DozaDePoezie

15 iunie 2014

Poveste de dragoste / Emil Cioran & Friedgard Thoma


Emil Cioran – 70 de ani

Friedgard Thoma – 35 de ani

Corespondența 10 ani: 1981-1991

Citate:
El cătrea Ea: „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.
Ea către presă: Ca sa fiu sincera, nu ma inspira deloc gindul ca as putea face dragoste cu un barbat mult mai virstnic decit mine, care avea dublul anilor mei, adica 70.

În februarie 1981, Friedgard Thoma, atunci în vârstă de 35 de ani, mamă a unui copil şi doctorandă în filosofie, îi scrie pentru prima dată lui Emil Cioran, atrasă fiind de scrierile lui.

“În general, toate frazele lui aveau prospeţimea sănătoasă a acelor lucruri care trec drept viciate sau cinice, în realitate însă sunt eliberate de tabu-uri, printr-o manevră elegantă. (…) M-am hotărât curând să-i trimit la editură o scrisoare acestui Cioran, despre a cărui viaţă nu aveam habar”, avea să scrie, mai târziu, Friedgard Thoma.

Emil Cioran era de câteva decenii cu Simone Boue, dar avea să-i scrie lui Friedgard Thoma.

După moartea lui Cioran, Friedgard Thoma a publicat scrisorile. Volumul a fost tradus în limba română de Nora Iuga, cu titlul ”Pentru nimic în lume – O iubire a lui Cioran” şi publicat în 2005 la Editura EST – Samuel Tastet Editeur.

Gabriel Liiceanu a numit-o capră metafizică pe eroina publicării scrisorilor primite de la Emil Cioran. Haha, capră metafizică mi se pare un dulce epitet, mi se pare că undeva pe spatele lui Cioran ies niște bani, bani mulți și publicitate, interviuri, conferințe. Rușinos!

Iată câteva:

„Draga Friedgard,
…M-am gandit la Dumneavoastra si la tot ce ar fi putut sa se intample in noaptea de joi…daca nu v-ati fi impotrivit. V-am auzit suspinand si plangand. Mai bine de o ora in mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie incat a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am discutat prea mult si am inteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra in toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi ingrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri…Acum as vrea sa ma adun putin, mi-e frica de decepxii viitoare si de gelozia teribila. Imaginea inevitabila a convietuirii Dumneavoastra cu prietenul in timpul acelor blestemate zile de Pasti si dupa aceea, este mai mult decat pot suporta. Ca sa ma sustrag acestui chin trebuie sa incerc sa-mi depasesc obsesiile si pe cat imi e posibil sa ma gandesc altfel la Dumneavoastra. …EMC”

„Lausanne/Ouchy, 12 mai, 1981
Chere Friedgard,
Va mai amintiti de plimbarea atat de apropiata pe marginea lacului ? Din cauza frigului, azi dimineata nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodata in viata nu am varsat atat de multe, fara cea mai mica posibilitate de a rade. Nu mai inteleg ce caut pe lumea asta in care fericirea ma face si mai nefericit decat nefericirea. Pentru mine ati devenit atat de importanta, incat ma intreb cum va sfarsi intalnirea noastra. As vrea sa evedez cu dumneavoastra intr-o insula parasita si sa plang toata ziua… Cum as fi putut sa-mi imaginez ca voi suferi atat din cauza Dumneavoastra ?…Tot ceea ce ma tine departe de Dumneavoastra e exil….Si totusi declinul meu datorita Dumneavoastra imi este necesar si nesperat.
Al Dumneavoastra Cioran”

„Koln, 14.05.1981, ora 16
Dragul, dragul meu calator,
Tocmai ati telefonat cu vocea Dumneavoastra febrila, aspra si trista. Cum as putea sa ripostez la scrisoarea Dumneavoastra atat de coplesitoare din Lausanne-toate formularile frumoase palesc in fata adevarului Dumneavoastra de pe malul lacului.Cercul se ingusteaza atat de mult, as vrea sa arunc totul in aer: sotia sau prietena Dumneavoastra care e cu ochii numai pe noi( si pentru mine a fost o lovitura sa aflu ca aveti o legatura atat de stransa): pe urma prietenul meu, Walter, de care trebuie sa ascund totul. As dori-ca sa-l citez pe Lenz-sa var lumea dupa soba, pentru ca totul e asa de mic, asa de stramt. Dar pana si cele doua zile intense cu Dumneavoastra mi-au fost prea aproape sau Dumneavoastra mi-ati venit prea aproape… In cuvinte si scrisori ma simt mai acasa cu Dumneavoastra decat in gestica nonverbala a afectiunii.M-ati aruncat in imediatetea univoca a unei relatii fizice, cand eu voiam duplicitatea erotica a legaturii spirituale…
A Dumneavoastra, Friedgard”

Pe 26 mai 1981, Cioran ii raspundea:
„Am incercat-prin toate mijloacele-sa Va uit.Dar, vai, nu mi-a reusit.C”

„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi…dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”.

„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele…”

„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte…Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse…”

„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”.

„Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.

„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”.

„Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.

„Draga Friedgard, e dimineata devreme. N-am putut sa ma zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit sa ma scol, ca sa va trimit o lista a pacatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am facut o plimbare inutila, am vrut chiar sa intru într-o biserica (Saint Sévérin), mi-am cumparat o carte despre Trappisti si n-am putut s-o citesc (…) Mai bine de o ora în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit sa ma scol ca sa nu-mi pierd mintile. Am înteles dependenta mea senzuala de Dumneavoastra în toata claritatea ei abia dupa ce v-am marturisit la telefon ca as vrea sa-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastra. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ati fost oarecum speriata când v-am vorbit de o înclinatie perversa pe care mi-o stârneste trupul Dumneavoastra. Pervers nu a fost cuvântul potrivit; am vrut sa spun arzatoare”.

„Ati devenit centrul vietii mele, zeita unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire si nefericire întâlnita vreodata. Dupa ce am vorbit ani în sir cu sarcasm despre asemenea… lucruri ca iubirea, trebuia sa fiu pedepsit într-un fel, si chiar sunt, dar nu regret. Punctul principal al programului meu e disolutia”. Iar curând apoi: „Desi am iubit viata patimas, am gasit-o totusi lipsita de sens. Acum mi se pare total lipsita de sens – fara Dumneavoastra”.

” Intins pe covorul balcanez si plin de amintiri exacte, m-am lasat prada unor ganduri nebunesti (!) din care nici cvartetul lui Schumann n-a reusit sa ma smulga. Doar vocea Dumneavoastra a putut sa faca aceasta minune.Iata am si devenit un alt om – cel care a ras atat de mult impreuna cu Dumneavoastra in timpul acestei intamplari unice.Niciodata nu am prevazut ca in acest moment al existentei mele cineva ar fi putut sa joace un asemenea rol.Oboseala parea a-mi fi singura camarada.Ea chiar si este, dar, din fericire, ii faceti o concurenta periculoasa..Sunt vulnerabil si nimeni nu ma poate rani atat de usor ca Dumneavoastra.E de ajuns un cuvant.Indispozitia care a pus stapanire pe mine azi dupa masa a fost ingrozitoare.Mi-ati spus unele lucruri neplacute in cafeneaua aia blestemata – inaintea despartirii! Dar sa nu mai vorbim despre asta.”

„Azi la trezire voluptatea de a-mi aminti.Si apoi, imediat vocea Dumneavoastra. De cand va cunosc cred in PROGRES – din cauza telefonului. Desi nu am devenit un adorator al mersului inainte, vreau sa spun ca nu as judeca niciodata un scriitor dupa ideile lui politice. Imi este indiferent daca Chateaubriand a fost reactionar sau nu, ma intereseaza femeile din jurul lui, mai ales sora sa, Lucile, si apoi gracila Madame de Beaumond. Ultrapolitizarea spiritelor e o catastrofa fara egal. Mai bine diletantism decat ideologie, mai bine sa nu depinzi de nimic. Dar de ce nu sunt vizavi de Dumneavoastra un diletant?Ochii, ochii Dumneavoastra au facut din mine un fanatic. Ce dulce* cadere.
Al Dumneavoastra C.
*data viitoare am sa folosesc un adjectiv mai bun”

Comentariu Dozadepoezie:

Mai devreme sau mai târziu fiecare om are nevoie de un fir care să-l țină la suprafața apei și să nu se înece, are nevoie să se agățe cu totul pentru mai mult oxigen pentru a nu se sufoca în propria ființă.
Cred că poți simți asta și la 40 de ani și la 70 de ani, mai cu seamă la 70 de ani când moartea stă pe preșul de la ușă. De aceea cred că gura de oxigen a fost Friedgard Thoma pentru Emil Cioran, așa s-a întâmplat să o cheme, putea să o cheme altfel, el și-a dat seama că ultimul drum duce la ea. Nici frumoasă, nici deșteaptă, Friedgard a fost acceptată de Cioran pentru că era deja în visele lui, femeia! Generic. Venită de nicăieri, seducătoare. Așa a fost să fie, nimic nu a stat în calea lui de vreme ce briza bătea dinspre ea. În orice domeniu, în politică, în literatură există tinere ușuratice care seduc, seduc, cu anumite scopuri ascunse, dacă nu ar fi fost așa, femeia noastră nu și-ar fi trimis fotografia la a doua scrisoare. Prin urmare, în această poveste avem un bărbat la 70 de ani aruncat total în viață și o tânără care atunci când îi cunoaște soția decide să se retragă. Jocul ei se consumase, avea deja scrisori cât o carte, obosise să se prefacă, iar din respect pentru Simone se retrage. Spuneți-mi mie dacă atunci când iubești te interesează vreodată cei din jurul celui iubit? Firesc în iubire te interesează dor cel iubit și faci totul pentru el.
Traducătoarea cărții menționată mai sus, Nora Iuga, este și cea care întâmplător face prefața cărții Antimetafizica, ediția a III-a, Aurelian Titu Dumitrescu&N, în care din primele rânduri spune cinic: o carte pe care nu o mai răsfoisem de 20 de ani. Cinic, să nu răsfoiești Antimetafizica timp de 20 de ani mi se pare jenant spre mediocru. Probabil că romanul dânsei, Sexagenara și tânărul, poveste un pic răsturnată e inspirată tot din cazul Cioran. De ce acceptă traducerea scrisorilor, iată o întrebare. Răspuns: oricine se leagă de numele Cioran, devine peste noapte cineva, ați auzit de Nora Iuga pănă la scrisori, nuuu, timid, foarte timid.

vezi și:

http://www.romlit.ro/cu_friedgard_thoma_despre_emil_cioran_iubire_i_scrisori

http://www.observatorcultural.ro/*articleID_11072-articles_details.html

http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=6712P

http://planetcioran.blogspot.ae/2006/11/interviu-cu-friedgard-schulte-thoma.html

Reclame

26 martie 2013

Interviu inedit cu Simone Boué, prietena/iubita/ (niciodată soţia) de-o viaţă a lui Emil Cioran


– Simone Boué, cine sunteţi şi cine eraţi îna­inte să-l cunoaşteţi pe Cioran? Ştiu că v-aţi născut în Vendée şi aţi făcut studii de engleză.

– Mi-am început stu­diile la Universitatea din Poitiers şi apoi am obţinut o bursă la Paris, ca să-mi pregătesc examenul de ti­tu­larizare. Am ajuns deci în capitală în 1940, în plin război, şi m-am instalat la un cămin studenţesc pe boul. Saint-Michel. Avea şi o cantină, deschisă pen­tru toţi studenţii. Acolo l-am cunoscut pe Cioran.

– Vă mai amintiţi ce impresie v-a făcut?

– Era foarte diferit de toţi ceilalţi. Poate şi din cauza vârstei, avea 31 de ani. Stăteam la coadă să-mi iau mâncare. Dar trebuia să completăm un cupon înainte de a ajunge la casă, cu data şi numele. Cioran nu s-a aşezat la coadă, a venit lângă mine şi m-a abordat, întrebân­du-mă în ce zi suntem. Era 18 noiembrie 1942. Îmi amintesc perfect, fiind­că era ziua mea.

– Şi de atunci aţi lo­cuit împreună?

– Nu chiar imediat. Între timp, s-a terminat războiul şi am primit un post de profesoară de engleză tocmai la Mulhouse. Acolo am petrecut şi primul Paşte împre­ună. Cioran a venit cu bicicleta şi am făcut turul Alsa­ciei. După un an, Cioran şi-a pus în mişcare toate cu­noştinţele şi, mulţumită unor intervenţii, am primit post la Orléans, apoi la Versailles şi, într-un final, la Paris, unde ne-am mutat împreună. Dar am fost ne­voită să mai închiriez încă o cameră alăturată, ca să am o adresă separată în ochii părinţilor mei. Pe vre­muri, să locuieşti cu un bărbat, necăsătorită, nu era atât de uşor.

„Frumos ca un rus”

– Aţi vorbit recent despre faptul că i-aţi găsit, fă­când ordine, caietele personale. Ce conţin ele? Sunt un fel de jurnal?

– Erau nişte caiete puse deoparte, pe care scria „à detruire” („de distrus”). Sunt notaţii de gânduri, stări şi întâmplări, fără dată. Uneori, printre rânduri, găseşti scris „noapte atroce” sau „dureri îngrozitoare”. Am descoperit în ele un alt Cioran, pe care nu-l ştiam.

– La ce vă referiţi?

– Ce scrie e de o tristeţe sfâşietoare. Revine con­stant sentimentul eşecului existenţial. E foarte dureros pentru mine să citesc aşa ceva, să-mi dau seama că a fost atât de adânc locuit de nefericire. În viaţa de zi cu zi, Cioran nu era deloc o fiinţă sinistră. Era un om vesel, cu umor. Şi aş spune că nu-i scăpau bucuriile şi frumuseţea lumii. Dar nu scria decât atunci când era trist, în accesele lui de disperare, totdeauna noaptea. A şi zis-o cândva: „Dacă sunt sinistre cărţile mele, e pentru că nu scriu decât atunci când îmi vine să-mi trag un glonţ în cap”.

– Vorbeşte şi de dvs. în aceste caiete?

– Vorbeşte numai şi numai de el. De mine niciun cuvânt. Deşi, citind, mi-am amintit că cele mai multe întâmplări le trăiserăm amândoi.

– Cioran era foarte discret cu viaţa lui pri­vată…

– N-a vorbit niciodată de mine. De altfel, trăiam vieţi paralele. Eu eram pro­fesoară. Când mă în­tor­ceam acasă, nu-i vor­beam niciodată de ce am făcut la liceu. Nu l-ar fi interesat.

La masa de scris

– Şi totuşi, îi eraţi in­dispensabilă.

– Nu cred. S-ar fi des­curcat la fel şi fără mine.

– Nu vă deranjează că nu vorbeşte nicăieri de dvs.?

– Nu, doar mă uluieşte.

– Dar când îşi primea prietenii eraţi acasă, nu?

– Cei foarte apropiaţi mă cunoşteau, desigur. Prin anii ’50 Cioran ieşea mult, absolut independent de mine. Pe atunci, eram obsedată să nu mă culc prea târziu, pentru că aveam cursuri grele a doua zi. În plus, eram foarte sălbatică şi timidă. Scriitoarea Jeannine Worms l-a primit ani de zile în vizită, fără măcar să bănuiască faptul că exist. Cioran nu vorbea niciodată de mine. Şi nici eu sub nicio formă n-aş fi vrut să le vorbesc de el alor mei.

– De ce?

– Ce le-aş fi putut spune? Că sunt cu cineva, apatrid, fără profesie, fără bani, fără nimic? Oricât de deschişi la minte ar fi fost ai mei, asta n-ar fi acceptat-o. După ce ne-am mutat amândoi pe rue de l’Odeon, au venit să mă viziteze. A trebuit s-o mint pe mama că mi-am găsit un coleg de apartament. Am mutat o mobilă în faţa unei uşi, ca să aibă impresia că locuim în camere separate.

– Să fii independent şi în acelaşi timp să ai un cămin călduţ: visul oricărui bărbat. Ce şansă a avut cu dvs.!

– Oh, nu! Nu văd lucrurile aşa. Şi sunt convinsă că nici el nu le vedea aşa. Mi-ar fi prea greu să vă explic ce fel de relaţie am avut.

– Era un om dificil?

Emil şi Simone

– Îmi amintesc prima vizită a lui Constantin Noica. Când am rămas o clipă singuri, m-a întrebat verde-n faţă. „Cum îl puteţi suporta pe Cioran?”. Şi i-am zis: „Dar şi el mă suportă pe mine”. Adevărul e că Cioran era pur şi simplu imprevizibil. Nu te plictiseai nicio­dată cu el. Dar era imposibil să faci vreun plan. De pildă, hotăram să plecăm la Dieppe, în vacanţă. Înainte de a pleca, scoteam absolut tot din priză, go­leam fri­giderul. Ajungeam la Dieppe, făceam alte cumpărături, umpleam acolo frigiderul, şi nici nu ne instalam bine, că spunea: „Gata, plecăm”. Aruncam tot ce era în fri­gider, reveneam la Paris şi trebuia să facem iar cum­părături.

– Şi cum îi suportaţi toate capriciile astea?

– Am avut nenumărate accese de revoltă. Dar cu timpul, le împaci pe toate, dacă vrei să trăieşti cu celă­lalt. Ajungi la un modus vivendi. Şi el trebuia să suporte chestii, cu siguranţă. Deşi, în mare, cu mine se convieţuia mai uşor.

– Nu v-aţi dorit niciodată un copil cu el?

– Un copil cu Cioran? Am avut timp de două săp­tămâni o pisică, dată în grijă de o prietenă italiancă. Cioran se înţelegea extraordinar cu ea. Atunci am înţe­les că semăna el însuşi cu una. Trebuia să am grijă de amândoi. Erau la fel de capricioşi şi imprevizibili.

– Plecaţi în vacanţe?

– Plecam cu bicicleta sau pe jos, cu câte un rucsac în spate. Uneori, puneam şi cortul. Eu aş mai fi oprit la câte-o gazdă, dar el era foarte „spartan”. Desco­periserăm drumurile de pe marginea ca­na­lelor, aveau un farmec teribil. Am făcut zeci de kilometri aşa. Plimbările lungi îi plăceau peste măsură. Să plece cu bicicleta sau să meargă pe jos însemna să golească conştiinţa, să nu mai existe decât în peisaj, în mişcarea pasului.

– Ieşeaţi şi peste graniţe?

– Am fost în Spania (pentru care avea o mare pa­siune), dar şi în Italia şi Anglia. De cele mai multe ori am făcut turul lor pe biciclete. În America a fost invitat de foarte multe ori, dar a refuzat să meargă. Îi era teamă de avion, n-a zburat nici măcar o dată în viaţă. În 1951, am primit eu o bursă Fullbright. Nu voia să mă lase să plec. Dar era o şansă extraordinară pentru mine, aşa că n-am cedat. M-a condus la aeroport, era palid şi m-a privit tot timpul cu reproş. Am plecat cu un sentiment de culpabilitate.

– Cu trenul mergea totuşi, nu?

– Da, dar odată ce se trezea în tren, urmau scene incredibile. Avea mereu câte ceva în urechi, se temea de orice curent de aer. Se aşeza şi apoi schimba locul de două, trei ori.

– În ce punct se afla cariera lui literară când l-aţi cunoscut?

– Scria în română. Ştiam că în România era cineva. În Franţa însă era un anonim. În caietele sale, îşi po­vesteşte vizitele la editura Gallimard. Trebuia să-şi repete numele, nimeni nu-l cunoştea, se simţea exact ca târfa cu care nu vrea să urce nimeni. Toată viaţa lui a fost un şir lung de umilinţe. Succesul a venit foarte târziu, abia cu „Exerciţii de admiraţie”, în 1986. Şi cred că a murit fără să ştie că a fost recunoscut.

– Şi totuşi, nu e ciudat să te simţi subestimat de contemporani, dar în acelaşi timp să refuzi interviuri şi premii?

– Avea ideea fixă că mai bine să fii necunoscut, decât celebru. Dispreţuia gloria. Nu accepta să apară la televizor şi pentru că nu voia să fie re­cunoscut pe stra­dă. Dacă era întrebat: „Sunteţi Cioran?”, răspundea „Nu!”. Mă tulbură să-mi amin­tesc, dar mai târziu, când era foarte bolnav şi avea deja pierderi de memorie, cine­va l-a oprit pe stra­dă şi l-a întrebat dacă e Cioran. El a răspuns: „Am fost!”.

Traducere şi adaptare
(Versiunea inte­gra­lă poate fi citită în volumul Lectures de Cioran, Paris, L’Har­mattan, 1997)

2 iunie 2011

Concurs de eseuri în limba spaniolă „E.M. Cioran – Institutul Cultural Roman“


Institutul Cultural Român de la Madrid anunţă pentru prima dată concursul de eseuri în limba spaniolă „E.M. Cioran“, dedicat filosofului româno-francez, în cadrul centenarului naşterii filosofului şi al Anului literaturii române în Spania….
REGULI DE PARTICIPARE

1. Concursul este deschis tuturor participanţilor indiferent de naţionalitate.
2. Pentru înscrierea în concurs participanţii trebuie să trimită un eseu original, care să aibă ca punct de plecare următorul fragment aparţinând operei lui Emil Cioran: „Praf învăluit în fantasme, așa e omul: în forma sa ideală ar fi un Don Quijote văzut prin ochii lui Eschil.“ (Emil Cioran).
3. Eseul trebuie să fie inedit/original; în cazul apariţiei unor reclamaţii legate de drepturile de autor asupra sa sau cu privire la participarea textului în cadrul altor concursuri, ori a altor probleme de natură juridică asupra eseului prezentat, ICR îşi declină orice răspundere, iar responsabilitatea legală cade în sarcina participantului la concurs.
4. Eseul trebuie să fie prezentat în limba spaniolă, să aibă maximum 15 pagini (scrise pe o singură faţă, A4, Times New Roman 12, la două rânduri), în patru exemplare tipărite însoţite de suportul electronic (CD).
5. Eseurile vor fi semnate cu pseudonim, toate cele patru exemplare vor conţine titlul eseului şi pseudonimul participantului.
6. Într-un plic separat, închis, se vor regăsi: tiltul eseului, pseudonimul, numele şi prenumele participantului, data naşterii, domiciliul, telefonul, emailul, o copie a documentului de identitate şi un scurt CV. Plicul trebuie să aibă înscripţionat la exterior pseudonimul participantului.
7. Cele patru exemplare ale eseului, precum şi plicul separat şi închis (punctul 6) se vor introduce într-un alt plic închis care va fi trimis cu menţiunea: „Concurso de ensayo E.M. Cioran – Instituto Cultural Rumano“ – 2011.
8. Data limită de trimitere a eseurilor: 31 iulie 2011.
9. Eseurile se pot trimite doar prin poştă tradiţională prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la următoarea adresă: Calle Marquez de Uquijo no. 47, 1 Dcha, 28008, Madrid, cu menţiunea „Concurso de ensayo E.M. Cioran – Instituto Cultural Rumano“ – 2011.
10. Nu se primesc eseuri trimise prin mail electronic şi nici aduse în persoană la sediul ICR Madrid.
11. Eseurile necâştigătoare nu se înapoiază.
12. Juriul va fi format din profesori universitari, critici şi traducători din Spania şi de un reprezentant al Institutului Cultural Român şi îşi va desfăşura activitatea de jurizare si deliberare în perioada 1 august – 15 septembrie 2011.
13. Decizia juriului va fi comunicată la data de 26 septembrie 2011 (când are loc primul eveniment din seria de evenimente dedicate promovării culturii române cu ocazia statului României de țară invitată la Târgul de Carte Liber), prin afişare la sediul ICR Madrid şi pe pagina de internet http://www.icr.ro/madrid. Decizia juriului este inapelabilă. De asemenea, juriul are dreptul să declare concursul nul în absenţa unui câştigător plauzibil.
14. Premiul acordat, unic, este în valoare de 2 000 de euro impozabili şi va fi acordat în cadrul evenimentelor care vor marca prezenţa României ca ţară invitată a Târgului de Carte Liber din Madrid (5-7 octombrie 2011).
15. Institutul Cultural Român își rezerva drepturile asupra textului premiat doar pentru publicarea sa în materiale de natură non-comercială.

sursa: Institutul Cultural Roman – Madrid

7 mai 2011

Interviu inedit cu Simone Boué, prietena/iubita/ (niciodată soţia) de-o viaţă a lui Emil Cioran

Filed under: Cărti,Emil Cioran,Interviu — maskirovka @ 06:17
Tags: , ,

Interviul cu Simone Boué – prietena /iubita/ (niciodată soţia), de-o viaţă a lui Emil Cioran pe care-l voi reda mai jos este luat la Paris de către Gabriel Liiceanu şi a fost publicat în revista România Literară.

Aş dori să aduc la cunoştinţă câtvea lucruri poate mai puţin cunoscute despre Emil Cioran, şi anume:
-Emil Cioran, după ce i-a fost retrasă cetăţenia română, datorită faptului că s-a stabilit definitiv la Paris (1945) şi nu s-a mai întors în România, a trăit ca apatrid în Franţa până a murit. În anul 1991 după schimbarea Constituţiei Române ar fi putut face o simplă cerere de „redobândire a cetăţeniei române”, dar nu a făcut. Petre Ţuţea spunea : „Emil Cioran nu este antifiinţa umană, este antiromân”. Eu cred că Emil Cioran era atât de conectat la universul fiinţei lui încât nu l-a interesat absolut deloc asptecul acesta juridic. Chiar într-un interviu dat în 1990, îndeamană scriitorii să-şi urmeze propria cale, propriul destin, fără a face parte din curente literare sau de ce nu, să nu adere la alte apartenenţe, cum ar fi apartenenţa la un popor.
-Emil Cioran a declarat că: „scrisul a fost ca o terapie”, cel mai bun medicament, altfel s-ar fi sinucis sigur. A citit foarte mult, declarând spre sfârşitul vieţii: „cărţile au fost pentru mine un exil, o fugă, o sete, un fel de-a scăpa”.
-Emil Cioran este considerat de critica literară drept: „un filosof nihilist”, definiţie pe care autorul şi-o asumă din plin, spunând că a scris mai toate cărţile pe tema inutilităţii şi negativismului.
-Emil Cioran a refuzat toate premiile literare din Franţa, cu excepţia Premiului Rivarol pentru „Tratat de descompunere”, scris în (1949), în 1950 i se conferea premiul.
-Toate cărţile lui Emil Cioran apărute în Franţa, zece, au apărut la aceeaşi editură, Editura Galimard, aceasta continuă la fiecare 3 ani să reediteze cărţile şi astăzi.
-În 2007, Emil Cioran, (ca de altfel şi Eugen Ionesco), este numit membru postmortem al Academiei Române.
-Emil Cioran nu a fost căsătorit, dar a trăit 50 de ani alături de Simone Boué (franţuizoaică, profesoară de englează), sunt înmormântaţi împreună în cimitirul Montparnasse, Paris, Franţa.

Dozadepoezie

Vizitează:
Citate

Interviu inedit cu Simone Boué „Nu cred deloc că-i scăpa frumuseţea lumii“ de Gabriel Liiceanu

Nu intenţionez, în aceste rânduri, să fac un portret al lui Simone Boué. Aş vrea să spun doar că, în cazul lui Cioran, ea a fost nevăzutul din spatele reuşitei. Mai întotdeauna eroul de la rampă are în umbră pe cineva care-i veghează paşii. Isprăvile eroilor homerici beneficiau din culise de gesturile prevenitoare ale unor zei care îi protejau. Ei interveneau luând când forma unui nor, când chipul unei păsări, când pur şi simplu abătând, cu un gest invizibil, traiectoria lăncii sau a unei săgeţi sau, dimpotrivă, ducându-le la ţintă. Îngerul îndeplineşte mai târziu şi el această funcţie, de ocrotitor (ce scapă privirii) al celui pe care-l are în grijă. Frumuseţea e că în viaţa oamenilor de seamă apare mai întotdeauna cineva care, în deplină discreţie, creează, întocmai ca zeii şi îngerii pentru faptele eroilor lor, condiţia „operei”, posibilul ei. El este cel care dă fără să aştepte nimic, care nu e aplaudat de nimeni şi a cărui trecere pe pământ rămâne cel mai adesea neobservată.

Cioran a trăit o vreme din burse, dar adevărata lui bursă, primită prin voia destinului şi pe viaţă, poartă numele „Simone Boué”. Văzându-l pe Cioran în repetate rânduri, mai ales după 1990, am ajuns să o cunosc şi pe ea. Mon amie, o prezenta Cioran. Frumos era că-l iubea pe Cioran tachinându-l oarecum la tot pasul, alintându-l cu povestirea unor scene care-l priveau, pe care le asculta amuzat, dar din care el, Cioran, nu ieşea întotdeauna glorios. Avea un simţ al umorului care-l egala pe cel al lui Cioran şi, uneori, ascultându-le schimburile de replici, aveai senzaţia unui adevărat recital de fineţe şi bun-gust. Am cinat de mai multe ori împreună. Când am rugat-o, în 1994, să facem un scurt interviu filmat (Cioran era internat la spitalul Broca, iar eu s-a nimerit să fiu la Paris în acelaşi timp cu Sorin Ilieşiu, pe care Simone îl cunoştea din vremea filmărilor făcute cu Cioran în iunie 1990), a acceptat cu simplitate, precizând însă că discuţia se va rezuma doar la o înregistrare sonoră. Mi-aduc aminte că Sorin Ilieşiu, care-şi instalase camera de filmat în apartamentul minuscul din rue de l’Odéon, a fost obligat să acopere obiectivul aparatului cu şapca. Asta în timp ce Simone râdea şi comenta ironic întreaga scenă.

Aflasem de-cu-seară de la Monica Lovinescu că a doua zi, pe 18 noiembrie, era aniversarea ei. (Ziua Monicăi era pe 19 noiembrie şi le sărbătoriseră pesemne în repetate rânduri împreună.) Trebuie să mărturisesc că îmi pusesem speranţe mari în interviul acesta. Însă n-am reuşit să aflu lucruri deosebite de la Simone, despre cel pe care îl avusese alături vreme de cincizeci de ani. O discreţie fundamentală o împiedica „să-şi dea drumul” şi senzaţia stranie pe care am avut-o pe tot parcursul discuţiei a fost aceea că stăteam de vorbă cu Simone despre vecinul ei de palier. Într-un fel a fost consecven­tă sieşi, rămânând învăluită în nevăzutul ei. Şi totuşi, Cioran apare, din cele câteva scene evocate, viu şi „văzut de aproape”. (Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu: Întâmplarea face, doamnă, să fi aflat că astăzi este ziua dumneavoastră de naştere şi că, exact acum cincizeci de ani, l-aţi cunoscut pe Cioran.

Simone Boué: Da, era în 18 noiembrie 1944. Stăteam la coadă la cantină, la Foyer International şi, cum întârziam întotdeauna, ajunsesem când erau pe punctul să închidă. Cioran întârzia şi el, chiar mai rău decât mine, aşa că se afla la coadă undeva în spatele meu.

G.L. Unde se întâmpla asta?

S.B. Pe Boulevard Saint Michel, la un local care avea la parter un restaurant pentru studenţi. Trebuia să completezi un formular şi să pui data. Şi-atunci Cioran s-a apropiat de mine – îl remarcasem…

G.L. Ce v-a făcut să-l remarcaţi? Avea ceva deosebit?

S.B. Da. Era întotdeauna singur şi nu avea deloc aerul unui francez, ceea ce pentru mine (râzând) era mai degrabă un lucru pozitiv. Ştiţi, când eşti tânăr, eşti atras de lucruri neobişnuite, de lucruri care ies din comun.

G.L. Avea un aer exotic?

S.B. Exotic e mult spus. Cert e că nu aducea a francez. Poate a rus…

G.L. Cioran era pe-atunci student, nu?

S.B. Da… Nu… Adică da, pregătea un doctorat, pentru că altminteri n-ar fi avut ce căuta în acel local destinat studenţilor. În orice caz, important pentru el era să aibă posibilitatea să mănânce acolo.

Aşadar, cum vă spuneam, a ieşit din rând şi s-a apropiat de mine, întrebându-mă în ce zi eram, ca să-şi poată completa formularul. Ei bine, iată, de data asta eram capabilă să răspund la întrebare, pentru că era ziua mea: 18 noiembrie. Apoi am continuat să vorbim şi aşa ne-am cunoscut. Am plecat împreună şi de-atunci am început să ne vedem.

G.L. În perioada aceea, dacă nu mă înşel, Cioran era fascinat de literatura engleză, mai cu seamă de poezia lui Shelley, iar dumneavoastră făceaţi studii de engleză şi, în felul acesta, aţi găsit pesemne un teren de interes comun…

S.B. Începuse să înveţe engleza mai de mult, iar în momentul în care ne-am cunoscut avea ceea ce se numea o Miss, o bătrână doamnă englezoaică, de fapt irlandeză, pentru că, fiind în timpul Ocupaţiei, englezii nu aveau ce căuta în Franţa

G.L. Avea posibilitatea să plătească o Miss?

S.B. Ei, o plătea foarte puţin şi ea îi dădea ore mai cu seamă pentru că Cioran era cuceritor şi, în plus, îi mai şi vorbea de rău pe francezi, ceea ce nu putea decât să-i facă plăcere irlandezei. Apoi, cred că bătrâna doamnă era puţin îndrăgostită de şarmul lui şi, cum vă spuneam, chiar faptul că nu arăta a francez conta. Vedeţi fotoliul acesta? Este o moştenire de la doamna despre care vorbim.

G.L. Unde locuia Cioran pe-atunci?

S.B. La Hotel Racine, avea şi o mică bursă – nu mai ştiu exact ce fel de bursă.

G.L. Şi cum îşi petrecea timpul? Citea mult, scria? Avea proiecte? Cocheta cu gândul de a trece la scrisul în franceză?

S.B. A nu, absolut deloc. Ce m-a frapat cunoscându-l era faptul că, din când în când, aluneca dintr-odată într-un univers sumbru şi atunci citea o pagină din Biblie în limba română. Apoi, după ce termina de citit, se apuca să scrie în română, nu mai mult de o pagină, iar când termina de scris, era complet transformat, devenea senin, avea poftă să fluiere… În perioada aceea Eliade îi trimitea pachete din Portugalia…

G.L. Eliade lucra atunci la Consulatul din Lisabona.

S.B. Exact. Şi în pachetele pe care le primea se găseau mai ales ţigări Camel. Ei bine, cu un pachet de ţigări pe care îl vindea la uşa unui bar de noapte, Cioran putea să-şi plătească chiria pe o lună. Extraordinar, nu?

Îmi mai aduc aminte de ceva din perioada aceea. Sub masa la care scria, Cioran ţinea o valiză, pregătită în orice moment pentru cazul în care ar fi fost mobilizat, în ţară la el. Ştiam că atunci când plecase îi spusese ataşatului militar: „Puteţi conta pe mine. Ştiu că, în caz de ceva, numai eu sunt cel care mai poate salva situaţia.” Oricum, vederea acelei valize, pe care Cioran stătea cu picioarele în timp ce scria, mă îngrozea de fiecare dată.

Avea o manieră cu totul specială de a vedea lucrurile…

G.L. Cât timp a durat interesul lui Cioran pentru limba engleză, pentru literatura engleză?

S.B. Destul de mult.Tot timpul, în fond. Venea la cursuri cu mine şi toată lumea îl remarcase, pentru că era singurul care purta pălărie, într-un moment în care nimeni nu purta pălărie în Franţa. Avea de asemenea un pardesiu minunat, dintr-o stofă groasă, în timp ce francezii nu sunt niciodată îmbrăcaţi cum trebuie când e vorba să se apere de vremea rea. Toţi, în sala de curs, luau notiţe febril. Cioran se instala, nu nota nimic şi toată lumea îl privea cu o anume curiozitate. E drept că nici eu, nici Cioran nu ne duceam în mod regulat la cursuri.

G.L. Ce anume v-a impresionat cel mai mult la el, atunci când l-aţi cunoscut? Felul lui de a gândi, de a vorbi? Avea ceva deosebit, de fiinţă înzestrată aparte?

S.B. O, da! Era mereu surprinzător. Avea o manieră cu totul specială de a vedea lucrurile, când în cele mai mici detalii, când, dimpotrivă, de a nu le vedea deloc. Da, pot spune că n-am cunoscut niciodată un om atât de interesant…

G.L. Era preponderent ironic? Avea umori egale? Sau, mai degrabă…

S.B. Umori egale? Mă faceţi să râd! Dimpotrivă. V-am povestit deja cum cădea dintr-odată într-o dispoziţie sumbră şi cum de-abia faptul de a scrie o pagină îl elibera.

Ieşeam uneori, mai cu seamă în Jardin de Luxembourg, şi acolo Cioran întâlnea prieteni români. Atunci am auzit prima oară înjurături româneşti şi am început să le învăţ fără să vreau. Evident, nu înţelegeam ce-şi spuneau, dar am fost izbită de recurenţa anumitor expresii şi-mi amintesc că, la un moment dat, cu o voce timidă, am întrebat: „Ce-nseamnă Ťpupa-ma-n-curť?”. Au izbucnit toţi în râs şi mi s-a spus că pronunţasem cuvintele cu un accent transilvănean. Asta a fost prima înjurătură pe care am învăţat-o.

G.L. Am să vă dezamăgesc, spunându-vă că de fapt aveţi un accent pur parizian.

S.B. (râzând) Mă simt profund vexată!

G.L. Spuneţi-mi, doamnă, ce-nseamnă să fii împreună vreme de cincizeci de ani cu o persoană ca Cioran? Era răsplătitor? Era o bucurie? Sau poate, dimpotrivă, era chinuitor? E nepoliticos să vă cer să faceţi un asemenea bilanţ?

S.B. Adevărul e că aveam vieţi complet diferite. Eu eram profesoară şi n-aveam decât o singură idee: că a doua zi trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap. Şi tocmai din cauza asta am început să am insomnii. El, în schimb, a început să cunoască lume şi ieşea adesea, întorcându-se târziu. Toţi cei pe care i-a întâlnit în perioada aceea mi-au rămas necunoscuţi. Pentru că trăiam oarecum în contratimp, deşi, evident, (râzând) se mai întâmpla şi să ne întâlnim.

G.L. Vreţi să spuneţi că n-aţi apucat să-i cunoaşteţi pe Michaux sau Beckett?

S.B. Ba da, desigur, dar acum mă refer la perioada imediat următoare războiului. L-am cunoscut mai întâi pe Eliade şi ceea ce m-a amuzat şi fascinat era modul acela total nefranţuzesc al lui Cioran (deşi, eu fiind născută în Vendée, nu sunt întru totul franţuzoaică) de a prezenta pe cineva prin exagerări teribile, de genul „Ai să-l cunoşti pe cel mai mare scriitor etc.”. Dar maniera aceasta de a pregăti o întâlnire era în acelaşi timp captivantă şi seducătoare.

G.L. Nu vă uimea contradicţia asta care exista între tonalitatea sumbră a scrisului său şi veselia pe care Cioran o degaja în viaţa de zi cu zi? Bucuria lui de a râde şi de a-i face şi pe alţii să râdă…

S.B. Există nu puţini oameni care spun că în scrisul lui Cioran este ceva tonic, că simţul umorului stă acolo la pândă la tot pasul. Adevărul e că umorile lui erau extrem de schimbătoare. Putea fi într-o dispoziţie masacrantă, iar cinci minute mai târziu să-l faci să râdă.

G.L. Vă amintiţi cumva când a luat hotărârea de a începe să scrie în altă limbă, de a aparţine altei culturi?

S.B. Dădea semne. Într-o zi mi-a spus: „N-are nici un rost să scriu într-o limbă total necunoscută”.

G.L. Avea „orgoliul rănit al cuiva care vine dintr-o cultură mică”, cum singur spune?

S.B. Fără îndoială.

G.L. A avut dificultăţi în a face trecerea de la o limbă la alta?

S.B. A avut în măsura în care, ca mulţi români – asta l-am auzit pe el spunând-o – credea că ştie franceza. Or, a început prin a-şi da seama că nu era cazul. Şi-a consultat unul dintre prieteni, căruia îi dăduse manuscrisul, şi tipul i-a spus că trebuie rescris totul. Cioran a fost teribil de vexat…

G.L. Dar nu a început prin a vă cere dumneavoastră părerea?

S.B. În perioada aceea eram la Mulhouse, primisem acolo primul meu post. Era imediat după război şi viaductul pe care trecea trenul fusese bombardat. În plus, trenul mai traversa şi nu ştiu câte frontiere. De la Mulhouse la Paris se făceau douăsprezece ore. Aşa încât, ne vedeam greu, iar povestea cu primul manuscris în franceză al lui Cioran s-a făcut fără mine.

G.L.. Am putea, aşadar, spune că numai pentru prima carte, Tratat de descompunere, Cioran a avut probleme cu franceza? Că apoi le-a depăşit complet? Insist, pentru că m-a preocupat mult perioada asta, a schimbării identităţii lingvistice a lui Cioran. A doua carte a venit firesc?

S.B. A doua carte, după cum ştiţi, era o carte de aforisme şi, într-un anume sens, Cioran putea reveni mai uşor asupra fiecărei fraze.

G.L. „ŤNuť, îi plăcea lui Cioran să spună, mi-a intrat în viaţă.” Doamnă, cum v-aţi acomodat cu filozofia de viaţă a lui Cioran, cu scepticismul lui, cu pesimismul acela căruia nu-i scapă nimic din lume şi din aspectele vieţii? Faptul că partea de frumos a lumii era, în scris cel puţin, cu desăvârşire ignorată?

S.B. Nu cred deloc că îi scăpa frumuseţea lumii…

G.L. Şi totuşi, în scrierile sale este prezent doar negativul vieţii.

S.B. Nu sunt înclinată să văd asta ca pe o „viziune”. Eu am sesizat mereu partea „veselă” a personalităţii lui şi am reacţionat mai puţin la aspectul de care vorbiţi. Ceea ce mă interesa în scrisul lui era perfecţiunea formulării.

Era prezentat ca „prietenul lui Ionesco”

G.L. În acea epocă a începutului, când nu avea parte de notorietate, visa, se frământa, avea proiecte, se temea pentru viitorul lui cultural în Franţa?

S.B. Cioran n-a avut niciodată proiecte. Găsea asta ca pe ceva perfect absurd. Trăiam realmente de la o zi la alta.

G.L. Cioran a spus la un moment dat că e demn de dispreţ cel care aderă la celebritatea lui. Cum a trăit ipostaza lui de scriitor cunoscut, omagiat, de mare stilist al limbii franceze, propus mereu pentru premii pe care le refuza?

S.B. Dar asta s-a întâmplat foarte târziu. Cioran a povestit în repetate rânduri că, atunci când ieşea în lume, era prezentat ca „prietenul lui Ionesco”. Mai târziu a devenit „prietenul lui Beckett”. Multă vreme el n-a existat „în sine”. Asta îl amuza, dar cred că, omeneşte, îl şi afecta. Cunoscut cu adevărat a devenit abia odată cu Exerciţii de admiraţie, penultima lui carte. Apoi a venit Anateme şi gata.

Am să vă povestesc cum s-a dus la un moment dat să se întâlnească cu Claude Gallimard. Fapt e că obosise să audă mereu că este autorul Tratatului de descompunere. Nu înţelegea de ce erau total ignorate cărţile pe care le scrisese în continuare. S-a dus deci la editorul său să întrebe de ce nu e publicat în livre de poche. Cioran voia ca în felul ăsta să fie citit de tineri. Avusese discuţii în acest sens şi cu Michaux, care de fapt era total contra formatului de buzunar. Se duce deci la Gallimard şi îi propune să fie publicat în poche. Gallimard scoate dintr-un raft un dosar subţire cu încasările făcute din cărţile lui Cioran. Erau ridicole. „Uitaţi-vă şi dumneavoastră, domnule, cum să vă public în livre de poche cu asemenea vânzări?”

Uneori i se mai întâmpla să câştige câte ceva

G.L. Să înţeleg atunci că aţi împărtăşit o viaţă tare modestă sub aspect material?

S.B. (Râzând) O, da, tare modestă, tare modestă… Mai precis, nu am trăit niciodată la un nivel ieşit din comun. Ca profesoară aveam o leafă, iar pe de altă parte cheltuielile noastre erau foarte mici. Apartamentul în care trăim, cu o chirie modică, l-am dobândit graţie lui Cioran. De altminteri al lui e meritul că am devenit agrégée, „titulară”. Nu mă pregătisem deloc pentru asta, m-am prezentat într-o doară la examenul de titulatură, părinţii mei îmi dădeau bani pentru studii şi mi-am zis că, de dragul lor, o să mă duc acolo, o să fiu respinsă şi am să rămân profesor fără titlu. Am dat examenul scris, apoi, absolut din întâmplare, am văzut lista şi am descoperit cu uimire că eram printre cei admişi la oral. Numai că mie mi-e groază să vorbesc, nu ştiu pur şi simplu să vorbesc şi m-am gândit să nu mă mai duc la oral. Am întâlnit atunci o prietenă a lui Cioran, care era oarecum medic, şi care mi-a spus că o să-mi dea un certificat medical, în caz că n-aş fi vrut să merg la oral. Atunci Cioran a început să discute cu fata asta, să-i spună că pentru nimic în lume nu trebuie să-mi dea certificatul şi că trebuie cu orice preţ să mă prezint la examen. Văzând că n-am încotro, m-am dus cu gândul că, oricum, am să pic. În program era Tennyson, In memoriam, un poem pe care nu-l terminase, extrem de plicticos, pe care-l citisem în diagonală. Nu prea ştiam ce să fac, nu prea aveam idei… Cioran avea obiceiul să citească tot soiul de biografii şi mi-am amintit că-mi povestise la un moment dat o anecdotă despre Tennyson, care nu avea cine ştie ce importanţă pentru înţelegera operei lui… Că fusese invitat la o sindrofie şi că, uitându-se prin biblioteca gazdei şi, nevăzând nici o carte de-a lui, a plecat imediat. Asta era bineînţeles o proiecţie a amărăciunilor lui Cioran. I-am povestit lui Cioran că am spus andecdota pe care o aflasem de la el – a fost extrem de încântat – şi că am fost admisă. Atunci Cioran mi-a spus: „Îmi datorezi la sfârşitul fiecărei luni diferenţa dintre salariul de titular şi cel de profesor fără titlu”. Bineînţeles (râzând) că n-a văzut niciodată nimic de la mine.

G.L. Chiar niciodată?

S.B. Mă rog, nu mare lucru. Adevărul e că am trăit din foarte puţin. Ne mai permiteam, când şi când, să călătorim, dar în condiţii cu adevărat incredibile. Nu aveam bani să tragem la nici un hotel… Eu îmi ziceam că am putea, totuşi, să cheltuim câte ceva, însă Cioran nu voia, era, cum să spun?, foarte „spartan”.

G.L. Asta se întâmpla din cauza condiţiilor dificile în care era obligat să-şi ducă viaţa sau din cauza „spartanismului” lui înnăscut?

S.B. De vreme ce câştiga foarte puţini bani…

G.L. Câştiga? Dar nu avea nici o slujbă.

S.B. A avut burse. Şi-a fost apoi povestea aceea cu Burlington. E o scrisoare în acest sens, pesemne că e la Relu. I s-a comandat o prefaţă la un volum din opera lui Valéry, publicat de Burlington Foundation. I s-a refuzat prefaţa pentru că nu era îndeajuns de elogioasă. În sfârşit, uneori i se întâmpla să câştige câte ceva; existau ocazii de un fel sau altul.

G.L. Şi totuşi, cărţile lui, oricât de mici ar fi fost tirajele – de două-trei mii de exemplare, să zicem -, nu-i aduceau nimic?

S.B. Când v-am auzit în iunie povestind că volumul lui de debut, Pe culmile disperării, s-a vândut în România în 15.000 de exemplare…

G.L. 150.000 de exemplare.

S.B. Este de-a dreptul ameţitor!

G.L. Cifra trebuie interpretată. Asta s-a întâmplat în 1990, după patruzeci şi cinci de ani de interzicere a publicării lui Cioran în România. Acum tirajele „s-au normalizat”, au coborât la două mii de exemplare.

S.B. Când primesc situaţiile de la Gallimard… Uitaţi, am aici Tratat de descompunere, ultima ediţie, trei mii de exemplare.

G.L. Revin asupra unei întrebări pe care v-am mai pus-o: Dacă aţi face bilanţul acestor cincizeci de ani din viaţa dumneavoastră, care s-au scurs alături de Cioran, ce-aţi spune?

S.B. N-am nici o dorinţă să fac bilanţuri, nici nu ştiu să le fac. Cum să faci bilanţul unei vieţi?

18 noiembrie 1994

Blog la WordPress.com.