DozaDePoezie

6 Iunie 2010

Interviu cu mine însămi -II-

Filed under: Interviu — maskirovka @ 03:39
Tags: , , ,

-De ce ai nevoie să fii fericită?
-Am nevoie de 20 m pătrăţi înconjuraţi de pereţi.
Aici nimeni nu-mi ştie numele, sunt o maladie numai a mea, nu contaminez pe nimeni. Aici modelez îngeri diverse forme, diverse culori.
Nu există prieteni există doar mame.
Mama are cheia de la casa mea. A fost o vreme, când în liceu fiind, era o psihoză generală cu întrebarea: ”care sunt cele 3 lucruri pe care le-ai lua cu tine dacă pleci pe o insulă îndepărtată”; sincer, răspundeam ce auzisem pe la alţii, casete cu muzică, pisica, şi portocale dacă nu sunt, nu am dat niciodată un răspuns sincer, pentru că întrebarea era oricum o inepţie, şi oricum nu aş fi luat nimic, m-aş fi descurcat acolo cu ce era pe insulă. La fel ca în ziua aceea, când nu aveam masă şi am făcut din geamantan masă. Acţionez, iau măsuri, plec, vin, cumpăr vopsea, vopsec uşile, scaunele, ies pe holul comun săptămânal şi fac curat şi niciodată nu pun afiş câţi bani revine fiecărui locatar pentru curăţenie şi detergent, ud florile care nu-mi aparţin, am grijă de căţeluşa din curte, nu vorbesc cu nimeni. Am o fericirea a mea, personală, nu cred că mă înţelege cineva şi nici nu fac vreun efort, şi ştii de ce toate astea, din motivul că mereu fiind singură nu m-am bazat pe nimeni, repar prize, telefoane, canapele, robineţi, schimb garnituri, am montat singură o yală. Aici am avut o problemă, mai aveam nevoie de o mână, îmi amintesc de un vecin care s-a oferit să mă ajute, dar nici nu am vrut să aud, mi-a luat 2 ore, dar am reuşit, am trusă de scule şi multe altele . Acum 10 ani stăteam la Obor 2, 3 ore să caut şurubelniţe corespunzătoare, ciocan de lipit, chei de tot felul. Am bicicletă, schimb camera singură, iau trusa ei cu mine, nu am cască, râd şi spun dacă e o bicicletă japoneză nu are ce să mi se întâmple, dar m-am înşelat, în parcul Kiseleff am fost la 10 cm să dau jos o femeie pentru că o rădaşcă mi-a intrat în ochi, cu muştele eram obişnuită, dar insecta asta m-a luat prin surprindere. Mereu îmi spun, mi s-au întâmplat atâtea, nu mai are ce să mi se întâmple, dar mereu se întâmplă ceva absolut inedit.
Fericirea este un lucru ieftin.
16mai2010
-Ce este Antimetafizica pentru tine?
-Antimetafizica este un Dumnezeu şchiop. În ediţia a III-a, cuvântul introductiv al Norei Iuga pare unul la comandă, făcut pentru că trebuia făcut, nu se simte nicio trăire, mai ales că autoare mărturiseşte că a recitit cartea după 20 de ani, lucru care nu se vede totuşi, de aceea discursul pare unul trântit, scris pe bandă, nu incită la citire, este o oboseală cronică aici. Singura sclipire din nota ei este: “Antimetafizica-acea clipă de graţie irepetabilă”.
-De ce spui Dumnezeu şchiop?
-Cartea asta o recitesc an de an, uneori o iau în concediu, o duc când la munte, când la mare, ca pe un copil de care trebuie să ai grijă, o car peste tot. Eu am prima ediţie, eram în liceu când am primit-o cadou. Este o Biblie a poeziei, spune adevăruri dar şi ascunde multe, este o carte a revelaţiilor, dar care suportă completări. Mă refer la poeziile incluse şi nu la dialogurile dintre cei doi protagonişti, sunt pe alocuri naive. Nu sunt aici doi oameni, aşa cum prezenta autoarea sus menţionată “un spirit eminent şi un spirit receptor”, sunt pur şi simplu doi oameni care au avut norocul să se întâlnească, iar ca să obţii un răspuns nemaipomenit, să faci pe celălalt să se destăinuie trebuie să ai întrebările de aşa manieră. Aurelian a reuşit, şi nu spun aceasta să reconfirm ci spun doar ca simplu cititor. Antimetafizica ar fi putut fi un Dumnezeu complet, unul tânăr, vivace, dar este unul beteag.
-Eşti singură vreodată?
-Nu ştiu, dacă mă uit prin cameră văd multe lucruri care îmi dau viaţă. Camera mea este stearpă, luminoasă, neproductivă, este „Oameni şi şoarici”, de John Steinbeck, o fugă, o secetă, un prieten pe care nu mă pot baza, dar care stă cu mine necondiţionat, ne apărăm reciproc cu orice preţ. În ascunzişul din podea este însă o scăpare, pe acolo cobori în tine, cameră este de un fel de piele care te protejează de oameni. Aici sunt şi George şi Lenny.
-Ai vreo graniţă?
-Da, peretele este graniţa mea, pielea este graniţa mea, fruntea, vârsta.
-Aşadar nu sunt la vedere, nişte bariere luminoase?
-Ba da, sunt toate la vedere, nu am însă bariere interioare, aici mă încolăcesc în mine însămi după bunul plac, îmi închid nasturii de la stern şi clocotesc în voie. Nu ştiu de ce, dar mereu mi-a plăcut să locuiesc la hotel, aici nimic nu-ţi aparţine, te ai doar pe tine, singura proprietate, păcat că nu există şi astfel de păcat că nu există şi astfel de acte de împroprietărire, am cădea în scalvia eului, nu!?
-Ai obosit până acum de trupul tău?
-Nu, el de mine.
-Ce este gelozia?
-Frică.
-Ai orbitat vreodată în jurul a ceva?
-Atâta timp cât forţa de atracţie mă menţine pe orbită gravitez cu plăcere, când însă pilitura de fier se transformă în nişte firimituri de pâine uscată mă pierd în spaţiu. Sunt un satelit cuminte, mă hrănesc ce este drept din celălalt, dar sunt recunoscătoare, un satelit natural în carne şi oase. Traictoria mea este precisă de la început, nu mă răzgândesc indiferent câte furtuni magnetice ar fi. Nimic nu depinde de stomac, de plămâni sau de ficat. Extrag o esenţa care nu are legătură cu niciun organ vital, o esenţă de care nici el nu are cunoştinţă, un fel de foiţă de aur.
-Dar invers, cineva a gravitat în jurul tău?
-Nu am cunoştinţă că ar fi fost cineva fixat atât de mult pe o axă în jurul meu, cred că vedeam, mai ales dimineaţa când deschideam geamurile.
-La şcoală eşti învăţat cele trei stări de agregare: solidă, lichidă, gazoasă; tu ai găsit alta?
-Propria mea stare de agregare este un pas gigantic în cunoaşterea mea. Dacă ştiu când sunt tulbure, când sunt inundaţii, când mă evapor sau când trec în celălalt conform principiului vaselor comunicante, atunci am făcut pasul; de obicei nu mă înşel în privinţa apei îngheţate.
-Ce fel de discurs ai ţine într-o piaţă publică?
-Aş vorbi despre iubire şi libertate.
Am aici pe birou „Jurnalul unui amant bătrân”, Marcel Mathiot, am să dau un citat:
«27 martie 2000
„Mai rău decât să fii singur este să nu poţi să fii singur (Montaigne)”
1982: e momentul unei mari iubiri, pierdută în 1940 şi regăsită în 1980. Pentru a doua oară, voiam să divorţez ca să trăiesc cu Hélène. Era a doua criză din viaţa noastră conjugală. Şi, din aceleaşi motive, nu-mi părăsisem soţia, care mă iubea, doar pe mine şi n-ar fi supravieţuit singură, părăsită. În anul celor două crize, copiii nu erau la mijloc; în 1940, nu-i aveam încă; în 1980, erau adulţi, la casele lor. Tot carnetul din 1982 e plin cu fraze furioase pe care mi le adresez mie însumi, pentru că acceptasem căsătoria. Fără să am vreo obligaţie, mi-am pierdut bunul cel mai de preţ al vieţii: libertatea! Mi-am pus gâtul în jug din prostie. Eram furios. „Dacă aş fi comis o crimă, scăpam cu douăzeci de ani de puşcărie. M-am condamnat pe viaţă din prostie”».

Este în aceste rânduri, nu o furie, nu un blestem, ci o neputinţă, la care tot revin obsesiv. Aici nu vorbeşte un scriitor, vorbeşte un om simplu cu o mare angoasă, prin cuvinte la fel de simple, dar care te scot din rădăcini. În legătură cu „mai rău decât să fii singur este să nu poţi să fi singur”, cred că ideea trece dincolo de prizonieratul căsătoriei, şi un om necăsatorit nu poate să fie singur, fie că nu ştie, şi aici este o mare pierdere, fie că-şi caută prieteni cu tot dinadinsul, crezând astfel că nu mai este singur. Fals.
Singurătatea vine din exterior.
Voi lăsa aici o pagină goală, fiecare cititor va putea scrie pagina lui de jurnal plecând de la acel citat, cine ştie cândva va fi descoperită, aşa cum au fost descoperite carneţelele autorului francez..
…………………………………………………….
……………………………………………………
……………………………………………………
……………………………………………………
…………………………………………………..
……………………………………………………
……………………………………………………
…………………………………………………..

20mai2010
-Ce te-a asurzit până acum şi încă mai resimţi?
-Un schelălăit de câine bolnav, otrăvit, era ca o moarte vie. Dixi, era numele lui şi era iarnă când a murit. Atunci lângă el, deşi cu toată familia în jur care încerca să-l ajute, am simţit prima oară singurătatea aia asurzitoare ca pe un pumnal rece înfipt în carne. Singurătate este un defect de conformaţie.
Nu ai observat că oamenii singuri merg mai cocoşaţi?, tot timpul au ceva de dus în spate, ba o deziluzie, ba un fagure plin cu nimicuri, îl cară din bucuria de a căra. Sunt oameni predispuşi la singurătate ca la o maladie genetică, au un fond propice unde singurătatea vine şi se aşează domol ca o zăpadă târzie. Un om singur este şi cel care citeşte şi cel care scrie. Cel care scrie, are o singurătate disciplinată, energică, este dornic să rămână singur, să inventeze personaje, poveşti, el este artistul, inorogul, pata de cerneală, este în pielea tuturor, în continuă mişcare, omoară, seduce, el dă viaţă; cel care citeşte are o singurătate bolnăvicioasă, comodă, sedentară, el ia totul de-a gata, stă pe margine, mulţumindu-se cu coji de pâine, el primeşte doar ce i se oferă; cea din urmă singurătate este cea care lasă trauma. Deopotrivă, există şi categoria de oameni care şi citesc şi scriu, aici e nebunia.
-Unde ţi-ar plăcea să debarci, acum în clipa asta?
-Singura mea debarcare este la părinţi, în rest sunt simple supoziţii ataşate la viaţă.
-Ce este îngenuncherea?
-Îngenuncherea este o implozie, o întoarcere la tine. Când intru în oraşul meu se face linişte, maşinile se opresc, luminile se sting, oamenii fug în acele învelişuri osoase –
nişte broaşte ţestoase adaptate cu greu la uscat care nu mai pot alerga până la capăt, se lasă ceaţa, toată lumea bâjbâie în căutarea celuilalt, acel cineva despre care
doar în cărţi s-a auzit, aşa începe povestea. Cuvintele stau în aşteptare, zbicite pe faţa, cu pântecul arid, eu îngenunchez pe bulevardul Magheru, fără nicio rugă, mă lipesc de asfalt, autobuzele trec iar. Când intru în oraşul meu aş vrea să-mi facă semn cineva,
să spună: “hai vino, scaunul e gol”, dar eu merg prin el ca şi cum aş păşi prin tine
legată la ochi, legată la mâini, înnoptez pentru o vreme.
-Te-ai putea defini?
-Nu. Aş vrea să-ţi dăruiesc 1000 de lucruri la graniţa cărora să nu te opreşti, dar asta nu ar fi ceva nou, simt cum mă sedimentez în tine, straturi, straturi, mai întâi mâl, apoi mă pietrific. Din cauza asta şchiopătam în fiecare dimineaţă, acum înţeleg de ce mă dureau tălpile, te duceam şi pe tine.
-Ce este tulburarea?
-Atunci când impurităţile împăienjenesc vederea. Iubirea este o astfel de nelinişte, când încurcat în plasa asta nu-ţi mai aparţii. Oare oamenii de ce tânjesc după deposedare? Iubirea este un dezechilibru şi o haită de câini înfometaţi. Sfoara acrobatului este legată prost, se va desface în curând. Uneori mă incomodez, nu mă simt bine şi plec, iubirea este o fugă, la Est, la Vest, în toate părţile, este starea perfectă a unei nebunii când devii o sperietoare de ciori, umplut doar cu paie şi mâini pe care nu le mai simţi. Iubirea este o momâie apărută subit pe timp de noapte care sperie, iubirea este o fugă. Dă-ţi seama că oamenii vor să fugă. Ce este aşa imaculat în fuga asta? Trupul este părăsit grabnic când simte primejdia. Iubirea este o primejdie, singur nu poţi face faţă acestei constrângeri şi fugi. Iubirea este o constrângere. Eşti silit să fugi, şi fugi desperecheat de tine, eşti dezorientat şi te bagi la fundul apei, te multe ori te îneci. Iubirea este asfixie. Iubirea este moarte. Simţurile încetează să mai bată pentru tine.
-Ce ai spune unui om pe care-l revezi după aproape 20 de ani?
-„Incredibil, Dumnezeule, tu eşti!”. L-aş strânge în braţe, i-aş citit printre riduri, copii, soţia, mama, fratele, să văd dacă sunt la locul lor, l-aş întreba simplu dacă mai are mâini, dacă inimile noastre mai bat sincronizat, altceva nimic. Aş sta cu el de mână, nu aş vorbi deloc. Vom comunica prin palme, capilarele degetelor vor trece unele în altele, sângele va curge dintr-o parte în alta şi am afla toate poveştile, noi ne vom privi fix în ochi şi vom zâmbi. El îşi va aminti de bunica mea şi de faptul că a scris cu cretă într-o noapte pe tot gardul ei „ te iubesc, te iubesc…”, eu îi voi spune că ea a murit şi gardul a fost schimbat. Nu vom fi trişti pentru niciuna din tragedii. Nu avem alt concept despre iubire, schiţăm gesturi simple ca în noapte aia de vacanţă când am stat până la 3 dimineaţa pe banca de la poarta bunicii, nu vom fi alţii, vom aveam doar oasele mai rarefiate, un fel de osteoporoză a depărtării, în ele sunt cuiburi de tristeţi inefabile care au erodat calciul. Îngerul ca şi soldatul îşi ia scrisoare de iubire mereu în raniţă. O citeşte an de an, vede în ea palatul pe care l-a visat mereu. Scrisoare asta este marele câştig la casino, în ea sunt depuse toate valorile, toţi banii, toată iubirea zace latentă pe fundul lăzii. Hârtia cu timpul se pietrifică, se încrustează pe şira spinării, de aceea suntem la fel de frumoşi şi zâmbim, nu am pierdut 20 de ani ci pur şi simplu au coborât pe pământ.
-Când fetiţa din tine a luat chip de femeie?
-”stătea pe pragul acela unic şi insondabil, când o fetiţă începe să semene a femeie”, Fiul risipitor, Radu Tudoran.
-Ai vorbit până acum doar de cărţile copilăriei tale, când trecem mai departe?
-Eu răspunsesem, tu iei interviu copilului din mine, eu nu am alt chip.
-Ce te deranjează cel mai mult pe stradă?
-Oamenii. După câţiva ani buni petrecuţi în Arabia Saudită, unde singurul pieton eram eu, aici exagerez puţin deoarce nu aveam voie să merg singură ci doar însoţită, dar de dragul patetismului, spun aşa: “unde singurul pieton eram eu”, după o călătorie de 4 ore cu avionul brusc mă aflu în Piaţa Romană unde am numărat 100 de persoane la trecerea de pietoni dintre coloane şi turabo. M-am surprins cum mă uitam după trecători parcă ieşită dintr-o cuşcă sau dintr-un palat de cleştar, fiecare cum percepe, eu văd partea a doua ca fiind reală. Nu mai ştiam librăriile, barurile, târgurile de carte cum se cheamă. Am intrat întâmplător la Teatrul Naţional unde era organizat un târg de carte şi am căutat cu tot dinadisnul o anume carte de poezii. Am găsit la standul Hasefer „Puţin blond cu mult farmec”, Bianca Marcovici, Editura Hasefer, 2004. Vânzătorii nu au avut să-mi dea restul, erau 3, toţi dădeau din umeri miraţi de ce nu plec şi aştept o aşa sumă infimă, nu-mi mai amintesc exact suma, dar eu aşteptam în timp ce citeam. Unul dintre ei mi-a explicat că durează mult până se duce să schimbe deoarce este foarte aglomerat. Am renunţat şi am plecat cu capul în jos citind mai departe. A fost printre puţine dăţi când am citit într-un loc public. Nu ştiu cum am ieşit din cuibul de viespi, în stradă mi-am zis: “ia te uite, asta e o carte”. Ai mulţumirea aceea din poemul “Omul din oglindă”, de Dale Wimbrow: “El trebuie mulţumit, lasă-i pe alţii/ Căci el va rămâne cu tine până la sfârşit/ Şi ai trecut cel mai periculos şi mai greu test / Dacă omul din oglindă iţi este prieten”.
3iunie2010
-Mai are poezia mănuşi albe?
-Poezia a fost o domnişoară cu mănuşi albe şi umbrelă de dantelă, dar aşa cum spunea încă din 1674 Nicolas Boileau, în “Arta poetică”: “Marile lui cuvinte îşi pierd fastul pedanteriei”, încă de atunci pedanteria s-a pierdut încet, încet; azi poezia este o cerşetoare care fumează nestingherită pe trotuar. Cea mai ridicolă este “poezia facilă de tipul romanţei sentimentale”, aşa cum o caracterizează George Călinescu în “Principii de estetică”, acest gen de poezie este atât de penetrebilă încât uiţi că ai pe masă o poezie şi nu un tacâm din care serveşti neîntrebându-te ce mănânci. Poezia în esenţă trebuie să fie obscură. Alain Vaillant în “Poezia – Iniţiere în metodele de analiză a texteleor poetice” spune la final în “Un nebun, o cheie şi un felinar: “La miezul nopţii un nebun, sub un felinar, cercetează caldarâmul. Trece un om milos: “Ce căutaţi? – Cheia, explică nebunul. – Aici aţi pierdut-o? – Nu, acolo”. Şi nebunul arăta undeva în noapte. “Dar atunci de ce o căutaţi aici?” Nebunul răspunde: “Pentru că aici este lumină”. Aşadar, să lăsăm felinarele să respire, deoarece întunericul are prostul obicei să ascundă. Ceea ce este însă foarte grav, nu este acest ascunziş pe care mai devreme sau mai târziu îl vom găsi, grav este bovarismul poetic, tendinţa poeţilor de a intra în pielea altor poeţi şi de a le imita felul de a scrie.
-Ce este punctual culminant?
-Victorie. Fie că eşti pe fundul prăpastiei, fie că ai terminat o carte de citit, abia atunci când închizi coperţile ai atins şi punctual culminant, fie că ai străbătut un drum sau ai băut apă dintr-o fântână aflată pe acel drum. Uneori finalul poate fi confundat cu apogeul. Uneori există şi culme a ipocriziei, de aceea când vorbim de punct culminant nu trebuie privit doar în sus, desăvârşită poate fi şi ignoranţa. “Pe culmile disperării” este o carte care te duce în adânc, te întoarce cu capul în jos şi te îndeasă în tine.
-Ce este culminant într-o poezie?
-Orice poem are nevoie de o tsukahara, doar o săritură bună este culminantă.
-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.
-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o plăcere, da, o plăcere imperioasă, ca şi orgasmul, o dată ce ai învăţat ce este nu te mai poţi abţine. A scrie poezii e ca şi cum ai face dragoste, dezveleşti tot, nu ai bariere, laşi totul să se lăfăie într-o căldură inimaginabilă până la tsukahara de care vorbeam. Fiecare scrie după cum face dragoste, unii mult şi prost, alţii se chinuie să obţină ceea ce îşi doresc, la alţii se întâmplă pur şi simplu, dar puţini ating culmea nebuniei. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.
-Din ce ai confecţiona un înger?
-Un înger ca şi un poem are nevoie de un înveliş alb. Mai întâi cultivi inul, speli pânza, ţeşi fir cu fir, se cere răbdare. Ultima oară am făcut din plastilină, diverse forme, diverse culori, şi nu pentru că nu aveam răbdarea inului ci pentru că albul este doar un moft. Da, îngerul ca şi poemul este mofturos.
4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine.

Anunțuri

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Creează un sit web gratuit sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: