus, poate că am şi fost cândva în călătoriile abisale, dar în clipa asta nu-ţi pot da detalii.
-O să te întreb ceva poate deranjant, consideri iubirea o malformaţie?
-Vei râde, este întrebarea mea preferată, de aceea consider că ai trişat în momentul acesta. Încă nu am răspuns niciodată la întrebarea asta, eu asociez iubirea cu poezia şi invers, eu nu scriu dacă nu iubesc, de exemplu, nu am mai scris de câteva săptămâni, ceea este grav, undeva este o venă spartă, trebuie bandajată. Dacă aş spune, da-iubirea este o malformaţie, chiar una congenitală, pentru că sunt de părere că te naşti să poţi iubi sau nu. Mă vei întreba de unde exactitatea asta, nu ştiu, dar cred că sunt oameni care iubesc şi care nu iubesc, restul sunt false impresii, iubeşti doar atunci când ieşi din tine însuţi, mergi pe o sfoara pusă la mare înălţime, dacă ai călcat strâmb este clar că nu iubeşti, însă dacă mergi nonşalant, privind în sus, în jos, nu ţi se face rau, testul este trecut. În fine, bat câmpii, să revin la malformaţie. Dacă aş spune, nu-iubirea nu este o malformaţie, aş minţi. Când iubesc devin un om handicapat, din toate punctele de vedere, nu mai merg bine, nu mai văd, tremur, mi se umflă ficatul, ajung la spital, mor, mă nasc iar, chestii mărunte, inevitabile când iubeşti. De aceea cred că există doar o singură iubire, nu mai multe, este un nonsens să spui, am iubit de 3 ori, de 4 ori, nu, iubeşti o singură dată. Nu poţi ajunge la neant decât o singură dată, la marea adâncimea la fel, doar o dată, este ca fuziunea particulelor de hidrogen, odată ce s-au împreunat rămân aşa, o singură fiinţă, nimic nu mai poate desface, nici cele mai performante reactoare nu mai pot sparge iubirea în el şi ea, ei rămân acolo în povestea lor, puzzelul nu se mai poate reaşeza, nu mai există alt joc.
-Observ că nu ai abordat un limbaj cu neologisme, ştiu că îţi plac oamenii care vorbesc cu neologisme. De ce, ştiu că şi tu foloseşti foarte des?
-Aşa este, însă sunt momente când nu le foloseşti pentru că nu-ţi vin, eu mă simt foarte bine acum cu tine, nu încerc să te scot din minţi, să dau citate, să vorbesc în latină sau alte artificii; recunosc sunt oameni care cer asta, cu care din instinct vorbesc livresc şi cumpătat, cu tine însă nu e cazul, nu simt să fac apel la cunoştinţe, nu simt să aduc lângă mine niciun gardian, nu sunt ameninţată şi nici nu vreau să te învelesc într-o aură pe care nu mai ţi-o pot oferi altădată. Nu te voi minţi spunând ce mult îmi place Coelho, pentru că nu-mi place deloc, îl găsesc simplu şi nesatisfăcător, dar de ce vorbesc de el, mai bine să vorbim despre André Gide.
-Este o idee bună, ştiu că te-a influenţat foarte mult, chiar fizic.
-Eram în anul doi de facultate, aveam 20 de ani, citisem cartea “Fructele pământului. Noile fructe”, de ani buni. Eram la părinţii mei, tatăl meu avea şi încă mai are o bibliotecă impresionantă, dar la asta voi reveni altădată, nu ştiu ce este aşa extraordinar în cartea asta, mi-a plăcut începutul, abordarea cititorului, faptul că autorul a dat un nume cititorului şi i se adresează direct m-a cucerit. Am citit-o într-o noapte, după care în multe vacanţe o răsfoiam, făceam sublinieri, notiţe pe marginea foii acolo unde era loc, am scris chiar 2, 3 poeme pe la sfârşit, o am şi acum, este tot acolo, pe acelaşi raft de 20 de ani. Carte asta m-a învăţat să plec, să fac ceva nou, să îmi schimb viziunea, şi ştii cum am înţeles eu toate astea, am înţeles destul de primitiv, m-am hotărât să renunţ la virginitate. Credeam că un bărbat îmi va schimba multe perspective şi puncte de vedere, ceea ce s-a şi întâmplat. Nu îmi puneam problema dacă el merită sau nu, o să râzi, mă gândeam mai mult dacă mă voi schimba într-atât încât mama mea îşi va da seama, ştiam că ea îmi pregătea o căsătorie tradiţională. Trebuie să spun doar că în prima noapte când am încercat să facem dragoste, m-am dezbrăcat singură, era în jur de 2 noaptea, el era plin de afecţiune, cred că mă iubeşte şi azi, dar nu-mi mai spune, ştiu că s-a dat jos din pat speriat, parcă ars de ceva îngrozitor şi vorbea singur prin cameră: “tu eşti virgină şi nu spui nimic”, ceva de genul acesta. Eu eram şi mai speriată, gândeam să-şi revină şi să stea iar lângă mine. A fost o experienţă pe care nu mai mi-o doresc, aici este o pagină albă, imaculată, care va rămâne aşa mereu, nu voi scrie nimic mai mult. Tu ştii la fel de bine ce a urmat, l-am iubit apoi şi mai mult, dar trist este că nu am putut să-l iubesc mai mult de 3 luni după toate astea. E în cartea aia a mea nepublicată “Strada”, multe referiri la el. Ce a urmat în anii următori a fost mai mult o disecare de organe decât de minte. Trebuie un context mult mai adânc, mult mai tiranic, când atingerea fizică devine şi iubire. De aceea revin să spun că iubeşti doar o singură dată în viaţă, că are a face şi cu trupul, dar nu atât de mult.
-Te-aş întreba despre viaţa ca o Hiroşima, despre garsoniera ta ca un palat regal cu o mie de camere imaginare şi păsări de lut, mai stai?
-Îţi răspund, citeam pe undeva despre iubirea ca o stepă sau fiecare om are Siberia lui, citeam pe undeva, şi atunci ai sclipirea aia, pe care o ai o dată la un an, când spui, bingo, asta este, viaţa ca o Hiroşima. Ce-a fost şi ce este? Suferinţă pe timp nelimitat, angoasă, cancer, deşert, timpul singurul vindecător, este banal, dar aşa este.
-Mai ai cărţile cu animale preistorice? De ce ai cumpărat asemenea cărţi?
-Pfuu, da, le mai am, am câteva albume, am zeci de albume, le cumpăr pentru fotografii, dar albumele cu animale preistorice au ceva deosebit, este acolo o lume intangibilă, la care nu vei ajunge aşa cum ajungi la Piramide sau la Turnul Babel. Este o lume la prima vedere artificială, în sensul că totul este făcut pe computer, dar după fosile veritabile. Cred că şi iubirea este un animal preistoric, în fiecare din noi zace un sentiment ancestral, vor veni stră-strănepoţii mei, cândva, şi mă vor dezgropa, atunci vor fi nişte aparate speciale, dacă expui corpul uman, cadavrul mai exact, fosila mea, se vor vedea sentimentele, şi atunci îmi vei da dreptate când spun, că sunt oameni care iubesc şi care nu, se vor face atunci cimitire speciale, eu cu siguranţă voi fi material de studiat, cu un zăcământ inimaginabil de preţios depus pe oase.
-Dacă ai muri mâine ce ai lua cu tine şi nu poţi?
-Ce aş lua cu mine şi nu pot? Aş ruga pe cineva să-mi pună în sicriu, multe mere verzi, ele ţin loc de inimi, în rest nu vreau nimic, nici măcar ceva de scris sau cărţi, la ce mi-ar folosi! Nu pot lua imaginea mea din oglindă, nu pot lua din mintea celui care mă iubeşte imaginea mea din oglindă, voi trăi de fapt în el, iar când el va muri la rândul lui, voi fi uitată. Simplu. Cine duce lupta asta febrilă şi de-a dreptul idioată să nu fie uitat după moarte şi lasă lumii în urma lor copii, monumente, cărţi nu fac decât să fugă de ei înşişi, speriaţi ca nişte animale încolţite de viaţă, de moarte… şi observi că mereu asimilez viaţa cu moartea dintr-o obişnuinţă de-a dreptul copilărească. Când eram mică tatăl meu m-a dus la circ, împreună cu sora mea, clovnul acela strident şi de prost gust îl văd şi acum, de atunci nu mai mă uit la circ sub nicio formă, mingile pe care le arunca dintr-o mână în alta, scamatoriile inutile, râsul acela pervers, toate astea le asociez şi într-un om-spectator care stă în sală. Când ne dezbrăcăm de noi înşine, în ruşinea şi neputinţa noastră devenim astfel de entitatăţi colorate, hibrizi fără reuşite.
-Ce înseamnă reuşita?
-Am să răspund simplu, reuşita este linişte. Şi că indiferent dacă sunt în camera mea, la părinţi, pe stradă, la gară, la aerogară, la Paris sau în pădurea de la Alexandria sunt acasă, port totul în mine, am o cochile imensă invizibilă, exact ca o arcă, aici am tot, dacă vreau să cobor, cobor, dar de cele mai multe ori privesc.
-Ce este pentru tine emoţia? Cum îţi aminteşti emoţia?
-Emoţia este un sentiment al tăcerii, este un accesoriu inevitabil, sau poate invers, tăcerea un accesoriu al emoţiei. De fiecare dată când plec la părinţi, înainte de statiţa unde trebuie să cobor, dar mereu cam în acelaşi loc, vorbesc de acum, nu de atunci când făceam naveta săptămânal, am brusc un gol în stomac, transpir. Când am emoţii transpir, mi se dă peste cap întregul circuit sangvin, sângele pocneşte în urechi, îmi caut şerveţele prin geantă, niciodată nu le găsesc, le găsesc după ce o îmbrăţişez pe mami, dar atunci nu-mi mai folosesc la nimic. Şi totuşi, dacă ar fi să vorbesc despre iubire nu m-aş opri aici.

-prima parte-

Blog la WordPress.com.