DozaDePoezie

6 decembrie 2014

10-update

Filed under: Poezii — maskirovka @ 12:46
Tags: , , , ,

pe măsură ce împart trupul cu tine nu mai există să nu furi, să nu ucizi

nu mai există nici fericire, nici moarte, doar un lagăr din carne și oase

unde Dumnezeu nu există și cele zece porunci le calc în picioare

și totuși iau din tine partea ce mi se cuvine ca după un război surdo-mut

în care la final parcă nu ne-am văzut, nu ne-am auzit, nu ne-am cunoscut

împart teritorii, fur copii, iau tributul din corpul tău apoi plec iar în mine

cu hrană pentru încă o săptămână, stau cu genunchii la piept și ronțăi

amintirile albe ca pe niște oase dulci, suculente, mă uit în dreapta, în stânga

le păzesc să nu fugă, muzica lor îmi sparge timpanele, le țin strâns sub bluză

nimeni să nu vadă hrana mea nemiloasă cum îmi taie respirația, cum trec

pentru o vreme în lumea cealaltă și înțeleg că plutirea nu e un fenomen

la suprafața unui lichid și plutirea înseamnă să te împrăștii în toate părțile

jumătate otravă, jumătate agheasmă

pe măsură ce împart trupul cu tine citești scriptura de pe epiderma mea

așa cum odată creștinii citeau textele sacre pe piele de animal nenăscut

și nu se mai săturau și stăteau cocoșați, în genunchi, morți de foame

gârboviți, uitau de familii, de copii, de viață, uitau că mai sunt oameni

intrau cu totul în poveștile biblice, luau parte la minuni, la revolte

uitau să mai revină în trupurile lor, de fapt nici nu mai aveau trupuri

aveau doar un fel de felinare care țineau în viață inimile pulsând

de fiecare dată mă nasc în mâinile tale, fără tine aș fi un pământ oarecare

când îmi lipesc urechea de inima ta vibrațiile descriau cercuri pe tâmpla mea

pe tot corpul, până la tălpi, ființa ta intra în mine fără să știu de ce

adorm ascultând o muzică veche, aproape mută care-mi pare cunoscută

și îmi este indiferent unde mă duce atâta timp cât sunt lipită de tine

în casa noastră nu răzbate niciun fel de lumină, niciun fel de întuneric

când suntem unul lângă altul avem și noapte și zi și hrană și mame

și frați, nu deschidem nimănui de teamă să nu tulbure mormântul

19 decembrie 2013

Err 2


În drumul spre tine frigul străbate corpul ca o sită care separă iubirea de puroi

Tristețea rămâne în urmă ca un voal de mireasă
Mâinile se întorc la spate luate de vânt, părul se despletește
Merg înainte, din mine se desprind celule, amintirile în contact cu asfaltul
Fac un zgomot infernal, de animale duse la abator fără șanse de supraviețuire
Nu întorc capul, corpul se curăță singur de femeile hidoase, vertebrele cad una câte una
Trupul e purificat ca pentru rugăciune, ca pentru un ritual voodoo, ceva neînțeles
Sunt din ce în ce mai ușoară, coșurile caselor fumegă, și eu la fel, merg vrăjită
Pielea devine mai albă, mai sărată, nimeni nu vede pe sub haine acest fenomen al înnoirii
Este doar al meu, așa că las pas poezia să-și facă de cap, deasupra mea se adună nori
Dacă ai arunca cu o piatră în mine cu seninătatea copilului ascuns în inimă
Războaiele ar dispărea, încet, încet, trupul reflectă cerul, și dacă te-ai așeza
Lângă mine ai vedea cârduri de păsări în zbor și dacă te-ai uita în sus ai vedea
Un câmp înverzit și paradisul ar fi așa de ambele tabere mai aproape
Pe stratul epidermic cele două lumi se îmbină ca două părți ale aceluiaș obiect
Elemente concrete, abstracte, se unesc pe această pojghiță fragilă

În drumul spre tine prin pielea ca un geam trec oameni, sfinți, tot felul de povești

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.