DozaDePoezie

28 septembrie 2015

Jumătate femeie, jumătate toamnă

Filed under: Fotopoeme — maskirovka @ 06:38
Tags: ,

În nopțile cu tine niciodată nu am știut de care parte să fiu.

toamna buc.24 sept
toamna buc. 24 sept

Reclame

7 mai 2015

Filed under: Cubiculum,Poezii — maskirovka @ 06:55
Tags: , ,

Mi-ar plăcea să-mi arăți Bucureștiul noaptea, încet, pas cu pas, să nu ne grăbim Să nu ne sune nimeni, iubirea să ne dea ocol ca un roi de cuvinte, din mine vor Ieși vietăți ciudate, femei pe care nu le cunoșteam și te vor minți că repar scara Lui Iacob, că bat cuie în palme, că în urma ta voi avea grijă de sufletul tău și voi Acoperi oglinzile de sare, brusc voi începe să miros a plantă vindecătoare Cânii se vor ține după noi, la fel și oamenii singuri, copiii vor veni  în șir indian Cu pamele deschise unul câte unul să le desenăm păsări care zboară prin corpul lor Mă vei mângâia acolo în plină stradă, mâinile tale vor trece peste mine Ca niște brazde adânci și pielea va trosni ca un la înghețat să-ți facă loc Va fi atât de frumos încât toți oamenii se vor trezi din somn și vor deschide Geamurile și vor striga: veniți și la noi, veniți la noi, poftiți la masă, și toată Povestea asta va aburi ca o copilărie caldă, dimineața voi ieși din tine ca un bob Germinat, lumina va pârâi ca o pădure deasă sub pașii noștri care se tot duc

8 noiembrie 2013

Transpoezie


Dați-mi voie să fiu femeie, să merg la piață și să fac mâncare bărbatului pe care-l iubesc
Dați-mi voie să nasc, să urlu când expulzez sentimente anapoda fără judecăți prealabile
Fără să trag cortina și să mint în spatele ei cum că eu nu aș fi totuna cu femeia
De pe scena trupului aflat la vedere, m-am hotărât să mă îndrăgostesc și deja mi-a crescut
O membrană în plus peste ochi care permite să văd în adâncuri, un fel de anabolizant
Dați-mi voie să mă transform pentru câteva zile într-o cerșetoare care cotrobăie
Prin oameni până seara târziu când toată lumea se retrage râncedă în case stupide
De cărămidă când adevărata realitatea a casei e corpul alb și mereu gol și eu visez
La perechea de mâini, s-o inventez simplu ca pe o pâine, fără prea multe materii prime
La un el, să-l ating dimineața ca o pisică perversă care vrea doar mâncare, iubirea nu e pentru oameni
Oamenii nu au organ de strâns la piept, pieptul în sine e doar o idee, oamenii strâng la piept
Cu poezii, cu mesaje vocale, cu tot felul de tertipuri artificiale, pieptul meu nu există, e un mare gol, un mare concept
Păsările vor plonja aici ca într-o mare ireproșabilă, după asta mă veți recunoaște pe stradă
Va fi o sinucidere în masă când toți cormoranii vor veni la bancul de pești care se vede sub piele
Vrăbiile vor aduna firimiturile de poeme rămase de cu seara pe mesele de la Muzeul Literaturii
Porumbeii la fel, vor sta la rând să ciugulească din resturile dezumanizante care transformă în poeți
Pescărușii din Piața Amzei vor privi de pe macarele și vor pofti și ei la dragostea mea scoasă la bătaie
Aș fi vrut să fiu în viața ta, în patul tău bântuit de femei despletite, să ies din pielea ta ca puiul din
Coaja de ou, să-mi abandonez corpul fără nicio remușcare, dar, pe stradă, iată
Oamenii au înmugurit, și-au mai dat jos din haine, din carne, din idealuri
E timpul să fac curat, să văruiesc trupul ca pe un copac bătrân
Vreau să dau de-o parte toți mușchii, toate vertebrele ca pe niște cărți citite care nu mai satisfac
Și pe care le arunc sub pat așa cum arunc veioza blocată, să caut aripile prin toate buzunarele
Vreau să merg desculță prin camera ta, să aerisesc, păsările să intre buluc
Să pigulească rămășițele de femei uscate ca pe feliile de pâine uitate noaptea în bucătărie
Să-ți deschid geamurile, cămașa, să văd ce mănânci, ce bei și cu ce faci dragoste
M-am hotărât să mă îndrăgostesc și pentru asta mă dezbrac de luciditate și mai ales de corp

10 noiembrie 2010

Poemul din coşul de gunoi (varianta beta)

Filed under: Poezii — maskirovka @ 05:40
Tags: , , ,

Bucureştiul noaptea este o mangustă, scoate capul la pândă şi priveşte tot ce i se întâmplă în stomacul aurifer, femei elegante plutesc deasupra Ateneului cu pălăriile apretate, se rotesc, se rotesc prevestind întunericul până nu mai ştii dacă înălţarea asta în piaţa publică le face mai pescăruşi sau mai oameni, muzica curge prin vene ca un sânge infectat care nu-l pot dona nimănui, mi-ar plăcea să mă duc după ele, să le trag de umbrele, să râdem, să blocăm traficul, să ne distrăm ca nişte îngeri abia ieşiţi din ou

trage obloanele obosit, înjurat şi trist, cu hainele murdare se retrage-ntr-un colţ, no exit, no exit, greutate permisă 4 t, înălţime verticală 2,5 m, vom merge pe brânci ca la revoluţie spre scările de incendiu, mă aşeaz pe bordură să mă curăţ de copilul care nici azi nu a reuşit să se nască, el îşi linge rănile ca un câine ciobit, stăm amândoi cuminţi privindu-ne pe furiş, care mai de care cu coridoare mai lungi, mai arătoase, pe care să îţi petreci mult timp, un fel de expoziţii permanente de care uneori te plictiseşti, ne mai împrumutăm unul altuia căruciorul cu rotile, ne cărăm reciproc

trecătorii de pe Magheru se desprind de asflat şi se duc şi ei, se duc anapoda, se dau cu capul de ferestre vrând să-şi perfuzeze rădăcinile în poveşti mai frumoase, noaptea până şi cerşetorii îşi scot hainele scumpe de oameni trişti şi cu cât ziua trece irişii capătă altă formă, altă culoare verzuie, pregătiţi să vadă prin ziduri, prin scorţa copacilor, ascut ţăruşi, pun frunze grămadă, capcane pentru o bucată de întuneric mai luminoasă

Bucureştiul noaptea este un oraş prăbuşit, clădirile se retrag în propriile pivniţe ca nişte sâni canceroşi, supurează flori de mucegai, la lumină ies diverse forme de viaţă grăbite ca şi când muşuroiul de furnici poate fi inundat în orice clipă

îţi aminteşti cum am mers de mână în noaptea aia de august pe Calea Victoriei? din pământ ieşeau aburi de poezie şi noi treceam prin ei până gleznele ni se umezeau

eram singuri şi grăbiţi să ne desfacem la coaste de nasturii aceia la care privisem ore în şir pe terasă

Bucureştiul noaptea este un Château d’If peste care arunc o plasă de peşte să-l aduc la picioare, scotocesc prin mâl, scot la iveală bijuterii mici, atât de mici încât le-aş putea înghiţi, să nu spun nimănui

spre dimineaşă se strâng gunoaiele, măturăresele adună depresii, moartea prematură şi sticlele cu vin, pe sârmele de telegraf femeile încă fandează, pământul e din ce în ce mai aproape, spectacolul singurătăţii durează non-stop

un soare copilăros se întinde pe asfalt gata de sinucidere, Bucureştiul este o ambulanţă cu sirena pornită care trece pe roşu, în urma lui oameni cu mâinile în buzunare îşi văd de drum

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.