DozaDePoezie

7 Mai 2011

Interviu inedit cu Simone Boué, prietena/iubita/ (niciodată soţia) de-o viaţă a lui Emil Cioran

Filed under: Cărti,Emil Cioran,Interviu — maskirovka @ 06:17
Tags: , ,

Interviul cu Simone Boué – prietena /iubita/ (niciodată soţia), de-o viaţă a lui Emil Cioran pe care-l voi reda mai jos este luat la Paris de către Gabriel Liiceanu şi a fost publicat în revista România Literară.

Aş dori să aduc la cunoştinţă câtvea lucruri poate mai puţin cunoscute despre Emil Cioran, şi anume:
-Emil Cioran, după ce i-a fost retrasă cetăţenia română, datorită faptului că s-a stabilit definitiv la Paris (1945) şi nu s-a mai întors în România, a trăit ca apatrid în Franţa până a murit. În anul 1991 după schimbarea Constituţiei Române ar fi putut face o simplă cerere de „redobândire a cetăţeniei române”, dar nu a făcut. Petre Ţuţea spunea : „Emil Cioran nu este antifiinţa umană, este antiromân”. Eu cred că Emil Cioran era atât de conectat la universul fiinţei lui încât nu l-a interesat absolut deloc asptecul acesta juridic. Chiar într-un interviu dat în 1990, îndeamană scriitorii să-şi urmeze propria cale, propriul destin, fără a face parte din curente literare sau de ce nu, să nu adere la alte apartenenţe, cum ar fi apartenenţa la un popor.
-Emil Cioran a declarat că: „scrisul a fost ca o terapie”, cel mai bun medicament, altfel s-ar fi sinucis sigur. A citit foarte mult, declarând spre sfârşitul vieţii: „cărţile au fost pentru mine un exil, o fugă, o sete, un fel de-a scăpa”.
-Emil Cioran este considerat de critica literară drept: „un filosof nihilist”, definiţie pe care autorul şi-o asumă din plin, spunând că a scris mai toate cărţile pe tema inutilităţii şi negativismului.
-Emil Cioran a refuzat toate premiile literare din Franţa, cu excepţia Premiului Rivarol pentru „Tratat de descompunere”, scris în (1949), în 1950 i se conferea premiul.
-Toate cărţile lui Emil Cioran apărute în Franţa, zece, au apărut la aceeaşi editură, Editura Galimard, aceasta continuă la fiecare 3 ani să reediteze cărţile şi astăzi.
-În 2007, Emil Cioran, (ca de altfel şi Eugen Ionesco), este numit membru postmortem al Academiei Române.
-Emil Cioran nu a fost căsătorit, dar a trăit 50 de ani alături de Simone Boué (franţuizoaică, profesoară de englează), sunt înmormântaţi împreună în cimitirul Montparnasse, Paris, Franţa.

Dozadepoezie

Vizitează:
Citate

Interviu inedit cu Simone Boué „Nu cred deloc că-i scăpa frumuseţea lumii“ de Gabriel Liiceanu

Nu intenţionez, în aceste rânduri, să fac un portret al lui Simone Boué. Aş vrea să spun doar că, în cazul lui Cioran, ea a fost nevăzutul din spatele reuşitei. Mai întotdeauna eroul de la rampă are în umbră pe cineva care-i veghează paşii. Isprăvile eroilor homerici beneficiau din culise de gesturile prevenitoare ale unor zei care îi protejau. Ei interveneau luând când forma unui nor, când chipul unei păsări, când pur şi simplu abătând, cu un gest invizibil, traiectoria lăncii sau a unei săgeţi sau, dimpotrivă, ducându-le la ţintă. Îngerul îndeplineşte mai târziu şi el această funcţie, de ocrotitor (ce scapă privirii) al celui pe care-l are în grijă. Frumuseţea e că în viaţa oamenilor de seamă apare mai întotdeauna cineva care, în deplină discreţie, creează, întocmai ca zeii şi îngerii pentru faptele eroilor lor, condiţia „operei”, posibilul ei. El este cel care dă fără să aştepte nimic, care nu e aplaudat de nimeni şi a cărui trecere pe pământ rămâne cel mai adesea neobservată.

Cioran a trăit o vreme din burse, dar adevărata lui bursă, primită prin voia destinului şi pe viaţă, poartă numele „Simone Boué”. Văzându-l pe Cioran în repetate rânduri, mai ales după 1990, am ajuns să o cunosc şi pe ea. Mon amie, o prezenta Cioran. Frumos era că-l iubea pe Cioran tachinându-l oarecum la tot pasul, alintându-l cu povestirea unor scene care-l priveau, pe care le asculta amuzat, dar din care el, Cioran, nu ieşea întotdeauna glorios. Avea un simţ al umorului care-l egala pe cel al lui Cioran şi, uneori, ascultându-le schimburile de replici, aveai senzaţia unui adevărat recital de fineţe şi bun-gust. Am cinat de mai multe ori împreună. Când am rugat-o, în 1994, să facem un scurt interviu filmat (Cioran era internat la spitalul Broca, iar eu s-a nimerit să fiu la Paris în acelaşi timp cu Sorin Ilieşiu, pe care Simone îl cunoştea din vremea filmărilor făcute cu Cioran în iunie 1990), a acceptat cu simplitate, precizând însă că discuţia se va rezuma doar la o înregistrare sonoră. Mi-aduc aminte că Sorin Ilieşiu, care-şi instalase camera de filmat în apartamentul minuscul din rue de l’Odéon, a fost obligat să acopere obiectivul aparatului cu şapca. Asta în timp ce Simone râdea şi comenta ironic întreaga scenă.

Aflasem de-cu-seară de la Monica Lovinescu că a doua zi, pe 18 noiembrie, era aniversarea ei. (Ziua Monicăi era pe 19 noiembrie şi le sărbătoriseră pesemne în repetate rânduri împreună.) Trebuie să mărturisesc că îmi pusesem speranţe mari în interviul acesta. Însă n-am reuşit să aflu lucruri deosebite de la Simone, despre cel pe care îl avusese alături vreme de cincizeci de ani. O discreţie fundamentală o împiedica „să-şi dea drumul” şi senzaţia stranie pe care am avut-o pe tot parcursul discuţiei a fost aceea că stăteam de vorbă cu Simone despre vecinul ei de palier. Într-un fel a fost consecven­tă sieşi, rămânând învăluită în nevăzutul ei. Şi totuşi, Cioran apare, din cele câteva scene evocate, viu şi „văzut de aproape”. (Gabriel Liiceanu)

Gabriel Liiceanu: Întâmplarea face, doamnă, să fi aflat că astăzi este ziua dumneavoastră de naştere şi că, exact acum cincizeci de ani, l-aţi cunoscut pe Cioran.

Simone Boué: Da, era în 18 noiembrie 1944. Stăteam la coadă la cantină, la Foyer International şi, cum întârziam întotdeauna, ajunsesem când erau pe punctul să închidă. Cioran întârzia şi el, chiar mai rău decât mine, aşa că se afla la coadă undeva în spatele meu.

G.L. Unde se întâmpla asta?

S.B. Pe Boulevard Saint Michel, la un local care avea la parter un restaurant pentru studenţi. Trebuia să completezi un formular şi să pui data. Şi-atunci Cioran s-a apropiat de mine – îl remarcasem…

G.L. Ce v-a făcut să-l remarcaţi? Avea ceva deosebit?

S.B. Da. Era întotdeauna singur şi nu avea deloc aerul unui francez, ceea ce pentru mine (râzând) era mai degrabă un lucru pozitiv. Ştiţi, când eşti tânăr, eşti atras de lucruri neobişnuite, de lucruri care ies din comun.

G.L. Avea un aer exotic?

S.B. Exotic e mult spus. Cert e că nu aducea a francez. Poate a rus…

G.L. Cioran era pe-atunci student, nu?

S.B. Da… Nu… Adică da, pregătea un doctorat, pentru că altminteri n-ar fi avut ce căuta în acel local destinat studenţilor. În orice caz, important pentru el era să aibă posibilitatea să mănânce acolo.

Aşadar, cum vă spuneam, a ieşit din rând şi s-a apropiat de mine, întrebându-mă în ce zi eram, ca să-şi poată completa formularul. Ei bine, iată, de data asta eram capabilă să răspund la întrebare, pentru că era ziua mea: 18 noiembrie. Apoi am continuat să vorbim şi aşa ne-am cunoscut. Am plecat împreună şi de-atunci am început să ne vedem.

G.L. În perioada aceea, dacă nu mă înşel, Cioran era fascinat de literatura engleză, mai cu seamă de poezia lui Shelley, iar dumneavoastră făceaţi studii de engleză şi, în felul acesta, aţi găsit pesemne un teren de interes comun…

S.B. Începuse să înveţe engleza mai de mult, iar în momentul în care ne-am cunoscut avea ceea ce se numea o Miss, o bătrână doamnă englezoaică, de fapt irlandeză, pentru că, fiind în timpul Ocupaţiei, englezii nu aveau ce căuta în Franţa

G.L. Avea posibilitatea să plătească o Miss?

S.B. Ei, o plătea foarte puţin şi ea îi dădea ore mai cu seamă pentru că Cioran era cuceritor şi, în plus, îi mai şi vorbea de rău pe francezi, ceea ce nu putea decât să-i facă plăcere irlandezei. Apoi, cred că bătrâna doamnă era puţin îndrăgostită de şarmul lui şi, cum vă spuneam, chiar faptul că nu arăta a francez conta. Vedeţi fotoliul acesta? Este o moştenire de la doamna despre care vorbim.

G.L. Unde locuia Cioran pe-atunci?

S.B. La Hotel Racine, avea şi o mică bursă – nu mai ştiu exact ce fel de bursă.

G.L. Şi cum îşi petrecea timpul? Citea mult, scria? Avea proiecte? Cocheta cu gândul de a trece la scrisul în franceză?

S.B. A nu, absolut deloc. Ce m-a frapat cunoscându-l era faptul că, din când în când, aluneca dintr-odată într-un univers sumbru şi atunci citea o pagină din Biblie în limba română. Apoi, după ce termina de citit, se apuca să scrie în română, nu mai mult de o pagină, iar când termina de scris, era complet transformat, devenea senin, avea poftă să fluiere… În perioada aceea Eliade îi trimitea pachete din Portugalia…

G.L. Eliade lucra atunci la Consulatul din Lisabona.

S.B. Exact. Şi în pachetele pe care le primea se găseau mai ales ţigări Camel. Ei bine, cu un pachet de ţigări pe care îl vindea la uşa unui bar de noapte, Cioran putea să-şi plătească chiria pe o lună. Extraordinar, nu?

Îmi mai aduc aminte de ceva din perioada aceea. Sub masa la care scria, Cioran ţinea o valiză, pregătită în orice moment pentru cazul în care ar fi fost mobilizat, în ţară la el. Ştiam că atunci când plecase îi spusese ataşatului militar: „Puteţi conta pe mine. Ştiu că, în caz de ceva, numai eu sunt cel care mai poate salva situaţia.” Oricum, vederea acelei valize, pe care Cioran stătea cu picioarele în timp ce scria, mă îngrozea de fiecare dată.

Avea o manieră cu totul specială de a vedea lucrurile…

G.L. Cât timp a durat interesul lui Cioran pentru limba engleză, pentru literatura engleză?

S.B. Destul de mult.Tot timpul, în fond. Venea la cursuri cu mine şi toată lumea îl remarcase, pentru că era singurul care purta pălărie, într-un moment în care nimeni nu purta pălărie în Franţa. Avea de asemenea un pardesiu minunat, dintr-o stofă groasă, în timp ce francezii nu sunt niciodată îmbrăcaţi cum trebuie când e vorba să se apere de vremea rea. Toţi, în sala de curs, luau notiţe febril. Cioran se instala, nu nota nimic şi toată lumea îl privea cu o anume curiozitate. E drept că nici eu, nici Cioran nu ne duceam în mod regulat la cursuri.

G.L. Ce anume v-a impresionat cel mai mult la el, atunci când l-aţi cunoscut? Felul lui de a gândi, de a vorbi? Avea ceva deosebit, de fiinţă înzestrată aparte?

S.B. O, da! Era mereu surprinzător. Avea o manieră cu totul specială de a vedea lucrurile, când în cele mai mici detalii, când, dimpotrivă, de a nu le vedea deloc. Da, pot spune că n-am cunoscut niciodată un om atât de interesant…

G.L. Era preponderent ironic? Avea umori egale? Sau, mai degrabă…

S.B. Umori egale? Mă faceţi să râd! Dimpotrivă. V-am povestit deja cum cădea dintr-odată într-o dispoziţie sumbră şi cum de-abia faptul de a scrie o pagină îl elibera.

Ieşeam uneori, mai cu seamă în Jardin de Luxembourg, şi acolo Cioran întâlnea prieteni români. Atunci am auzit prima oară înjurături româneşti şi am început să le învăţ fără să vreau. Evident, nu înţelegeam ce-şi spuneau, dar am fost izbită de recurenţa anumitor expresii şi-mi amintesc că, la un moment dat, cu o voce timidă, am întrebat: „Ce-nseamnă Ťpupa-ma-n-curť?”. Au izbucnit toţi în râs şi mi s-a spus că pronunţasem cuvintele cu un accent transilvănean. Asta a fost prima înjurătură pe care am învăţat-o.

G.L. Am să vă dezamăgesc, spunându-vă că de fapt aveţi un accent pur parizian.

S.B. (râzând) Mă simt profund vexată!

G.L. Spuneţi-mi, doamnă, ce-nseamnă să fii împreună vreme de cincizeci de ani cu o persoană ca Cioran? Era răsplătitor? Era o bucurie? Sau poate, dimpotrivă, era chinuitor? E nepoliticos să vă cer să faceţi un asemenea bilanţ?

S.B. Adevărul e că aveam vieţi complet diferite. Eu eram profesoară şi n-aveam decât o singură idee: că a doua zi trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap. Şi tocmai din cauza asta am început să am insomnii. El, în schimb, a început să cunoască lume şi ieşea adesea, întorcându-se târziu. Toţi cei pe care i-a întâlnit în perioada aceea mi-au rămas necunoscuţi. Pentru că trăiam oarecum în contratimp, deşi, evident, (râzând) se mai întâmpla şi să ne întâlnim.

G.L. Vreţi să spuneţi că n-aţi apucat să-i cunoaşteţi pe Michaux sau Beckett?

S.B. Ba da, desigur, dar acum mă refer la perioada imediat următoare războiului. L-am cunoscut mai întâi pe Eliade şi ceea ce m-a amuzat şi fascinat era modul acela total nefranţuzesc al lui Cioran (deşi, eu fiind născută în Vendée, nu sunt întru totul franţuzoaică) de a prezenta pe cineva prin exagerări teribile, de genul „Ai să-l cunoşti pe cel mai mare scriitor etc.”. Dar maniera aceasta de a pregăti o întâlnire era în acelaşi timp captivantă şi seducătoare.

G.L. Nu vă uimea contradicţia asta care exista între tonalitatea sumbră a scrisului său şi veselia pe care Cioran o degaja în viaţa de zi cu zi? Bucuria lui de a râde şi de a-i face şi pe alţii să râdă…

S.B. Există nu puţini oameni care spun că în scrisul lui Cioran este ceva tonic, că simţul umorului stă acolo la pândă la tot pasul. Adevărul e că umorile lui erau extrem de schimbătoare. Putea fi într-o dispoziţie masacrantă, iar cinci minute mai târziu să-l faci să râdă.

G.L. Vă amintiţi cumva când a luat hotărârea de a începe să scrie în altă limbă, de a aparţine altei culturi?

S.B. Dădea semne. Într-o zi mi-a spus: „N-are nici un rost să scriu într-o limbă total necunoscută”.

G.L. Avea „orgoliul rănit al cuiva care vine dintr-o cultură mică”, cum singur spune?

S.B. Fără îndoială.

G.L. A avut dificultăţi în a face trecerea de la o limbă la alta?

S.B. A avut în măsura în care, ca mulţi români – asta l-am auzit pe el spunând-o – credea că ştie franceza. Or, a început prin a-şi da seama că nu era cazul. Şi-a consultat unul dintre prieteni, căruia îi dăduse manuscrisul, şi tipul i-a spus că trebuie rescris totul. Cioran a fost teribil de vexat…

G.L. Dar nu a început prin a vă cere dumneavoastră părerea?

S.B. În perioada aceea eram la Mulhouse, primisem acolo primul meu post. Era imediat după război şi viaductul pe care trecea trenul fusese bombardat. În plus, trenul mai traversa şi nu ştiu câte frontiere. De la Mulhouse la Paris se făceau douăsprezece ore. Aşa încât, ne vedeam greu, iar povestea cu primul manuscris în franceză al lui Cioran s-a făcut fără mine.

G.L.. Am putea, aşadar, spune că numai pentru prima carte, Tratat de descompunere, Cioran a avut probleme cu franceza? Că apoi le-a depăşit complet? Insist, pentru că m-a preocupat mult perioada asta, a schimbării identităţii lingvistice a lui Cioran. A doua carte a venit firesc?

S.B. A doua carte, după cum ştiţi, era o carte de aforisme şi, într-un anume sens, Cioran putea reveni mai uşor asupra fiecărei fraze.

G.L. „ŤNuť, îi plăcea lui Cioran să spună, mi-a intrat în viaţă.” Doamnă, cum v-aţi acomodat cu filozofia de viaţă a lui Cioran, cu scepticismul lui, cu pesimismul acela căruia nu-i scapă nimic din lume şi din aspectele vieţii? Faptul că partea de frumos a lumii era, în scris cel puţin, cu desăvârşire ignorată?

S.B. Nu cred deloc că îi scăpa frumuseţea lumii…

G.L. Şi totuşi, în scrierile sale este prezent doar negativul vieţii.

S.B. Nu sunt înclinată să văd asta ca pe o „viziune”. Eu am sesizat mereu partea „veselă” a personalităţii lui şi am reacţionat mai puţin la aspectul de care vorbiţi. Ceea ce mă interesa în scrisul lui era perfecţiunea formulării.

Era prezentat ca „prietenul lui Ionesco”

G.L. În acea epocă a începutului, când nu avea parte de notorietate, visa, se frământa, avea proiecte, se temea pentru viitorul lui cultural în Franţa?

S.B. Cioran n-a avut niciodată proiecte. Găsea asta ca pe ceva perfect absurd. Trăiam realmente de la o zi la alta.

G.L. Cioran a spus la un moment dat că e demn de dispreţ cel care aderă la celebritatea lui. Cum a trăit ipostaza lui de scriitor cunoscut, omagiat, de mare stilist al limbii franceze, propus mereu pentru premii pe care le refuza?

S.B. Dar asta s-a întâmplat foarte târziu. Cioran a povestit în repetate rânduri că, atunci când ieşea în lume, era prezentat ca „prietenul lui Ionesco”. Mai târziu a devenit „prietenul lui Beckett”. Multă vreme el n-a existat „în sine”. Asta îl amuza, dar cred că, omeneşte, îl şi afecta. Cunoscut cu adevărat a devenit abia odată cu Exerciţii de admiraţie, penultima lui carte. Apoi a venit Anateme şi gata.

Am să vă povestesc cum s-a dus la un moment dat să se întâlnească cu Claude Gallimard. Fapt e că obosise să audă mereu că este autorul Tratatului de descompunere. Nu înţelegea de ce erau total ignorate cărţile pe care le scrisese în continuare. S-a dus deci la editorul său să întrebe de ce nu e publicat în livre de poche. Cioran voia ca în felul ăsta să fie citit de tineri. Avusese discuţii în acest sens şi cu Michaux, care de fapt era total contra formatului de buzunar. Se duce deci la Gallimard şi îi propune să fie publicat în poche. Gallimard scoate dintr-un raft un dosar subţire cu încasările făcute din cărţile lui Cioran. Erau ridicole. „Uitaţi-vă şi dumneavoastră, domnule, cum să vă public în livre de poche cu asemenea vânzări?”

Uneori i se mai întâmpla să câştige câte ceva

G.L. Să înţeleg atunci că aţi împărtăşit o viaţă tare modestă sub aspect material?

S.B. (Râzând) O, da, tare modestă, tare modestă… Mai precis, nu am trăit niciodată la un nivel ieşit din comun. Ca profesoară aveam o leafă, iar pe de altă parte cheltuielile noastre erau foarte mici. Apartamentul în care trăim, cu o chirie modică, l-am dobândit graţie lui Cioran. De altminteri al lui e meritul că am devenit agrégée, „titulară”. Nu mă pregătisem deloc pentru asta, m-am prezentat într-o doară la examenul de titulatură, părinţii mei îmi dădeau bani pentru studii şi mi-am zis că, de dragul lor, o să mă duc acolo, o să fiu respinsă şi am să rămân profesor fără titlu. Am dat examenul scris, apoi, absolut din întâmplare, am văzut lista şi am descoperit cu uimire că eram printre cei admişi la oral. Numai că mie mi-e groază să vorbesc, nu ştiu pur şi simplu să vorbesc şi m-am gândit să nu mă mai duc la oral. Am întâlnit atunci o prietenă a lui Cioran, care era oarecum medic, şi care mi-a spus că o să-mi dea un certificat medical, în caz că n-aş fi vrut să merg la oral. Atunci Cioran a început să discute cu fata asta, să-i spună că pentru nimic în lume nu trebuie să-mi dea certificatul şi că trebuie cu orice preţ să mă prezint la examen. Văzând că n-am încotro, m-am dus cu gândul că, oricum, am să pic. În program era Tennyson, In memoriam, un poem pe care nu-l terminase, extrem de plicticos, pe care-l citisem în diagonală. Nu prea ştiam ce să fac, nu prea aveam idei… Cioran avea obiceiul să citească tot soiul de biografii şi mi-am amintit că-mi povestise la un moment dat o anecdotă despre Tennyson, care nu avea cine ştie ce importanţă pentru înţelegera operei lui… Că fusese invitat la o sindrofie şi că, uitându-se prin biblioteca gazdei şi, nevăzând nici o carte de-a lui, a plecat imediat. Asta era bineînţeles o proiecţie a amărăciunilor lui Cioran. I-am povestit lui Cioran că am spus andecdota pe care o aflasem de la el – a fost extrem de încântat – şi că am fost admisă. Atunci Cioran mi-a spus: „Îmi datorezi la sfârşitul fiecărei luni diferenţa dintre salariul de titular şi cel de profesor fără titlu”. Bineînţeles (râzând) că n-a văzut niciodată nimic de la mine.

G.L. Chiar niciodată?

S.B. Mă rog, nu mare lucru. Adevărul e că am trăit din foarte puţin. Ne mai permiteam, când şi când, să călătorim, dar în condiţii cu adevărat incredibile. Nu aveam bani să tragem la nici un hotel… Eu îmi ziceam că am putea, totuşi, să cheltuim câte ceva, însă Cioran nu voia, era, cum să spun?, foarte „spartan”.

G.L. Asta se întâmpla din cauza condiţiilor dificile în care era obligat să-şi ducă viaţa sau din cauza „spartanismului” lui înnăscut?

S.B. De vreme ce câştiga foarte puţini bani…

G.L. Câştiga? Dar nu avea nici o slujbă.

S.B. A avut burse. Şi-a fost apoi povestea aceea cu Burlington. E o scrisoare în acest sens, pesemne că e la Relu. I s-a comandat o prefaţă la un volum din opera lui Valéry, publicat de Burlington Foundation. I s-a refuzat prefaţa pentru că nu era îndeajuns de elogioasă. În sfârşit, uneori i se întâmpla să câştige câte ceva; existau ocazii de un fel sau altul.

G.L. Şi totuşi, cărţile lui, oricât de mici ar fi fost tirajele – de două-trei mii de exemplare, să zicem -, nu-i aduceau nimic?

S.B. Când v-am auzit în iunie povestind că volumul lui de debut, Pe culmile disperării, s-a vândut în România în 15.000 de exemplare…

G.L. 150.000 de exemplare.

S.B. Este de-a dreptul ameţitor!

G.L. Cifra trebuie interpretată. Asta s-a întâmplat în 1990, după patruzeci şi cinci de ani de interzicere a publicării lui Cioran în România. Acum tirajele „s-au normalizat”, au coborât la două mii de exemplare.

S.B. Când primesc situaţiile de la Gallimard… Uitaţi, am aici Tratat de descompunere, ultima ediţie, trei mii de exemplare.

G.L. Revin asupra unei întrebări pe care v-am mai pus-o: Dacă aţi face bilanţul acestor cincizeci de ani din viaţa dumneavoastră, care s-au scurs alături de Cioran, ce-aţi spune?

S.B. N-am nici o dorinţă să fac bilanţuri, nici nu ştiu să le fac. Cum să faci bilanţul unei vieţi?

18 noiembrie 1994

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: