Atelier de subzistență

Știi ce este ciudat?! Că sunt vie, exist, blogul ăsta nu e scris de o fantomă este scris de mâna mea prin care curge sânge, sunt cel puțin viabilă, îndeplinec condițiile vieții, ca un embrion de 3 luni care nu știm dacă va trăi sau nu, el există, moștenește încă din burtă terenuri, lanuri de grâu, parcele de foi albe, dar nu știm că se va naște. În fiecare seară cânt pentru mine, în fiecare seară sub bluza mea este un spectacol inedit care nu trece dincolo de nasturi, sunt pianistă la un hotel de lux, asta face ca la geamul de la etajul 1 să apară mereu porumbei.Consumatorii nu văd nimic, la concert oamenii se numesc spectatori, aici însă, se numesc consumatori. Faptul că eu cânt live dublează prețul cafelei, la urechile cosumatorilor ajunge aceeași muzică indiferent dacă este la un CD sau cântată direct la pian, nu schimbă cu nimic structura adn-ului lor, nici măcar nu mă văd, pianul este așezat într-un colț, eu cu spatele la mese, singura spectatoare din mine.
Tot ce vine din mine mă consumă.
Tu mă consumi, ești organul meu retractil, te țin adăpostit sub coaste, uneori mai ieși la lumină, apoi revii la locul somnului, te hrănești pe ascuns, niciodată nu ceri nimic. Poezia mă consumă, se hrănește din mine, dacă încep un poem, rezit, scriu, după care mi se face rău, trebuie să mănânc, jur așa mi se întâmplă, și nu accidental, mereu, cobor în bucătărie și-mi aduc lângă laptopul la care scriu, tije de țelina, branză, pop-corn, biscuiți, uneori îmi fac salată, uneori nu, urc cu ce găsesc prin bucătărie, să nu pierd ideea, starea, uneori iau un măr și alerg pe scări, hai că te-am păcălit, îmi revin imediat și simt cum prima mușcătură din măr mă pleznește sub piele ca un pumn cu multivitamine, pe măsură ce mănânc mă liniștesc, lupul se mai domolește, scriu apoi sigur și trist ca întotdeuna, dezvelesc oasele poeziei, o scot din mine ca pe un mort, o dată la 7 ani se întâmplă să scriu ceva genial, doar atunci, între timp alerg pe scări, aduc mâncarea, mă absorb eu însămi, mă absoarbe ea și tot așa până anii trec, ne îngropăm pe rând, ne lustruiem vertebrele, cântăm la ele, inventăm instrumente făcute din oase de om, lupul urlă la lună, eu de obicei urlu la poezie, când apare așa plină, în toate formele și toată splendoarea, mă ascund, efectiv, după primul copac apărut pe pagina albă, o las pe ea să fie vedeta, să danseze, mâinile îmi înghehață, pielea mi se schimbă, îmi cresc solzi, prind promoroacă, oricum mi se întâmplă ceva care mă scoate din carapacea de om. Locuiesc pe Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), asta nu schimbă cu nimic situația, însă, foarte aproape de spitalul pentru porumbei fără părinți. Aici sunt internați, mai ales iarna, porumbeii găsiți pe stradă, cei abandonați, cei care cerșesc firimituri de metafore, cei care nu mai pot cânta, cei care stau sus pe macaralele din Piața Amzei și deranjează pescărușii, cei care ciugulesc urmele poeților lăsate în zăpadă, aceștia sunt cei mai agresivi, necesită un tratament special, au nevoie să fie acordați. Chiar la intrarea în spital lângă o ambulanță pregătită non-stop de plecare este un afiș pe care scrie, zile de vizită marțea și joia, așa că cearta cu lupii e de prisos, ca să intru am nevoie de un sâmbure de poet, fie și cinic, de un fochist și un buchet de mireasă. Nu suport mirosul de formol, intru în primul salon, fur un porumbel și plec acasă cu el ascuns sub geacă.
I-am tăiat spatale fin, încă mai mișcă, ochii clipesc
Trebuie să acordez 20 de vertebre
Un fel de muncă benevolă, toți ar făcea-o cu bani grei
Ssss, în el foșnește ceva, ca o pădure primăvara
Un zumzet de cuvinte, niște limbi ciudate de șarpe apar din scroburi
Nu înțeleg nimic, e cel mai straniu porumbel
Căruia i-am deschis zborul chiar aici pe masa din bucătărie
Un copac în sicriu zace pe fundul pieptului, o adiere sublimă
Mă stropește pe față, sângerz puțin a poezie
Țârrrrrrrrrrrrrrrrr, sună cineva la ușă
Mai bine mă prefac că nu știu nimic
Nu eu am tăiat spinarea, oricum era un grilaj ruginit
Care ținea în frâu visele să nu devină târfe
Nu avea nevoie de el, acum zboară, zboară în el
Mă spăl pe mâini de funingine. Ce?! Nu știați
Porumbeii ca și îngerii când ies din ei, ies pe coșul casei
Deschid. Un cor de copii cânta Ave Maria
Le dau de pomană câteva pene albe
Ei se uită mirați, foarte mirați, întorc penele
Pe toate părțile, mirați, foarte mirați și fug
Voi învăța să vorbesc, poezia strică ochii
Am nevoie de ochelari, o mască de sudură
Fiecare vertebră are un sunet, un solfegiu anume
Cine înghite vertebre de porumbei
Dimineața pe stomacul gol a doua zi
Se va îndrăgosti, spune proverbul
Haha, te poți îndrăgosti pe o vreme ca asta?

Copy Paste

Trăiesc într-un spațiu restrâns cu spatele încovoiat și genunchii la gură
Cu geamurile închise etanș, chircită în dezordinea mea
Uneori nu știu care mi-e mâna, piciorul, văd cu inima
O mlaștină unde peștii se zbat pentru o picătură de apă dulce
Venele se deșiră aiurea ca niște fire de ață în ghearele unei pisici mofturoase
La cel mai mic zgomot îmi retrag cuvintele
Coarne de copac abia răsărite într-o farfurie plată
În care uneori torn un lichid hrănitor, i-aș zice poem
Deși își schimbă starea de agregare în funcție
De bătăile cu ciocul ale porumbelului amator
Nu l-ai văzut? Dă scroll, te rog, vezi că pricăjit în versul al doilea
Prin urmare, nu sunt așa de singură cum părea
Anotimpul acesta al trupului ghemuit nu depinde de fazele Lunii
Și nici de cometa cu coadă de cal care trece târziu, dar farte trâziu
Aproape spre dimineață pe pagina albă
Sunt mult mai mică, aproape copil în ipostaza asta de fetus
Am degenerat cumva întru-un mamifer cu branhii
Mestec de două ori dimineața ca pe o felie de viață
Ivită printre ulucile acestui gard din fier forjat
După care vertebrele pot ceda

Iubirea

Este un tip de penitenciar

Nimeni nu știe ce se petrece în mine
Dincolo de pielea mea mor oameni

Se gazează amintirile schiloade care nu mai folosesc la nimic
Sunt privată de libertate în propriul corp
Parcă aș fi mama care urmează să mă nască
Și se chinuie, se chinuie în durerile nașterii

În mine este un lagăr de muncă corecțională

Am pe corp zone nepopulate
Siberii acute unde nimeni nu lasă urme în zăpadă
Pe acest câmp de tundră caut

Sap, dezgrop, mănânc mușchi și carne de caribou
Asta în zilele bune, alteori mă camuflez în albul foii
Și stau la pândă în acest tip de peniteciar
Căruia zilnic îi pun sârmă ghimpată

O cucuvea pe cercul meu polar șuieră poemul acesta obișnuit
E încă foarte frig, nimeni nu știe ce se petrece în mine
Cumva, doar tu, dincolo de piele mea
Trăiești

6 cuvinte, fără emulație

sunt foarte multe lucruri de făcut la Paris
mai întâi de toate vom face dragoste
într-o cameră mică de hotel sau unde se va nimeri
vom mânca la un restaurant chinezesc
pe mine iar mă vor întreba ospătarii
de ce nu vreau să vorbesc chineză
dacă semăn așa de bine
le voi spune doar că sunt un cobai în trecere prin oraș
un om sărac cu o singură dorință în viață
și o inimă de plastic pe umărul stâng
cel pe care te așezi când dormi
sunt foarte multe lucruri de făcut la Paris
mai întâi de toate vom face dragoste
până când ni se vor termina și banii și venele
vom mânca la o cantină cu flori de gheață pe geam
prin care pământul ni se va părea pătrat și oamenii mai buni
vom face acrobații în piața Chareles de Gaulle
vom merge pe sfori la înălțimea sufletelor moarte
voi câștiga un loc de veci în trupul tău
și tu o moară roșie de pluș

Dren

ȘI EU POT FI DREN

Poem premier cru

ţi-a trecut vreodată prin cap
că trupul tău este un castel franţuzesc de pe valea Loarei
indiferent cât timpul sau apa ar eroda picioarele
el continuă să trăiească viu sau cel puţin viabil
chiar dacă pe umeri pe undeva este puţină igrasie
sau inima a prins mucegai, el continuă să trăiască
în carne şi oase pulsând sângele zi de zi
ca şi când asta ar fi cea mai importantă menire
nu, deloc, nu ar trebui să gândesc mercantil
ce ofer şi ce primesc
dacă ar fi aşa
aş putea oferi multe spre vânzare, cărămizi arse la soare
cu etichetă celule stem, aş trăi minunat din afacerea asta
luciul de deasupra apei mi-ar ţine de foame
am podgorii imense de foi de hârtie
din care fac cel mai roşu şi sec poem premier cru
dacă-l pui pe limbă, înţeapă uşor, are un gust primitiv
de biserică ascunsă la încheietura mâinii şi busuioc
răsărit în prima dimineaţă după venirea ta
după o reţetă scrisă pe o pânză de in

O pagină A4 despre o lume compensatorie

Scrisul este un handicap, aşa cum un om fără braţe se ajută de proteză sau un om fără picioare se jută de un cărucior cu rotile şi scriitorii supravieţuiesc prin scris, scrisul este o unealtă, un bisturiu mai exact, tăios care deschide orice nu poate fi deschis, te duce cu gândul la nodul gordian, oferă multe soluţii, dacă nu deznoadă, taie, prin urmare ar trebui să se construiească un spital pentru scriitori, ei au mâinile bandajate mereu, sângerează zilnic, iar locul unde aripa încolţeşte devine tot mai alb, tot mai adânc. Ingineri, arhitecţi, faceţi ceva şi ţineţi în cuşti oamenii cu puteri depline, niciodată nu se ştie dacă vor răpi sau dacă vor devora la masa de scris ca pe o băutură ce înţeapă la limbă sângele trecătorilor.
Îmi place sau nu cum scrie un autor, îmi place sau nu o carte este pentru că ţine de structura interioară, e ceva organic, nu ţine de vreun nomenclator standard al vreunui succes. Îmi place „Întâlnire cu un necunoscut”, de Gabriel Liiceanu, pentru că am trecut prin aceleaşi poveşti, mi s-au întâmplat aceleaşi lucruri, detest aceleaşi greşeli gramaticale, altfel spus, mă leagă de el aceleaşi emoţii, aceleaşi stări, pe un altul poate nu.Totul depinde de hazard, de cum iei parte la viaţă, unuia i se pare relevant, mie nu şi invers, ţine efectiv de sânge. O carte trece sau nu prin sângele cititorului, fie ca o corabie pe nişte ape limpezi, fără să provoace nimic, doar ia la cunoştinţă fapte, întâmplări, fie provoacă valuri, furtuni, de genul râsete, plânsete şi atunci cartea se scufundă în el şi o poartă ani de zile, uneori toată viaţa. „Întâlnire cu un necunoscut” a eşuat în mine şi stă acolo luminând din adânc. Îmi e jenă să scriu în locurile publice în parcuri, în trenuri, la coadă la pâine, vorba vine, parcă aş avea un picior lipsă, mă târăsc greu afară şi nu-mi place să fiu privită din cauza handicapului. În camera mea lucrurile sunt normale, scriu mereu la birou, cerneala e o menstruaţie, corpul trebuie golit, curăţat, doar aici năpârlesc, lângă foi şi creioane, piciorul lipsă devine o aripă în plus, hârtia ridează sub mâinile mele cere apă şi cere mâncare, e tot mai bolanvă, tot mai bătrână şi nu ştiu cât timp o pot hrăni şi eu sunt tot mai bolnavă, tot mai bătrână, mergem împreună ca elefanţii.
La masa de scris inventez cel mai frumos balon propulsat cu o altă realitatea care mă ridică. Este o realitate ci nu ficţiune, pentru că ajung să trăiesc în povestea pusă pe hârtie, îmi aduc aici bagajele, mâncarea, stau ore întregi întinsă ca pe o plajă interminabilă unde din când în când valurile mai aduc cufere cu aur. Este aici o senzuliatate inexplicabilă, ceva ce ţine de o intimitate subtilă, şi totuşi nici aici nu mă dezvelesc total, dacă vreodataă voi uita laptopul deschis şi cineva îmi va găsi documentul, nu mi-ar plăcea să mă vadă în pielea goală.
Dacă un tablou are nevoie de lumină ca să-l poţi vedea, îl poţi fixa într-o ramă scumpă şi scoate la licitaţie, un poem, de exemplu, îl simţi în tine cum se naşte, cum îi dă mâinile, picioarele, cum se zbate, trăieşte foarte bine şi pe întuneric în mintea ta, ochii vioi ies prin piele ca puii de broască râioasă din specia aia căreia mereu îi uit numele, nu stă prins în cuie, în cel mai rău caz întide palmele spre fericirea ta, nici ascuns după un cearceaf alb nu stă, nu-i place să fie dezgolit aşa pur şi simplu în piaţa de vechituri, poemul depăşeşte rama şi curge pe zugrăveală până camera îşi pliază pereţii, hocus pocus, în cutia asta de carton poţi îndesa toate durerile.

Bucureşti 8ºC

când sunt singură am pe vene un fel de celuloză, o substanţă organică întrebuinţătă în industria poeziei, se pot fabrica iubiţi, insectare, dar mai ales fantome, din alea super de senzaţie care vin noaptea şi pun pansament la încheieturi, îmi place să privesc îndelung după trenurile din gara de nord, ca un bolnav ieşit de curând din spital îmi număr degetele de la coaste, atunci se întâmplă să merg prin ceasul din bucătărie, doar în scorbura asta se pot salva urşii polari, când golesc stomacul din creier, pe şira spinării se tolăneşte ca o pisică leneşă oboseala perversă de a nu fi lângă tine, tocmai mi-am împrăştiat părul cu un zgomot de şirag de mărgele, nu mai e nimic de spus şi asta mă ghemuieşte şi mai mult în tine, deschide umerii până la capăt, mă voi căţăra şi eu alături de clovni, când vine vorba de fâlfâit călătoria începe şi scriu anapoda despre un coviltir cu care ar trebui să-mi acopăr cuvintele, din ce material să fie, câţi metri pătraţi să aibă, să nu mai dea în foc la fiecare pieptănare, să se ocupe cineva de selecţie, pe vârste, pe aptitudini, uite un cuvânt fără dinţi, se poate trage în fire, în foi subţiri, nu-mi foloseşte la nimic, de obicei ar trebui să lase urme, chiar aici pe peron ca o placă de marmură pe tâmplă, aş vrea eu să nasc aşa într-o singură zi, dar poemul se naşte în tranşee, nu are nevoie de mamă, de sare, îl pot pipăi de arme ascunse sau treceri de pietoni, aş putea chema ambulanţa dacă sângerează prea rău când muşc din el ca dintr-o iesele fără isus, mă poate sufoca, la micul dejun o femeie lungită pe şezlong îl apără de gloanţe ca pe copil plutitor, îl pot duce la râu să-l albesc de infidelităţi, părinţii nu s-ar supăra pentru că am fugit de-acasă, mortul e mort nu se mai întoarce în pântec câte felii de lumină i-aş servi, e frig, e frig, dragul meu, soldaţii se duc în şir pe deasupra mea ca păsările toamna în cimitir, numai ele ştiu ce cuiburi au acolo, patul e vraişte, tv-ul merge, voi apărea şi eu în spatele tău bălăcindu-mă în mintea ta, e frig, e frig, dragul meu, iubirea nu se transmite nici prin cordonul ombilical, nici prin bluetooth, pe pielea mea este un târg de vechituri

6.30

lângă tine luminez altfel
am mereu 16 ani şi capăt pe zi ce trece alte culori
nu mai am acelaşi miros de poezie îmbâcsită
ştii tu aşa cum au cărţile vechi
cu paginile îngălbenite
lângă tine vorbesc o limbă nouă
niciodată trecătorii nu vor înţelege de ce
cuvintele se depun la marginea mâinilor
într-un fel de cuib, peste noapte
se nasc păsări cu însuşiri extraterestre
pot ajunge la reclama aia stupidă
din piaţa romană
unde dintr-o sticlă curge un lichid roşu
pe blocuri, ai zice că inima mea se scurge
pe stradă şi toată lumea trebuie s-o citească
de multe ori macaraua unde pescăruşii iernează
devine mică, atât de mincă încât
o pot îmblânzi
mă prelungesc cu fiecare atingere
sunt o cale ferată fără capăt
tu ştii asta foarte bine, cum mă întind în pat lângă tine
şi călătoresc, călătoresc
nu mai există camere, pereţi, dispar clădirile
se inundă străzile, se înneacă fiecare celulă
ca la un cutremur cu epicentrul în mine
nu mai există zile, nopţi, timpul se dilată
într-o alungire posibil să fie chiar vorba despre moarte
soarele nu mai răsare la locul lui, e undeva pe sub
mâna ta dreaptă, dimineaţa când mă trezesc
lângă tine luminez altfel

Oraşul meu

oricând pot lua bilet chiar şi clasa I/ cu vedere spre pieptul tău/ mâinile tale mă îmbrăţişează ca o cale ferată/ aici pot face orice doresc/ am un cârd de ciori care dimineaţa trece pe foaia de hârtie/ cra-cra/ zboară alene peste trupul tău/ vânzătorii de ziare sunt şi ei prezenţi dar la o scară mult mai mică/ şi florăresele şi salvarea şi deratizatorii de impurităţile tâmplelor/ toate astea încap în tine/ o mie de străzi şi încă o mie de oameni care se plimbă pe ele/ e minunat/ de-a dreptul minunat să stau pe banca galbenă cu picioarele în sângele tău/ să privesc bărcile/ peştii cum se scufundă prin cuvinte/ şi eu/ şi eu în mod egosit nu dau harta asta nimănui/ nicio agenţie de turism nu ştie marea din palma ta

1 octombrie 2011

mă retrag la masa de scris ca un melc/ aici nu am coapse/ nu am sâni/ îmi aleg ceea ce scriu după cum îşi alege melcul sexul/ azi poezie/ mâine proză/ singurul organ tactil e cuvântul/ uneori sângerează/ alteori pur şi simplu dezertează ca un puşcăriaş din propria piele/ îl urmăresc o vreme prin bălţi/ prin mirişti până-i pierd urma/ de puţine ori reuşesc să-i pun cătuşele şi-l întorc la mine…scrisul meu e fluid/ şerpuitor şi murdar/ un fluid care trece încet prin perfuzie când stau liniştită pe patul de spital/ niciodată nu am ştiut ce conţine/ dar ştiu că-mi face bine

Cura de dezintoxicare

o cană de ceai verde cu seminţe de chimen
dimineaţa la prima oră
când încă nu ai apucat să atingi pereţii
duce la fluidizarea amintirilor

este interzis în această perioadă
orice contact cu uşa

se stă în cameră
cu capul aplecat peste foile albe
îngurgitând încet, încet vaporii de poezie

în tot acest timp mirosul de metafore
este din ce în ce mai accentuat
numai femeile înaripate au dreptul la el

aripile trebuie să fie închise etanş
nicio zbatare să nu se risipească

esenţa jocului are un efect benefic asupra
vederii, după câteva ore
se poate privi prin tavan copilăria
cum trece cu ghiozdanul plin de castane

la prânz se repetă exerciţiul
de data asta se pune mâinile pe faţă
se stă aşa vreme de 15 minute
timp în care iubirea capătă formă de măr
rotundă, primejdioasă
din care-ţi vine să muşti

Poem

ştii ce-mi lipseşte cel mai mult
din toate aceste întâmplări?
felul în care mureai, era atât de spontan
ca un poem pe care-l scrii repede
cu pixul unde nimereşti

absenţa ta este o apă
cursă dintr-o conductă fisurată
inundă toate camerele
un şarpe care se strecoară în patul meu
şi mă sugrumă în somn

îţi aminteşti ziua în care mi-ai scris pe sâni
versul despre cocktailul molotov?

a doua zi m-am scuturat de tine
pe duşumea cădeau origami

azi întorc moartea pe toate părţile
virilă, pieptănată cu grijă, bine hrănită
pregătită de start în orice clipă
ca un cal de curse
trece printre noi

“Întâlnire cu un necunoscut”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

sursa

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEnt%C3%A2lnire-cu-un-necunoscut

Târg de poezie

Pentru că poezia este vie şi are nevoie doar de puţin spaţiu de desfăşurare, de pe 21 pe 23 octombrie, Institutul Francez îşi deschide porţile unui Mare Târg de poezie. Târgul cuprinde Degustări Literare, performance-uri, poeţi români şi invitaţi străini, lecturi, expoziţii, ateliere şi vânzare de carte de poezie şi se va desfăşura pe Dacia 77 la Institutul Francez şi librăria franceză Cărtureşti. Celelalte evenimente vor avea loc la Muzeul Literaturii Române şi Centrul Naţional al Dansului.

Inaugurarea târgului este joi, la ora 19, la librăria Cărtureşti de la Institutul Francez, în cadrul Degustărilor Literare cu Matei Martin. Împreună cu poetul sonor Anne-James Chaton şi cofondatorul revistei Gruppen, Laurent Jarfer, meniul propuse de Matei este copios : o panoramă a poeziei contemporane în Franţa, România şi Europa şi o dezbatere deschisă despre traducerea în poezie.

Când se înserează bine, la ora 21, Anne-James Chaton, Laurent Jarfer şi Norzeatic vor urca pe scenă pentru 3 performance-uri de excepţie de poezie contemporană.

În a doua zi a târgului, vineri 22 octombrie, Muzeul Literaturii Române va inaugura la ora 14 expoziţia « nobleţea scriiturii feminine », dedicată poetelor române care s-au exprimat în limba franceză.

La ora 18, la Institutul Francez, poeta Svetlana Cârstean va anima primul său atelier de poezie : Cercul poeţilor apăruţi, cu tema « Cine editează ? Cine promovează ? », împreună cu editori de poezie de renume. Atelierul va fi urmat de o lectură a poetului Sorin Gherguţ, care va prezenta şi noua lui carte, Orice (Ed. Pandora M).

De la ora 21 începe Noaptea Albă a Poeţilor : Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Simona Popescu, Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu, Floarea Ţuţuianu, Gabriel Chifu, Marin Mălaicu Hondrari, Beatrice Popescu, Cosmin Perţa, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu, Paul Aretzu, Şerban Axinte, Mircea Bârsilă şi Marian Drăghici îşi vor preda pe rând ştafeta într-un şir blingv de lectură, punctat de improvizaţiile lui Mircea Tiberian.

Sâmbătă 23, atelierele pentru copii vor fi dedicate poeziei. De la ora 17, la MLR se va ţine o lectură orchestrată de Ioan Groşan cu Ioan Es. Pop, Ion Mureşan şi Eugen Suciu, acompaniată de Mircea Tiberian şi Nadia Trohin pe acorduri de jazz. De la ora 20, Jumătatea Plină îl invită pe Anne-James Chaton la Sâmbăta sonoră, CNDB.

Publicul va putea alege dintre numeroasele cărţi de poezie şi va primi un semn de carte de ocazie pentru fiecare carte cumpărată.

sursa

http://blog.carturesti.ro/?p=3211

Te iubesc şi azi

cu toate că s-a întunecat mai devreme
şi lumina îţi cădea altfel pe trup
mă repet nesfârşit
îmi modific oasele
în câteva frunzişuri
intru-n pielea ta
mă învelesc în ea
ca într-o peşteră nouă
înot iarăşi prin tine
nici în aval, nici în amonte
mă încurc mereu
şi azi am mai murit
şi azi am mai albit
nimic nou
sângele picură pe duşumea
la fel ca în prima zi
rarefiat, fără cuvinte
tot nu crezi? ascultă cu atenţie
zgomotul roţilor de tren
în noaptea asta îţi dorm
pe umărul drept

Erezie

de când ţi-am atins pielea, buzele mi-au crăpat ca un pahar de şampanie
moartea dă pe-afară din mine şi înţeleg în sfârşit ce-mi spui
doamne mă uit la tine cum dormi şi nu-mi vine să cred
ce fortăreaţă ai lângă glezne, câţi soldaţi te păzesc şi cum
tremură asfaltul sub tălpi, în loc de privire un templu nelocuit
lăsat pradă mâinilor mele, am jefuit tot, e pustiu, vid
nicio moleculă de poem, şi totuşi dimineaţa te ridici iar din mine
ca o pleoapă leneşă, înveţi iar să stai vertical, să pronunţi câteva silabe
te scuturi de rămăşiţe ca de o placentă inutilă
te-ai mai născut şi azi o dată, râzi şi împrăştii mărunţişul la picioare

când suntem împreună nu avem nevoie de translator
mă furişez în frumoasa analfabetă, tu în vânătorul de cerbi
până trece ziua eu învăţ deja pe de rost mersul tău
iarba încolţeşte mai repede chiar aici printre rânduri
ceata de îngeri care-mi era sortită dă năvală, atunci eşti derutat
nu ştii dacă este zi sau noapte, unde te îndrepţi
dacă trebuie să ridici jaluzele sau să tragi inima mai jos în stomac
nu contează ce limbă se vorbeşte în oraşul ivit între noi
dacă sunt străzi, stâlpi de iluminat, lilieci
sau că efectul placebo e un nor tumefiat

stăm goi în pat ca nişte clepsidre fără nisip
ne umplem unul cu altul, un soi iarnă, transparenţi
până dincolo de hematii, văd calota polară cu urşi întinşi pe banchize
mi se face foame să-ţi deschid coastele, să aprind iar lumina

Despre limite şi pasiuni

astăzi există santinele la fiecare colţ de stradă, nu le percepem cu ochiul liber
avem nevoie de un fel de poetică a pătrunderii-n zidul celuilalt
un fel de al 3-lea ochi clocotitor în subteranele vocii
astăzi există un remediu pentru orice situaţie anacronică
stupefacţia este şi mai mare dacă ceri o pastilă a morţii
ţi se dă un rechin de plastic pe care te poţi duce în larg
sau dacă ţi se pare ilogic poţi intra într-o librărie
de exemplu, la Cartureşti sunt pilule câte vrei
chiar pe parchet, dacă mergi încet auzi
cum plesnesc sub tălpi privirile mirate ale autorilor din raft
sau chiar ale clienţilor care sorb ceaiul faraonului
cu aromă de fum din hieroglife arse între pumni
încă o inovaţie incalificabilă, probabil Ramses ar mai porni
câteva bătălii pentru această redută
astăzi există un dig al iubirii, vezi, asta nu ştiai
din mine pleacă o punte îngustă sub care dănţuie o lume cu bocancii murdari
ultima treaptă e undeva în inima ta, acolo se aud pescăruşii agitaţi
cum se hrănesc din stârvul ei
astăzi există un loc pentru inocenţi
oricine poate desena pe Bulevardul Magheru cu o cretă albă un cerc în care să stea ca-ntr-o colivie
să privească nepăsător pietonii care trec prin el şi nu-i simt tristeţea
sub degete i se naşte o corabie când plouă, atunci pleacă fără să spună un cuvânt
astăzi e o zi ca oricare alta, 22C, am motive, am pasiuni, cursa continuă
îmi vine în minte întrebarea din „Antimetafizica”, „Când ai obiectualizat prima oară cerul?”
când ai fost conştient de el sau când l-ai perceput ca pe un obiect, nu?
eu am un cer personal, îl ţin în buzunar, când mi-e dor de tine îl scot şi-i dau drumul
dincolo de linia de sosire erupe un vulcan
şi acum după o mie de ani mă trezesc într-o vietate stupidă cu limită la accesul în viaţa ta,
cu limită la semaforul din creierul meu
ceva nu merge, undeva a dat eroare, trebuie să resetez mersul prin tine
undo typing refresh research print preview
next life will be better

Anestezic de scurtă durată

din orice îngrădire poţi ieşi. nu contează dacă ai uşă de lemn, grilaj de metal, sârmă ghimpată sau chiar un om cu braţele pe mijlocul tău. trebuie doar să te rostogoleşti şi să vezi libertatea din tine. aici nu mai există niciun fel de margini. chiar dacă eşti prins în interior, cu multe tăieturi, vârtejuri, capcane, tavanul niciodată nu este fals. din orice îngrădire poţi ieşi.

Un Dumnezeu firav

şi iată-mă întorcându-mă la singurătatea mea acută ca la o mama bătrână care întotdeuna tace.

m-am închis singură în cameră şi nu am mai lăsat pe nimeni să intre. de fapt nici nu avea cine. am rotit cheia în uşă de câte ori s-a putut, am murit, m-am născut, am scris pe pereţi, pe mâini, pe picioare, pe parchet, pe faianţă, pe muşamaua de pe masa din bucătărie, mi s-a terminat creionul, am ascuţit altul şi altul. mi-am luat alt număr la cosmo, alt id, alt cnp, alţi ochi. acum văd pe întuneric cum îmi încolţeşte altă inimă, văd prin pereţi ce fac vecinii, cum renovează, cum schimbă nituri, aorte. aşa că am renunţat şi mi-am scos ochii pe farfurie. asta m-a distrat cel mai mult, era un fel de euforie, de răget, de foame infantilă când îmi vedeam doar intestinele şi nimic altceva.

şi iată-mă întorcându-mă la singurătatea mea acută ca la o mama bătrână care întotdeuna tace.

la intrarea în oraş pe o pancartă albă scria destul de lizibil de la depărtare: „femeia cu un singur trup locuieşte în tine”. primul gest a fost să-mi verific centura de siguranţă, care era la locul ei, drept pentru care am izbit-o de câteva ori peste umăr să mă asigur că mă doare şi că trăiesc. mă gândeam ca la un exponat într-un muzeu inedit cum va fi femeia la a cărei picioare scriitorii zac întinşi ca foile albe, aşteptând să fie umpluţi de ceva divin, cu pielea pregătită să i se dea foc. aş vrea să uit ce zi este azi, ce lună şi ce anotimp, să mă întind în pat ca florile de plastic peste un trup inert, un obiect fals fără prea multe reziduri sentimentale, nimeni să nu-mi mai spună: „eşti o femeie frumoasă”, lângă mine o grenadă de mână sau un ins deşuchiat cu miros de poet andaluz, o sticlă de rouă, marea din capul pieptului dă semne de oboseală. am telefonul pe silent, infirm, înseamnă că toamna vine mai devreme. nu mai ies din mine nici pentru un Dumnezeu firav, aproape că m-am lipit de pereţi, lividă, cu piciorele reci, singura salvare din groapa asta adâncă pe care mi-ai săpat-o zi de zi este să mă caţar afară, cu unghiile pline de pământ încep să orbesc.