DozaDePoezie

19 decembrie 2009

The unseen world

Filed under: Dincolo de mine — maskirovka @ 17:35

în tine am călătorit şi ziua şi noaptea
cu trenul, cu avionul
cu sandale, cu picioarele goale
pe mirişti, prin mlaştini
prin multe păduri
am stat lângă sobă împreună când afară ningea
ca şi cum am fi făcut baie unul în altul
am alunecat pe topogane
ne-am dat în leagăne
de oameni fericiți temporar
am spart nuci
cu impresia că am făcut cele mai miraculoase lucruri
pe care doar noi le făceam dimineaţa
când ne spălam mâinile unul altuia

în tine am văzut cele mai frumoase muzee
cele mai vechi scrieri erau pe umerii tăi de lut
uscaţi la soare ca nişte bulgări de argilă
în tine m-am înfăşurat ca o mumie
pregătită pentru toate vieţile
mi-am scris pe sarcofag numele
dinaintea naşterii

tu ai fost lumea mea

câmpul de viţă de vie pe care-l vedeam la nesfârşit
ca pe un film surdo-mut
pământul arid îmi ardea tălpile
fără să ştiu unde eşti
culegeam fructe pentru micul dejun
de pe spatele tău mergând în vârful degetelor
printre cireşi să nu te trezesc

în tine am văzut cei mai puternici cai appaloosa
cum alergau pe ziduri rupestre
am colindat toate peşterile cuibărite în oase
fără lanternă sau alte lumini
pajişti cu turme de bizoni
şi ascultam cântecele indienilor sioux
ţi-m ucis de câteva ori copii, soţia
am dat foc la casa în care chipul ţi se schimba
după fiecare noapte de dragoste

tu ai fost lumea mea

te-am sărutat cu intestinele, cu toată cutia toracică
am mers prin pietriş până mi-a dat sângele
strugurii copţi, vii
pulsau până rochia mi se lipea de corp

dimineaţa sub tricoul tău se vede şi acum povestea asta întinsă
cum apare după plopi ca un soare destrămat

te ţin în braţe ca pe un amfiteatru grecesc
în tine se zbat eroi, fecioare cu amfore pline
dar mie nu-mi pasă că n-ai aer
ce spaimă, ce copil speriat fuge din tine
sare peste sârma ghimpată

la tropicul racului poemul stă pe marginea drumului
înfăşurat în alb, zilier clandestin
face semn cu mâna maşinilor
să-şi caute de lucru
în el te-am văzut aşa c-am oprit să te iau
să cureţi foaia albă de impurităţi
până seara totul strălucea
şi curgeam şi curgeam

de câte ori duceam mâinile la tâmple
se deschidea acelaşi drum ireversibil
dacă beam apă din cerul gurii tale
ştiam că sunt acasă

în tine mi-am depus bijuteriile, cojile de pâine
ochii, silabele şi cam tot ce mă durea
ai fost spitalul perfect
perfuzată continuu la sângele tău bicolor

aş putea descrie până mâine
câte icoane bizantine ai pictat cu
inima mea

Reclame

Lasă un comentariu »

Niciun comentariu până acum.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Creează gratuit un site web sau un blog la WordPress.com.

%d blogeri au apreciat asta: