Atelier de subzistență

Știi ce este ciudat?! Că sunt vie, exist, blogul ăsta nu e scris de o fantomă este scris de mâna mea prin care curge sânge, sunt cel puțin viabilă, îndeplinec condițiile vieții, ca un embrion de 3 luni care nu știm dacă va trăi sau nu, el există, moștenește încă din burtă terenuri, lanuri de grâu, parcele de foi albe, dar nu știm că se va naște. În fiecare seară cânt pentru mine, în fiecare seară sub bluza mea este un spectacol inedit care nu trece dincolo de nasturi, sunt pianistă la un hotel de lux, asta face ca la geamul de la etajul 1 să apară mereu porumbei.Consumatorii nu văd nimic, la concert oamenii se numesc spectatori, aici însă, se numesc consumatori. Faptul că eu cânt live dublează prețul cafelei, la urechile cosumatorilor ajunge aceeași muzică indiferent dacă este la un CD sau cântată direct la pian, nu schimbă cu nimic structura adn-ului lor, nici măcar nu mă văd, pianul este așezat într-un colț, eu cu spatele la mese, singura spectatoare din mine.
Tot ce vine din mine mă consumă.
Tu mă consumi, ești organul meu retractil, te țin adăpostit sub coaste, uneori mai ieși la lumină, apoi revii la locul somnului, te hrănești pe ascuns, niciodată nu ceri nimic. Poezia mă consumă, se hrănește din mine, dacă încep un poem, rezit, scriu, după care mi se face rău, trebuie să mănânc, jur așa mi se întâmplă, și nu accidental, mereu, cobor în bucătărie și-mi aduc lângă laptopul la care scriu, tije de țelina, branză, pop-corn, biscuiți, uneori îmi fac salată, uneori nu, urc cu ce găsesc prin bucătărie, să nu pierd ideea, starea, uneori iau un măr și alerg pe scări, hai că te-am păcălit, îmi revin imediat și simt cum prima mușcătură din măr mă pleznește sub piele ca un pumn cu multivitamine, pe măsură ce mănânc mă liniștesc, lupul se mai domolește, scriu apoi sigur și trist ca întotdeuna, dezvelesc oasele poeziei, o scot din mine ca pe un mort, o dată la 7 ani se întâmplă să scriu ceva genial, doar atunci, între timp alerg pe scări, aduc mâncarea, mă absorb eu însămi, mă absoarbe ea și tot așa până anii trec, ne îngropăm pe rând, ne lustruiem vertebrele, cântăm la ele, inventăm instrumente făcute din oase de om, lupul urlă la lună, eu de obicei urlu la poezie, când apare așa plină, în toate formele și toată splendoarea, mă ascund, efectiv, după primul copac apărut pe pagina albă, o las pe ea să fie vedeta, să danseze, mâinile îmi înghehață, pielea mi se schimbă, îmi cresc solzi, prind promoroacă, oricum mi se întâmplă ceva care mă scoate din carapacea de om. Locuiesc pe Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), asta nu schimbă cu nimic situația, însă, foarte aproape de spitalul pentru porumbei fără părinți. Aici sunt internați, mai ales iarna, porumbeii găsiți pe stradă, cei abandonați, cei care cerșesc firimituri de metafore, cei care nu mai pot cânta, cei care stau sus pe macaralele din Piața Amzei și deranjează pescărușii, cei care ciugulesc urmele poeților lăsate în zăpadă, aceștia sunt cei mai agresivi, necesită un tratament special, au nevoie să fie acordați. Chiar la intrarea în spital lângă o ambulanță pregătită non-stop de plecare este un afiș pe care scrie, zile de vizită marțea și joia, așa că cearta cu lupii e de prisos, ca să intru am nevoie de un sâmbure de poet, fie și cinic, de un fochist și un buchet de mireasă. Nu suport mirosul de formol, intru în primul salon, fur un porumbel și plec acasă cu el ascuns sub geacă.
I-am tăiat spatale fin, încă mai mișcă, ochii clipesc
Trebuie să acordez 20 de vertebre
Un fel de muncă benevolă, toți ar făcea-o cu bani grei
Ssss, în el foșnește ceva, ca o pădure primăvara
Un zumzet de cuvinte, niște limbi ciudate de șarpe apar din scroburi
Nu înțeleg nimic, e cel mai straniu porumbel
Căruia i-am deschis zborul chiar aici pe masa din bucătărie
Un copac în sicriu zace pe fundul pieptului, o adiere sublimă
Mă stropește pe față, sângerz puțin a poezie
Țârrrrrrrrrrrrrrrrr, sună cineva la ușă
Mai bine mă prefac că nu știu nimic
Nu eu am tăiat spinarea, oricum era un grilaj ruginit
Care ținea în frâu visele să nu devină târfe
Nu avea nevoie de el, acum zboară, zboară în el
Mă spăl pe mâini de funingine. Ce?! Nu știați
Porumbeii ca și îngerii când ies din ei, ies pe coșul casei
Deschid. Un cor de copii cânta Ave Maria
Le dau de pomană câteva pene albe
Ei se uită mirați, foarte mirați, întorc penele
Pe toate părțile, mirați, foarte mirați și fug
Voi învăța să vorbesc, poezia strică ochii
Am nevoie de ochelari, o mască de sudură
Fiecare vertebră are un sunet, un solfegiu anume
Cine înghite vertebre de porumbei
Dimineața pe stomacul gol a doua zi
Se va îndrăgosti, spune proverbul
Haha, te poți îndrăgosti pe o vreme ca asta?

Cam aşa stau lucrurile cu iubirea şi ura

când te iubesc, da, mă poţi ucide, cad la pământ imediat, fiecare celulă e vulnerabilă, mă poţi zdrobi între palme ca pe un fulg de zăpadă, în secunda următoare nu mai sunt, te uiţi în jur şi gata ai terminat treaba, te duci să cumperi flori de înmormântare, nimic nu mă poate reface, când te iubesc, mă omori pe mine cu toată fiinţa mea, toate persoanele de la fetiţa cu fundiţe în păr pregătită de grădiniţă pâna la femeia de pe peron, omori tot, toate etapele mele, nimic nu rămâne. când te urăsc, sunt altcineva, nu am de-a face cu tine, practic nu te cunosc, sunt exact ca o căprioară în captivitate care-şi respinge fătul fără remuşcări, tu omori pe altcineva nu pe mine, cânt te urăsc planez deasupra ta şi mă uit cum mă ameninţi fără să fac nimic rău mă omori “paranoico, dacă mă înşeli vei suferi toată viaţa”, “paranoico nu ieşi la cafea fără să-mi ceri mie voie pentru că te înşel şi-ţi trimit poze să mori de inimă”, “paranoico îmi deschid contul pe facebook şi agăţ femei”, “paranoico dacă nu-mi traduci caut alta, nicio grijă”, eu zbor şi râd şi zic “ce tâmpit”, cum mai dă din mâini, din picioare, ăsta se pune cu păsările! Ha-Ha.

Ieri ne-am despărţit

încet, încet
cu fiecare cuvânt spus ne despărţeam mai mult
ca un tren care pleacă din gară
fără zgomot, aproape ruşinos, ros de molii
voi căra bagajele acestei iubiri bolnave
pe oriunde voi merge
dacă aş vrea să le dau jos la poarta bisericii
ele se vor ţine scai de spate
nu mă voi putea ruga în linişte
bluzele vor rămâne mici, se vor decolora
mărgele se vor deşira, dar eu voi căra
zi de zi bagajul ca şi când ar fi un mugure proaspăt
iubirea asta îmi va ciuguli din carne mereu
umerii vor sângera zi de zi
până când voi plesni
şi-mi voi da întâlnire cu altcineva
iubirea asta va sta ca un embrion
gata să se nască iar
chiar acolo
pe banca unde aş săruta alt bărbat
buzele lui mi s-ar părea sărate
şi aş scuipa iar iubirea asta bolnavă
care mi-a umplut plămânii de secreţii
urât mirositoare
când vorbesc despre ea cuvintele
miros a cal mort bâzâit de muşte
degeaba mi-am pus sub tălpi cărămizi
iubirea asta s-a înecat în ea însăşi
şi-a mâncat singură mâinile
nu se mai poate reface
e verde-vineţie
cel care a fost muşcat se fereşte acum
şi de salamandre
o singură ieşire de urgenţă
foaia albă
vreau să fiu înmormântată
în coşciug cu tine
asta să spui copiilor tăi, soţiei tale
să laşi scris:
„când ea va muri să mă îngropaţi şi pe mine
dacă nu sunt mort încă
să mă omorâţi voi, dacă nu, să mă băgaţi de viu
voi şti să mor lângă ea aşa cum n-a mai murit nimeni”

O pagină A4 despre o lume compensatorie

Scrisul este un handicap, aşa cum un om fără braţe se ajută de proteză sau un om fără picioare se jută de un cărucior cu rotile şi scriitorii supravieţuiesc prin scris, scrisul este o unealtă, un bisturiu mai exact, tăios care deschide orice nu poate fi deschis, te duce cu gândul la nodul gordian, oferă multe soluţii, dacă nu deznoadă, taie, prin urmare ar trebui să se construiească un spital pentru scriitori, ei au mâinile bandajate mereu, sângerează zilnic, iar locul unde aripa încolţeşte devine tot mai alb, tot mai adânc. Ingineri, arhitecţi, faceţi ceva şi ţineţi în cuşti oamenii cu puteri depline, niciodată nu se ştie dacă vor răpi sau dacă vor devora la masa de scris ca pe o băutură ce înţeapă la limbă sângele trecătorilor.
Îmi place sau nu cum scrie un autor, îmi place sau nu o carte este pentru că ţine de structura interioară, e ceva organic, nu ţine de vreun nomenclator standard al vreunui succes. Îmi place „Întâlnire cu un necunoscut”, de Gabriel Liiceanu, pentru că am trecut prin aceleaşi poveşti, mi s-au întâmplat aceleaşi lucruri, detest aceleaşi greşeli gramaticale, altfel spus, mă leagă de el aceleaşi emoţii, aceleaşi stări, pe un altul poate nu.Totul depinde de hazard, de cum iei parte la viaţă, unuia i se pare relevant, mie nu şi invers, ţine efectiv de sânge. O carte trece sau nu prin sângele cititorului, fie ca o corabie pe nişte ape limpezi, fără să provoace nimic, doar ia la cunoştinţă fapte, întâmplări, fie provoacă valuri, furtuni, de genul râsete, plânsete şi atunci cartea se scufundă în el şi o poartă ani de zile, uneori toată viaţa. „Întâlnire cu un necunoscut” a eşuat în mine şi stă acolo luminând din adânc. Îmi e jenă să scriu în locurile publice în parcuri, în trenuri, la coadă la pâine, vorba vine, parcă aş avea un picior lipsă, mă târăsc greu afară şi nu-mi place să fiu privită din cauza handicapului. În camera mea lucrurile sunt normale, scriu mereu la birou, cerneala e o menstruaţie, corpul trebuie golit, curăţat, doar aici năpârlesc, lângă foi şi creioane, piciorul lipsă devine o aripă în plus, hârtia ridează sub mâinile mele cere apă şi cere mâncare, e tot mai bolanvă, tot mai bătrână şi nu ştiu cât timp o pot hrăni şi eu sunt tot mai bolnavă, tot mai bătrână, mergem împreună ca elefanţii.
La masa de scris inventez cel mai frumos balon propulsat cu o altă realitatea care mă ridică. Este o realitate ci nu ficţiune, pentru că ajung să trăiesc în povestea pusă pe hârtie, îmi aduc aici bagajele, mâncarea, stau ore întregi întinsă ca pe o plajă interminabilă unde din când în când valurile mai aduc cufere cu aur. Este aici o senzuliatate inexplicabilă, ceva ce ţine de o intimitate subtilă, şi totuşi nici aici nu mă dezvelesc total, dacă vreodataă voi uita laptopul deschis şi cineva îmi va găsi documentul, nu mi-ar plăcea să mă vadă în pielea goală.
Dacă un tablou are nevoie de lumină ca să-l poţi vedea, îl poţi fixa într-o ramă scumpă şi scoate la licitaţie, un poem, de exemplu, îl simţi în tine cum se naşte, cum îi dă mâinile, picioarele, cum se zbate, trăieşte foarte bine şi pe întuneric în mintea ta, ochii vioi ies prin piele ca puii de broască râioasă din specia aia căreia mereu îi uit numele, nu stă prins în cuie, în cel mai rău caz întide palmele spre fericirea ta, nici ascuns după un cearceaf alb nu stă, nu-i place să fie dezgolit aşa pur şi simplu în piaţa de vechituri, poemul depăşeşte rama şi curge pe zugrăveală până camera îşi pliază pereţii, hocus pocus, în cutia asta de carton poţi îndesa toate durerile.

Poemul pursânge

de fiecare dată devin mai puţină-n preajma ta
asta am spus-o de o sută de ori pe ziua de azi
sunt un fel de cadavru pe care studenţii taie
ce vor în neştire, exact ca la mina minovici
aşa se întâmplă cu tine, sunt numai simţuri
nu mai am nicio legatură cu literatura
doar respir, miros, gust din sângele tău
ca dintr-un vin citit de preot în ziua de Paşti
cumva cu teamă, oare ce mi se v-a întâmpla după
este felul meu de a avea aripi, acum înţelegi
de ce nu renunţ la tine, e vorba de zborul acela pervers
prins între filele unei cărţi ca-ntre picioarele unei femei
aici e tragedia, femeia aia sunt eu – un fluture de noapte
ce tocmai s-a aşezat pe lumina acestui poem nou-născut
doar respir, miros, gust din sângele lui
nu mai am nicio legătură cu tine

Scrisoarea nr. 3

în mine se poate arunca la infinit cu pietre
nu mai simt durerea, sunt un lac artificial
în jurul meru se descriu doar vibraţii
pe care nimeni în mod normal nu le resimte
un fel de radiaţii toxice care duc la cancer
este indicat să nu staţi lângă mine
am un soi de tristeţe care odată adulmeactă
dă dependenţă, sunt totuşi oameni
care au mirosit pericolul, unii sar în apă
să mă ajute, pe unii nu-i cunosc şi le mulţumesc
pentru gest, dar nu fac decât să-i atrag şi pe ei
în adânc, eu nu mai sunt om, nu trebuie să vă bazaţi
pe faptul că am trăsături comune cu voi, este doar o mască
în mine este o fiinţă de-a dreptul fabuloasă
dacă cineva atinge pielea se descriu un fel de vibraţii
un fel de tremur incolor, podeaua începe să scârţâie singură
câinii încep să latre, păsările zboară mai jos spre cuiburi
vecinii închid geamurile, trag draperiile, sting becurile
magazinele inchid, pe stradă maşini cu difuzoare
anunţă o epidemie, epidemia tristeţii
care se ia la o simplă atingere de deget, se aruncă manifeste
cu prospecte pentru o eventuală contaminare
se dezinfetează trotuarele cu amintiri frumoase
cetăţenii aruncă de la geam poze din copilărie
păpuşi, manuscrisele din sertare se dau gratis
în mine se poate arunca la infinit cu pietre
nu mai simt durerea, sunt o figurină de carton
trasă de sfori, spun da, nu, tot ce vreţi să auziţi
spun la comandă te iubesc, te urăsc, orice
creierul meu este în mâna actorului de teatru

din ciclul “Scrisori din lagărul trupului meu”

Scrisoarea nr. 1

când iubirea nu valorează niciun leu, adică exact nici cât un fluturaş
de plastic pentru prins părul, mie una îmi vine să vărs sânge
când mă gândesc că pentru mine nimeni nu ar da atâta
mai puţin de un bilet de tramvai, mai puţin de o pâine
două fise de metal pentru care nu te apleci să le iei
e o durere care nu trece, îţi stă aşa ca un os de peşte în gât
pe care nu-l poţi scoate şi cu care te obişnuieşti
până la urmă face parte din tine, durerea asta nimeni nu o poate extirpa
cu niciun bisturiu, cu niciun cuvânt, în nici o mie de ani
stai şi te gândeşti că Dumnezeu până la urmă nici el nu mai suportă
şi strigă în gura mare: „iubirea este altceva, de aici de la mine până la voi
ar trebui să vă daţi seama că este drum lung şi nu oricine are tălpi
pentru mine”, trebuie să năpârleşti de câteva ori să ajungi la iubire
să cerşeşti ţigări ştiind că nimeni a doua zi nu-ţi mai dă niciun ban
atunci ar trebui să te aşezi la masa de scris şi să te întrebi
oare dacă cumpăram cu un leu un fluturaş de plastic pentru prins părul
acum foaia asta de hârtie ar fi fost albastră ca un cer senin, l-ai fi putut
vedea pe Dumnezeu pe şezlong cum dă indicaţii şi tu te-ai fi numărat
printre cei care putea ajunge la iubire ca atunci când în copilărie
te ridicai pe vârfuri peste gardul vecinului să iei două cireşe

din ciclul “Scrisori din lagărul trupului meu”

Întâmplarea de la etajul 10

noaptea asta a fost aşa albă
ca o cameră de spital
am auzit oameni cum erau duşi de vii la morgă
împinşi de medicul de gardă
el spunea ceva de genul
şi nu auzeam prea bine
uşa era dintr-un material incolor
„ocupi patul degeaba
şi viaţa ta e ocupată de alţii
şi moartea vine acum să ţi-o ia
altcineva
oricum nu mai ai nimic
du-te de viu
du-te de viu”

mi s-a făcut frică
era trecut de patru dimineaţa
la mine nu intrase nimeni
noaptea asta a fost aşa albă
ca o foaie de hârtie
farfuria cu droguri este servită pe noptieră
un poem vechi, o felicitare, câteva poze
nu mă hrănesc cu nimic

liniştea s-a lăsat între noi
ca după o piesă de teatru
totul e consumat
numai avem ce să ne spunem

eu mă întorc cuminte acasă
eu mă întorc cuminte în mine

Poem exsanguu

nu-mi amintesc să fi văzut vreodată
un poem lipsit de sânge
toate pulsează, se ridică singure de la masa de scris
unele schiloade, altele cu un exces bizar al corporalităţii
în care autorii au îndesat toate vechiturile
plonjează prin cameră, se întorc
ca nişte cormorani ascultători
stau acolo unde li se spune
nu cer mâncare, se mulţumesc
cu câteva cuvinte elucubrante
şi un pahar de apă
piaţa e plină, dimineaţa la prima oră
se cumpără imediat
maşinile nu contenesc să mai aducă
se descarcă zilnic poeme putrede
lăzi peste lăzi
şi totuşi se citeşte, se gustă fin de la colţuri
ca brânzeturile franţuzeşti
pline de mucegaiuri scumpe
unele sunt pasibile de crime
altele comit suicid de la fereastra ochiului
direct pe pagina albă
nu-mi amintesc să fi văzut vreodată
un poem lipsit de sânge
am să spun puţin pe ocolite
un poem hamletizat „da”, este acela
cu aripi inoxidabile, făcut din titaniu
rezistent la intemperii şi păreri atemporale
despre cum e făcut şi din ce aliaj
de amintiri, popasuri la munte
este un secret bine păstrat
exclus să-i pun identitatea în joc
la fel cum eschimoşii îşi trimit în larg bătrânii
poemul acesta pluteşte pe o banchiză de hârtie

Dama de treflă

Povestea cu îngerul păzitor este doar o poveste în care evadez la fel cum evadez în poezie, aici pot lua orice formă, nu mă constrânge nimeni, nimeni nu-mi interzice să întreb „ce faci astăzi”. Îngerul este un om, un om fictiv, căruia unii i-au pus aripi şi i-au atribuit puteri miraculoase de îngrijire, un fel de pansament, atunci când te tai la deget, el să vină repede să închidă rană, în cazul meu, el nu vine, nu am fişă la cabinetul lui. Aş putea face o convenţie, să semnez un contract cu el să vină când am nevoie, deşi eu ştiam că vine pur şi simplu, aşa cum venea iubirea ta odată, pe neaşteptate, mă lua de de mână şi mă săruta.
…este mult de atunci, aproape că mi-aş felia creierul ca să dau de povestea aia din gară, mi-aş pune la microscop celulele moarte prin care mai răzbate cât de cât lumina, aş căuta prin gunoaie cu beţigaşul ziua când ne-am văzut prima dată, ziua când ne-am văzut ultima dată, de fiecare dată apare un peron, o valiză cu fluturi, o mare iubire zboară şi ea printre ei, este mult de atunci, am dat de imaginea dintr-o dimineaţă când mă săruta pe peron, de mii de ori, pe unde apuca, pe faţa, pe glugă, pe ochi, nu conta că-mi atinge pielea sau hainele, conta că încă mai era cu mine şi dorea să profităm la maxim de ultimul moment, ce se alege din noi, ce se alege din geamul acela mat al trenului, ce se alege din alergatul tău după trenul în care mă aflam, o carte, un film, două vieţi moarte…
Viaţa mea a fost trăită de alţii, nici nu mi-am dat seama cum, ce mult s-au hrănit oamenii din ea, nu am fost decât o pungă plină cu alimente, eventual un ambalaj foarte frumos, acum însă îmi dau seama că eu nu consum viaţa nimănui, dimpotrivă moartea lui Ivan Ilici este şi moartea mea şi nu pentru că m-ar durea aceeşi coastă, pur şi simplu viaţa din căruciorul cu rotile are alt început, ea nu începe atunci când deschizi fereastra dimineaţa, începe mult mai devreme, de aceea voi trăi mai puţin, mă consum altfel, nu ard decât la temperaturi foarte mari, acolo unde în mod normal un om obişnuit moare, eu abia atunci încep să trăiesc. Mă privesc în oglindă şi-mi dau seama că mor. Iubirea este o atrocitate.