DozaDePoezie

30 Iunie 2010

Gândacul, de Rawi Hage

Filed under: Articole — maskirovka @ 06:08

Sunt îndrogostit de Shohreh. Dar nu mai am încredere în sentimentele mele. Nici nu am trăit cu o femeie si nici nu am curtat vreuna cu adevărat.

Şi adeseori m-am mirat de nevoia mea de a seduce şi de a poseda orice femelă din specie care îmi iese în cale.

Când văd o femeie, simt că dinţii îmi devin mai subţiri, mai lungi, mai ascuţiţi. Spatele mi se cocârjează şi din frunte îmi înmuguresc două antene, care se întind apoi, tremură în aer, semnalizează nevoia de a fi băgat în seamă. Vreau să mă târăsc sub tălpile femeilor pe care le întâlnesc, ca să le admir privind de jos ţinuta dreaptă, gleznele delicate. În acelaşi timp, simt şi o repulsie – nu o jenă, o repulsie – faţă de cleiul atracţiei şi dorinţei. Este un amestec ciudat de emoţii şi instincte care mă învăluie, făcându-mă să mă apropii de femeile acestea ca un cocoşat de nişte eleve.

Poate e timpul să merg iar la doctor, fiindcă în ultima vreme sentimentul acesta m-a copleşit. Chiar dacă am avut acelaşi imbold şi în prezenţa psihiatrului. Recent, când am văzut-o râzând cu una dintre asistentele sale, mi-am dat seama că este şi ea femeie, iar când, stând în faţa mea, mi-a cerut să-mi reproduc pornirile, i-am pus mâna pe genunchi. A schimbat subiectul şi, calmă, cu o expresie plină de compasiune, mi-a împins mâna, şi-a tras scaunul înapoi şi mi-a spus:

Bine, hai să vorbim despre sinuciderea ta.

Săptămâna trecută i-am mărturisit că fusesem cândva mai curajos, mai nepăsător şi chiar, s-ar putea spune, mai violent. Dar aici, în ţinutul acesta nordic, nimeni nu îţi găseşte scuze când loveşti, furi, împuşti sau pur şi simplu răcneşti la balconul de vizavi înjurând mamele vecinilor şi ameninţându-le copiii.

Când i-am spus asta terapeutei, mi-a zis că sunt plin de o ură înăbuşită. Aşa că îndată ce a ieşit din cameră pentru o clipă, i-am deschis geanta şi i-am furat rujul, iar după ce s-a întors mi-am continuat povestea despre copilăria mea de altundeva. Mă întrerupea cu întrebări de genul: Şi ce sentimente ai faţă de asta? Spune-mi mai mult. Ea mai curând asculta şi-şi lua notiţe, iar toate astea nu se petreceau într-o cameră elegantă, cu mobilă din lemn de cireş ori canapea din piele (sau globul pământesc al unui vechi amiral, doar aşa, de atmosferă). Nicidecum, stăteam faţă în faţă, într-un cabinet mic dintr-o clinică de stat şi între noi nu se afla decât o măsuţă minusculă, rotundă.

Nu-mi amintesc exact ce i-am povestit despre relaţiile mele cu femeile. Am încercat de mai multe ori să-i spun că încercarea de a mă sinucide a fost modul meu de a încerca să scap de permanenţa soarelui. Cu sinceritate, folosindu-mi cunoştinţele limitate de psihologie şi posibilităţile reduse de exprimare, am încercat să-i explic că am încercat să mă sinucid dintr-un fel de curiozitate, sau poate ca o provocare faţă de natură, de cosmosul însuşi, de permanenţa luminii. Mă simţeam oprimat de toate acestea. Problema existenţei mă mistuia.

Laconismul terapeutei mă agasa. Îmi provoca o violenţă pe care nu o mai simţisem de când îmi părăsisem ţara. Nu înţelegea. Pentru ea, totul se rezuma la relaţiile mele cu femeile, în timp ce pentru mine totul se rezuma la sfidarea puterii opresive din lumea la care nici nu puteam participa şi pe care nici nu o puteam controla. Iar întrebarea pe care o uram cel mai mult – şi care se făceau auzită când devenea frustrată că nu vorbesc prea mult – era aceea pe care o rostea inexpresiv, aplecându-se peste măsuţă: Ce aştepţi de la întâlnirea noastră?

Am răbufnit: Sunt obligat de hotărârea instanţei să fiu aici! Aş prefera să nu fiu aici, dar când m-au găsit atârnând de o frânghie încolăcită de ramura unui copac, unul care făcea jogging în pantaloni mulaţi din spandex a dat fuga şi a chemat poliţia parcului. Doi poliţişti au venit în galop pe caii aceia minunaţi să mă salveze. N-am remarcat atunci decât caii. Mă gândeam că ei ar putea fi soluţia pentru problema mea tehnică. Adică dacă aş încăleca pe unul din ei aş putea ajunge la o creangă de mai sus, mai rezistentă, de care mi-aş fixa frânghia, apoi aş lăsa calul de sub mine să ţâşnească în voia lui. În schimb, mi-au pus cătuşe şi m-au dus, după cum s-au exprimat ei, la expertiză.

Spune-mi despre copilăria ta, îmi ceru psihiatra.

În tinereţe am fost insectă.

Ce fel de insectă?, se interesă ea.

Libarcă, i-am răspuns.

De ce?

Pentru că sora mea m-a făcut libarcă.

Ce a făcut sora ta?

Vino, mi-a zis sora mea. Hai să ne jucăm. Şi şi-a suflecat rochia, mi-a băgat ceafa între picioarele ei, şi-a ridicat călcâiele în aer şi şi-a legănat uşor picioarele deasupra mea. Uite, deschide ochii, m-a îndemnat ea. Asta ţi-e faţa, ăştia-ţi sunt dinţii, iar picioarele mele îţi sunt antenele lungi, lungi. Râdeam şi ne târam amândoi pe sub cearşafuri şi ne muşcam de obraz. Hai să blocăm lumina, a spus ea. Hai să prindem pătura aia de pat, ca să nu mai fie lumină. Hai să ne jucăm pe dedesubt.

Interesant, spuse terapeuta. Cred că am putea investiga mai mult asemenea poveşti. Săptămâna viitoare?

Săptămâna viitoare, i-am răspuns, apoi m-am ridicat, am străbătut coridoarele clinicii pe lângă pereţi, am coborât scările şi m-am trezit învăluit de răcoarea şi lumina oraşului.

© Editura Leda, Grupul editorial Corint, TRADUCERE Irina Vainovski-Mihai

SURSA:
http://www.romlit.ro/rawi_hage_canada_gandacul

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: