Copy Paste

Trăiesc într-un spațiu restrâns cu spatele încovoiat și genunchii la gură
Cu geamurile închise etanș, chircită în dezordinea mea
Uneori nu știu care mi-e mâna, piciorul, văd cu inima
O mlaștină unde peștii se zbat pentru o picătură de apă dulce
Venele se deșiră aiurea ca niște fire de ață în ghearele unei pisici mofturoase
La cel mai mic zgomot îmi retrag cuvintele
Coarne de copac abia răsărite într-o farfurie plată
În care uneori torn un lichid hrănitor, i-aș zice poem
Deși își schimbă starea de agregare în funcție
De bătăile cu ciocul ale porumbelului amator
Nu l-ai văzut? Dă scroll, te rog, vezi că pricăjit în versul al doilea
Prin urmare, nu sunt așa de singură cum părea
Anotimpul acesta al trupului ghemuit nu depinde de fazele Lunii
Și nici de cometa cu coadă de cal care trece târziu, dar farte trâziu
Aproape spre dimineață pe pagina albă
Sunt mult mai mică, aproape copil în ipostaza asta de fetus
Am degenerat cumva întru-un mamifer cu branhii
Mestec de două ori dimineața ca pe o felie de viață
Ivită printre ulucile acestui gard din fier forjat
După care vertebrele pot ceda

Demoscene

Grila jocului este un trup de femeie la care visezi zi de zi
Tu subdivizat în celulele ei ca o tapițerie din secolul al XVI-lea
Se trage cu penseta vene din ea ani de zile
Corpul ei oferă o singură soluție ca un sudoku clandestin
Când îți vinzi un rând de piele, geaca kaki, tabloul cu fecioara Maria
Doar, doar, frica va ieși din oase ca un vânt rece de primăvară
Și pe scaun va sta apoi pielea ei, ea undeva prăbușită în tine
Unde e, unde e?! Ar trebuie să începi de la șira spinării
Corpul ei oferă o singură soluție ca un aruncat de la etaj
Între o sticlă de whsiky obținută prin distilarea unei plămezi de cereale
Și trupul ei de femeie obținut prin distilarea cuvintelor
Care crezi că e asemănarea?
Asta?

Trusa de unelte – 3 poeme Sarah Kane

*
Îmi cumpăr România Literară, o fisă, un espresso scurt
Apoi la chioșcul de bilete, un bilet vă rog, casiera nu întreabă
Știe unde merg de luni de zile, îmi acopăr bine inima
E plin de cerșetori deja, un veteran de război cu decorații lipite pe haină
Trece pe lângă mine, îl privesc lung, ce om, acest om a luptat
Îmi spun în gând, în timp ce valiza pe roți face un zgomot infernal
Am de mers 4 ore, 4 ore în tren, lângă oameni cu care voi împărți
Ziarul, covrigul, o parte din viață, la capătul peronului
Bețivii cu palme de ceară se topesc pe asflat
Nu mai e loc de realitate, e un vis bolnav
Rimelul mi-a pătat obrazul, căldura ta o port cu mine
Ca pe un talisman ascuns între coaste, este acolo un loc
Unde te refugiezi, după fiecare călătorie mor mai puțin
Vreau să respir, vreau să respir, pe foaia asta e un tub de oxigen
În pun pe față, degeaba tot nu te văd, îmi cumpăr România Literară
O fisă, un espresso scurt, ciorile deasupra cuvintelor
Se rotesc, caută nuci, nu am nuci, am doar amintirea cu tine
Pe care o sparg, zbang, aici pe foaia asta, mi-e foame
Miezul cărnos, zemos îmi curge pe gât ca un suc de portocale
Nu am dat mită pentru amintirea asta, mintea mea nu mi-a cerut nimic
A venit pur și simplu, încet, calm, ca trenul acela în care împart
Ziarul, covrigul, setea de tine, bateria descărcată
Și mai ales fereastra, da, fereastra închisă etanș
Ca inima mea al cărui miros îl adulmeci doar tu

*
Fiecare om are nevoie de un loc ascuns în care să se retragă
Singur, fără copii, fără carnea pe el, fără țigări
Un loc împrejmuit de un zid înalt și alb
Mulți ar cădea dacă s-ar încumeta să treacă
Un loc curat și mereu liber, fără viză de trecere
Unde îi e permis să urce până dă de acoperiș
Poate fi o foaie albă sau un câmp deschis
Vânătorul va duce pușca la ochi și se va mira
Oare ce e vietatea asta ivită în poiană
Nu e nici animal, nici om, pare un sfânt
Dar nu are tiară, și mersul, da, mersul
Îmi pare cunoscut, un lipițan, un sunet
Fiecare om are nevoie de un loc ascuns în care să se retragă
Apă murdară care a inundat liniștea
O pivniță în care să coboare doar când nu mai are ce mânca
Poate o văgăuna sau un corp de femeie
Mamă, iubită, oricum ceva cu înveliș calcaros
Frunze verzi și un foc în sobă
Ceva ca un pântec sau ca un sicriu
Unde e mereu întuneric, pânze de păianjeni
Și multe alte uși pe care le aud și eu dimineața cum scârțâie
*
Nu trebuie să povestești în poezie, spune Mircea Ivănescu
Trebuie doar să bei paharul cu vin
Oameni trec, oamenii șoptesc
Poezia pe buze roade carnea până la maxilar
Și apoi?
Și apoi?
Ce ar mai fi de spus?! Nu povestesc
Dau din mâini și din picioare
Mă zbat în cea mai nefericită alegere
Mai bine mă întorc la masa de scris
Nu trebuie să povestești în poezie, spune Mircea Ivănescu
Trebuie doar să dai foaia albă peste cap
Să-i bei adâncul până dai de alb. Ha-ha!

Purificare

Aș fi vrut să fiu iubita lui Allan Poe

într-o lume intermediară între cer și pământ
să port coroniță din flori de câmp când intru în patul lui
cuvintele toate să tremure din temelii

pe trupul meu de marmură scrie in memoriam
pielea strălucește mai mult ca o piatră funerară
în bătaia iubirii tale

sunt doar iubita ta dintr-o viață oarecare
îmi dau jos versurile de lapte în plină zi
halucinant de goală, fluidă-n fața ta

pe un pământ orb și greu și plin de case friguroase
în care nu voi dormi niciodată

semeni zdrobitor de mult cu mama ta
când răsare soarele de sub sânii mei
asta nu schimbă cu nimic cele zece porunci

îmi pipăi aripile să mă asigur că sunt la locul lor
cuminți, acolo în imaginația mea

aș fi vrut să fiu iubita lui Allan Poe dimineața devreme
când stoluri de poeme ca niște vulturi pleșuvi
trec peste București și ciuguleasc din stârvurile
căzute din noi peste noapte

sunt o ființă hibridă într-o lumea intermediară
între mine și tine, eu niciodată nu știu cine mai sunt

îți mut inima de la stânga la dreapta
ori de câte ori e nevoie să redevenim copii

6 cuvinte, fără emulație

sunt foarte multe lucruri de făcut la Paris
mai întâi de toate vom face dragoste
într-o cameră mică de hotel sau unde se va nimeri
vom mânca la un restaurant chinezesc
pe mine iar mă vor întreba ospătarii
de ce nu vreau să vorbesc chineză
dacă semăn așa de bine
le voi spune doar că sunt un cobai în trecere prin oraș
un om sărac cu o singură dorință în viață
și o inimă de plastic pe umărul stâng
cel pe care te așezi când dormi
sunt foarte multe lucruri de făcut la Paris
mai întâi de toate vom face dragoste
până când ni se vor termina și banii și venele
vom mânca la o cantină cu flori de gheață pe geam
prin care pământul ni se va părea pătrat și oamenii mai buni
vom face acrobații în piața Chareles de Gaulle
vom merge pe sfori la înălțimea sufletelor moarte
voi câștiga un loc de veci în trupul tău
și tu o moară roșie de pluș

Psalm 22

conurile sunt umede, ar fi trebuit să le pun lângă o sursă de căldură să se deschidă
le voi pune lângă inima ta, le voi pune lângă buzele tale
dimineața la micul dejun voi firimituri din pielea mea
lângă ceașca de cafea cu lapte vei găsi o figurină de hârtie mică, foarte mică
în care va fi scris un poem, un poem despre cum să ucizi o iubire
un tratat mai exact, despre cum să scoți din rădăcini femeia care te iubește
în timp ce vei desface figurina, poemul ți se va prelinge pe degete
ca o dulceață făcută din inima mea, o dată ce ai mușcat
și ai ingerat otrava sângele nu se mai curăță, antidotul este pe partea cealaltă
trebuie să muști din nou să-ți revii, te iubesc pentru că știi din oră în oră
știi ce pași fac, ce am cumpărat de mâncare pentru îngeri și ce am mai scris
te iubesc mai ales dimineața când te împiedici căutând țigările
te iubesc mai ales când faci pește prăjit și știe tot cartierul
te iubesc când îmi aduci de la piață semințe de floarea soarelui
te iubesc când mă pui să-ți recit poeme erotice
când bem vin fiert la barul acela fără camere de luat vederi
te iubesc când îmi cauți prin telefon numere de bărbați
ăsta cine e, șterge-l, nu ai tu ce vorbi cu el
dar cel mai mult te iubesc în gară când sângele ți se albește
un fel de frică și un fel de moarte apasă pe umerii tăi atunci
eu fac câteva poze, cu tine, cu valiza, dar moartea continuă să privească
trenul pleacă, sângele tău este alb și azi, iubirea ta un loc de veci
în care am intrat de vie și stau acolo indiferent cât pământ vei arunca peste mine
iubirea mea, iubirea mea… e un loc în care soarele răsare de două ori pe zi
voi scrie o carte despre moarte, tu vei scrie o carte cu o altă femeie
îngerii se vor usca și-i voi înșira pe ață, din când în când
Isus pe cruce spune ceva ce tu nu ai înțeles niciodată

Zürich

azi noapte am dormit în patul tău
se făcea că era o cameră de copil
cu steluţe lipite pe geam
de lustră curgea o coadă de cometă
făcută din ciocolată
beam apă direct de sub inima ta
ţâşnea de aici un izvor cu o istorie
mai puţin cunoscută
cineva a deschis uşa şi mi-a adus negrese
nu am văzut cine, eu continuam să visez
sub tavanul plin de desene animate
camera se făcea un studio tv
patul era pus pe scenă
lumini! aparate de filmat! cineva striga “Action”
eu în tot acest timp mă întorceam pe partea cealaltă
cu perna în braţe
uneori întindeam mâinile în sus
să ajung la tine
m-am dat jos din pat şi puneam cărămizi
între mine şi spectatorii din sală
cărămizi, multe cărămizi
m-am dus din nou în pat
am tras pătura peste ochi ca un grilaj ponosit
păstrează palmele goale până mă voi trezi
aplauze

sms

coastele strălucesc ca o capcană în aşteptarea unei surse de hrană, nici nu ai habar ce închisoare ca un câmp deschis ţi-am pregătit, tu fericit-copil care a primit bomboane, baţi din palme şi intri de bună voie în castelul fără ieşire