Scrisul este un handicap, aşa cum un om fără braţe se ajută de proteză sau un om fără picioare se jută de un cărucior cu rotile şi scriitorii supravieţuiesc prin scris, scrisul este o unealtă, un bisturiu mai exact, tăios care deschide orice nu poate fi deschis, te duce cu gândul la nodul gordian, oferă multe soluţii, dacă nu deznoadă, taie, prin urmare ar trebui să se construiească un spital pentru scriitori, ei au mâinile bandajate mereu, sângerează zilnic, iar locul unde aripa încolţeşte devine tot mai alb, tot mai adânc. Ingineri, arhitecţi, faceţi ceva şi ţineţi în cuşti oamenii cu puteri depline, niciodată nu se ştie dacă vor răpi sau dacă vor devora la masa de scris ca pe o băutură ce înţeapă la limbă sângele trecătorilor.
Îmi place sau nu cum scrie un autor, îmi place sau nu o carte este pentru că ţine de structura interioară, e ceva organic, nu ţine de vreun nomenclator standard al vreunui succes. Îmi place „Întâlnire cu un necunoscut”, de Gabriel Liiceanu, pentru că am trecut prin aceleaşi poveşti, mi s-au întâmplat aceleaşi lucruri, detest aceleaşi greşeli gramaticale, altfel spus, mă leagă de el aceleaşi emoţii, aceleaşi stări, pe un altul poate nu.Totul depinde de hazard, de cum iei parte la viaţă, unuia i se pare relevant, mie nu şi invers, ţine efectiv de sânge. O carte trece sau nu prin sângele cititorului, fie ca o corabie pe nişte ape limpezi, fără să provoace nimic, doar ia la cunoştinţă fapte, întâmplări, fie provoacă valuri, furtuni, de genul râsete, plânsete şi atunci cartea se scufundă în el şi o poartă ani de zile, uneori toată viaţa. „Întâlnire cu un necunoscut” a eşuat în mine şi stă acolo luminând din adânc. Îmi e jenă să scriu în locurile publice în parcuri, în trenuri, la coadă la pâine, vorba vine, parcă aş avea un picior lipsă, mă târăsc greu afară şi nu-mi place să fiu privită din cauza handicapului. În camera mea lucrurile sunt normale, scriu mereu la birou, cerneala e o menstruaţie, corpul trebuie golit, curăţat, doar aici năpârlesc, lângă foi şi creioane, piciorul lipsă devine o aripă în plus, hârtia ridează sub mâinile mele cere apă şi cere mâncare, e tot mai bolanvă, tot mai bătrână şi nu ştiu cât timp o pot hrăni şi eu sunt tot mai bolnavă, tot mai bătrână, mergem împreună ca elefanţii.
La masa de scris inventez cel mai frumos balon propulsat cu o altă realitatea care mă ridică. Este o realitate ci nu ficţiune, pentru că ajung să trăiesc în povestea pusă pe hârtie, îmi aduc aici bagajele, mâncarea, stau ore întregi întinsă ca pe o plajă interminabilă unde din când în când valurile mai aduc cufere cu aur. Este aici o senzuliatate inexplicabilă, ceva ce ţine de o intimitate subtilă, şi totuşi nici aici nu mă dezvelesc total, dacă vreodataă voi uita laptopul deschis şi cineva îmi va găsi documentul, nu mi-ar plăcea să mă vadă în pielea goală.
Dacă un tablou are nevoie de lumină ca să-l poţi vedea, îl poţi fixa într-o ramă scumpă şi scoate la licitaţie, un poem, de exemplu, îl simţi în tine cum se naşte, cum îi dă mâinile, picioarele, cum se zbate, trăieşte foarte bine şi pe întuneric în mintea ta, ochii vioi ies prin piele ca puii de broască râioasă din specia aia căreia mereu îi uit numele, nu stă prins în cuie, în cel mai rău caz întide palmele spre fericirea ta, nici ascuns după un cearceaf alb nu stă, nu-i place să fie dezgolit aşa pur şi simplu în piaţa de vechituri, poemul depăşeşte rama şi curge pe zugrăveală până camera îşi pliază pereţii, hocus pocus, în cutia asta de carton poţi îndesa toate durerile.
