DozaDePoezie

17 Februarie 2011

Acvariu (bruion)

Filed under: Poezii — maskirovka @ 09:43

*
„Nu e rău din când în când să scapi de tine” – Gabriel Liiceanu

mă gândeam la mama mea când m-a expulzat
crezi că ea ştia cine sunt?!, nici vorbă
eram un copil şi atât
trebuia hrănit şi făcut om mare
de ce toate astea?!

în burta ei eram o tulpină firavă
creşteam aiurea pe un ciot
crezi că ea ştia cine era mugurele?!, nici vorbă

am învăţat cum e să dormi în fâneţe
să mergi pâş-pâş prin faţa cuştii câinelui
să ascunzi monezile în puşculiţa de lut
ca pe nişte bube maligne
nimeni nu trebuie să ştie
nimeni nu trebuie să ştie
toţi se vor bucura de suferinţa ta
de ce trebuie să le hrănesc fericirea cu buba mea?!
mai bine tac, tac şi mă clatin de-a binelea
ar fi bine să dau cu puţin chit pe la marginile trupului
se vede prin mine de la o vreme
intră lumina, se face curent
nimeni nu trebuie să vadă
nimeni nu trebuie să vadă
cădelniţa cum arde zi de zi în loc de inimă
cum o lustruiesc, cum străluceşte printre venele cave
ce bucurie albastră este sângele meu
mai trec un deal şi azi
mâine se întrevede un pisc foarte înalt
mă aşez la poale
sugativă pe câmpul de maci
*
„Noi încă nu ne iubim” – Magda Cârneci

încă nu ne-am izbit unul de altul
deşi trupurile se cunosc foarte bine
împart dimineţi
plăceri, ne impresionăm
provocăm reacţii
ne imprimăm unul pe pielea ceiluilalt
viaţa la fel cum stiletul ştanţează
o tăbliţă sumeriană
nu am izbutit să ne ţinem de mână
deşi mergem unul lângă altul aproape lipiţi
pe aceeşi stradă
eu mă împiedic
tu citeşti reclamele
prinse pe copaci
nu asta ar trebui să se întâmple
ar fi mai bine să mergem separat
tu pe o parte a drumului
eu pe partea opusă
să construim un paradis la marginea oraşului
acolo unde oamenii aruncă gunoiul
şi trupurile moarte peste zi
*
„Evanescent” – ?

în fiecare dimineaţă din mine iese un copil neputincios
trebuie să înveţe cum se pune carnea pe scheletul fecund
cum să fie iar un corp gelations, transparent
eventual în formă de ciupercă, meduză
poate deveni vertebrat până seara dacă iese pe uscat
în camera mea neglijenţa iraţională dă semne de bun rămas
încet, încet copilul se duce la şcoală, în tabere
în vacanţă la bunici, pe terenul de fotbal
eu rămân lipită cu spatele de copac, scoarţa mă acoperă
pe zi ce trece îmi cresc muşchi pe piciorul nordic
încet, încet copilul se duce să capete formă de om
îşi ascunde clavicula cu semne de branhii
îl văd de departe cum ştie să meargă, cum se înalţă
nervurile-i strălucesc pe timp de noapte
numai aşa apuc să-l mai deosebesc
încet, încet copilul se duce să caute eschimoşi
turmele de oameni sunt din ce în ce mai rare
un os lung, plat îmi creşte în piept, coastele se leagă de el
o suliţă, o lance, un spital de urgenţă

3 comentarii »

  1. E bine din gând în gând
    când te mai întorci.

    „mai bine tac, tac şi mă clatin de-a binelea
    ar fi bine să dau cu puţin chit pe la marginile trupului
    se vede prin mine de la o vreme” – asta îmi place mult, mult.

    Comentariu de Zvârluguţa — 17 Februarie 2011 @ 10:13 | Răspunde

  2. „nu am izbutit să ne ţinem de mână
    deşi mergem unul lângă altul aproape lipiţi”
    – cam aşa fac şi eu diferenţa dintre „sunt cu tine” şi „sunt lângă tine”.

    Într-o postare mai veche, scriam asta:
    Dacă m-ar pune cineva să vorbesc despre relaţiile mele, i-aş spune că dintotdeauna le-am văzut ca pe nişte poduri. Formele şi materialele din care sunt făcute, atât de diferite, dar cu aceeaşi structură de suprafaţă care transpare la o simplă privire: începutul şi sfârşitul. Dorinţa de a-l întâlni pe celălalt. De a ajunge la el şi de a rămâne împreună suspendaţi între cele două capete, în momentul găsirii, peste toate şi cumva deasupra tuturor.
    Nu e uşor să ajungi la celălalt. Nici nu ştiu dacă e intuiţie, atenţie sau pur şi simplu noroc. Sau toate la un loc. Dar simt când ajunge la mine sau ajung la el. Sau când stăm pe acelaşi pod, dar fiecare la câte un capăt.
    Aş vrea să cred că putem reuşi să ajungem unii la ceilalţi. Să ne întâlnim toate bucăţile sufletelor noastre stranii care ne risipesc, îndepărtându-ne. Uneori mi se pare că suntem nişte umbre. Ne presimţim doar marginile. Stăm una lângă alta şi ne atingem contururile. Textura aceea aspră şi rece de hârtie pe care o pipăie palma. Două ţigări aprinse de o brichetă în aceeaşi scrumieră care fumegă până se sting. Fără a se putea întâlni în fum.
    În general, urcăm sau coborâm. Însă de fiecare dată trecem peste. Până la urmă, cred că doar timpul verifică trăinicia materialului.
    Aş vrea să te găsesc în podul palmei. Aproape şi cald.

    Comentariu de Zvârluga — 17 Februarie 2011 @ 10:24 | Răspunde

  3. da, foarte frumos. intotdeauna vor exista doi.sinele de cale ferata stau impreuna, au acelasi tel, acelasi punct comun, sunt nedespartite si totusi ecartamentul.

    Comentariu de maskirovka — 17 Februarie 2011 @ 12:33 | Răspunde


RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: