Știi ce este ciudat?! Că sunt vie, exist, blogul ăsta nu e scris de o fantomă este scris de mâna mea prin care curge sânge, sunt cel puțin viabilă, îndeplinec condițiile vieții, ca un embrion de 3 luni care nu știm dacă va trăi sau nu, el există, moștenește încă din burtă terenuri, lanuri de grâu, parcele de foi albe, dar nu știm că se va naște. În fiecare seară cânt pentru mine, în fiecare seară sub bluza mea este un spectacol inedit care nu trece dincolo de nasturi, sunt pianistă la un hotel de lux, asta face ca la geamul de la etajul 1 să apară mereu porumbei.Consumatorii nu văd nimic, la concert oamenii se numesc spectatori, aici însă, se numesc consumatori. Faptul că eu cânt live dublează prețul cafelei, la urechile cosumatorilor ajunge aceeași muzică indiferent dacă este la un CD sau cântată direct la pian, nu schimbă cu nimic structura adn-ului lor, nici măcar nu mă văd, pianul este așezat într-un colț, eu cu spatele la mese, singura spectatoare din mine.
Tot ce vine din mine mă consumă.
Tu mă consumi, ești organul meu retractil, te țin adăpostit sub coaste, uneori mai ieși la lumină, apoi revii la locul somnului, te hrănești pe ascuns, niciodată nu ceri nimic. Poezia mă consumă, se hrănește din mine, dacă încep un poem, rezit, scriu, după care mi se face rău, trebuie să mănânc, jur așa mi se întâmplă, și nu accidental, mereu, cobor în bucătărie și-mi aduc lângă laptopul la care scriu, tije de țelina, branză, pop-corn, biscuiți, uneori îmi fac salată, uneori nu, urc cu ce găsesc prin bucătărie, să nu pierd ideea, starea, uneori iau un măr și alerg pe scări, hai că te-am păcălit, îmi revin imediat și simt cum prima mușcătură din măr mă pleznește sub piele ca un pumn cu multivitamine, pe măsură ce mănânc mă liniștesc, lupul se mai domolește, scriu apoi sigur și trist ca întotdeuna, dezvelesc oasele poeziei, o scot din mine ca pe un mort, o dată la 7 ani se întâmplă să scriu ceva genial, doar atunci, între timp alerg pe scări, aduc mâncarea, mă absorb eu însămi, mă absoarbe ea și tot așa până anii trec, ne îngropăm pe rând, ne lustruiem vertebrele, cântăm la ele, inventăm instrumente făcute din oase de om, lupul urlă la lună, eu de obicei urlu la poezie, când apare așa plină, în toate formele și toată splendoarea, mă ascund, efectiv, după primul copac apărut pe pagina albă, o las pe ea să fie vedeta, să danseze, mâinile îmi înghehață, pielea mi se schimbă, îmi cresc solzi, prind promoroacă, oricum mi se întâmplă ceva care mă scoate din carapacea de om. Locuiesc pe Lascăr Catargiu (fost Ana Ipătescu), asta nu schimbă cu nimic situația, însă, foarte aproape de spitalul pentru porumbei fără părinți. Aici sunt internați, mai ales iarna, porumbeii găsiți pe stradă, cei abandonați, cei care cerșesc firimituri de metafore, cei care nu mai pot cânta, cei care stau sus pe macaralele din Piața Amzei și deranjează pescărușii, cei care ciugulesc urmele poeților lăsate în zăpadă, aceștia sunt cei mai agresivi, necesită un tratament special, au nevoie să fie acordați. Chiar la intrarea în spital lângă o ambulanță pregătită non-stop de plecare este un afiș pe care scrie, zile de vizită marțea și joia, așa că cearta cu lupii e de prisos, ca să intru am nevoie de un sâmbure de poet, fie și cinic, de un fochist și un buchet de mireasă. Nu suport mirosul de formol, intru în primul salon, fur un porumbel și plec acasă cu el ascuns sub geacă.
I-am tăiat spatale fin, încă mai mișcă, ochii clipesc
Trebuie să acordez 20 de vertebre
Un fel de muncă benevolă, toți ar făcea-o cu bani grei
Ssss, în el foșnește ceva, ca o pădure primăvara
Un zumzet de cuvinte, niște limbi ciudate de șarpe apar din scroburi
Nu înțeleg nimic, e cel mai straniu porumbel
Căruia i-am deschis zborul chiar aici pe masa din bucătărie
Un copac în sicriu zace pe fundul pieptului, o adiere sublimă
Mă stropește pe față, sângerz puțin a poezie
Țârrrrrrrrrrrrrrrrr, sună cineva la ușă
Mai bine mă prefac că nu știu nimic
Nu eu am tăiat spinarea, oricum era un grilaj ruginit
Care ținea în frâu visele să nu devină târfe
Nu avea nevoie de el, acum zboară, zboară în el
Mă spăl pe mâini de funingine. Ce?! Nu știați
Porumbeii ca și îngerii când ies din ei, ies pe coșul casei
Deschid. Un cor de copii cânta Ave Maria
Le dau de pomană câteva pene albe
Ei se uită mirați, foarte mirați, întorc penele
Pe toate părțile, mirați, foarte mirați și fug
Voi învăța să vorbesc, poezia strică ochii
Am nevoie de ochelari, o mască de sudură
Fiecare vertebră are un sunet, un solfegiu anume
Cine înghite vertebre de porumbei
Dimineața pe stomacul gol a doua zi
Se va îndrăgosti, spune proverbul
Haha, te poți îndrăgosti pe o vreme ca asta?
27 ianuarie 2012
Atelier de subzistență
2 ianuarie 2012
29 decembrie 2011
Poem 13.28
Motto: Be careful when corresponding with people you don’t know. Never share private information with them.
Options…Report as Spam.
așa a început o zi din viața mea
mi-am deschis adresa de yahoo mess
și din neant apare cineva
trebuia să iau în seamă
mesajul din motto generat standard
când vorbești cu persoane necunoscute
după câteva replici mi-am dat seama că mă cunoștea
fusesem colegi de facultate și mă iubise foarte mult
ar fi amuzant sa pun aici declarațiile lui după atâta timp
mă căutase de multe ori pe net
până când m-a găsit
așa a început o zi din viața mea
neașteptat, nu?
o iubire înlocuiește pe alta
oricum îmi ține mintea antrenată foarte mult
aproape că nu mai ies din casă
îl cheamă andrei
mi-a dat numărul de mobil
să-i dau beep să intre pe mess și să ne vedem pe web
i-am dat aseară
ne-am distrat copios
mi-a făcut salată de roșii
și eu mă uitam ca tâmpita cum mă
îndrăgosteam de un individ
venint din spațiu
în tricou grena
care felia roșii
14 noiembrie 2011
Ieri ne-am despărţit
încet, încet
cu fiecare cuvânt spus ne despărţeam mai mult
ca un tren care pleacă din gară
fără zgomot, aproape ruşinos, ros de molii
voi căra bagajele acestei iubiri bolnave
pe oriunde voi merge
dacă aş vrea să le dau jos la poarta bisericii
ele se vor ţine scai de spate
nu mă voi putea ruga în linişte
bluzele vor rămâne mici, se vor decolora
mărgele se vor deşira, dar eu voi căra
zi de zi bagajul ca şi când ar fi un mugure proaspăt
iubirea asta îmi va ciuguli din carne mereu
umerii vor sângera zi de zi
până când voi plesni
şi-mi voi da întâlnire cu altcineva
iubirea asta va sta ca un embrion
gata să se nască iar
chiar acolo
pe banca unde aş săruta alt bărbat
buzele lui mi s-ar părea sărate
şi aş scuipa iar iubirea asta bolnavă
care mi-a umplut plămânii de secreţii
urât mirositoare
când vorbesc despre ea cuvintele
miros a cal mort bâzâit de muşte
degeaba mi-am pus sub tălpi cărămizi
iubirea asta s-a înecat în ea însăşi
şi-a mâncat singură mâinile
nu se mai poate reface
e verde-vineţie
cel care a fost muşcat se fereşte acum
şi de salamandre
o singură ieşire de urgenţă
foaia albă
vreau să fiu înmormântată
în coşciug cu tine
asta să spui copiilor tăi, soţiei tale
să laşi scris:
„când ea va muri să mă îngropaţi şi pe mine
dacă nu sunt mort încă
să mă omorâţi voi, dacă nu, să mă băgaţi de viu
voi şti să mor lângă ea aşa cum n-a mai murit nimeni”
11 noiembrie 2011
Iubitul meu
nu poate fi perceput cu simţuri umane
ochiul nu-l vede, nasul nu-l miroase
îmi trebuie patru mâini şi un al treilea ochi
fix crescut la încheietura mâinii în loc de ceas
ca să-l pot pipăi îmi trebuie o lumânare
câteva lingouri de aur, să plătesc mercenari
spărgătoare de gheaţă, şobolani cu mustăţi lungi să adulmece boala
trebuie să trec eufratul de câteva ori
să ies din uter şi să sap groapa iar
el nu lasă urme
nu, nu
el nu lasă urme
se furişează ca un ser anestezic în vene
amorţesc
amorţesc
structura adn-ului o ia razna
scheletul înverzeşte
m-aş putea arunca de pe clădire
direct în inima lui
cu bucuria stranie
de a-l revedea pe fundul apei
iubitul meu nu poate fi atins
am nevoie de o mie de cuvinte tăvălite prin mir
prin uleiuri citite de preoţi
până la el
până la el
se scriu sute de evanghelii
pe braţe, pe suluri din piele de om
pe ziduri sau omoplaţi de cămilă
nu contează, dar până la el se scrie
se scrie până când îngerii se pun în lanţuri
îngerii se pun în lanţuri
setea e mai acerbă
marele zid chinezesc se vede peste umărului lui
asta ştiu din poveşti
este cumva plăsmuit în corpul meu
cum aş putea să mă spăl
cum aş putea da jos carnea lui
crescută în carnea mea
şi totuşi el nu este
şi totuşi el nu este
am nevoie de un truc, un pahar cu vin
o masă rotundă, soldaţi fideli
iubitul meu vrea un copil cu mine
poem fără oameni
pe cine să trimit după el
cine are tălpi
cine are tălpi
……………
2 noiembrie 2011
O pagină A4 despre o lume compensatorie
Scrisul este un handicap, aşa cum un om fără braţe se ajută de proteză sau un om fără picioare se jută de un cărucior cu rotile şi scriitorii supravieţuiesc prin scris, scrisul este o unealtă, un bisturiu mai exact, tăios care deschide orice nu poate fi deschis, te duce cu gândul la nodul gordian, oferă multe soluţii, dacă nu deznoadă, taie, prin urmare ar trebui să se construiească un spital pentru scriitori, ei au mâinile bandajate mereu, sângerează zilnic, iar locul unde aripa încolţeşte devine tot mai alb, tot mai adânc. Ingineri, arhitecţi, faceţi ceva şi ţineţi în cuşti oamenii cu puteri depline, niciodată nu se ştie dacă vor răpi sau dacă vor devora la masa de scris ca pe o băutură ce înţeapă la limbă sângele trecătorilor.
Îmi place sau nu cum scrie un autor, îmi place sau nu o carte este pentru că ţine de structura interioară, e ceva organic, nu ţine de vreun nomenclator standard al vreunui succes. Îmi place „Întâlnire cu un necunoscut”, de Gabriel Liiceanu, pentru că am trecut prin aceleaşi poveşti, mi s-au întâmplat aceleaşi lucruri, detest aceleaşi greşeli gramaticale, altfel spus, mă leagă de el aceleaşi emoţii, aceleaşi stări, pe un altul poate nu.Totul depinde de hazard, de cum iei parte la viaţă, unuia i se pare relevant, mie nu şi invers, ţine efectiv de sânge. O carte trece sau nu prin sângele cititorului, fie ca o corabie pe nişte ape limpezi, fără să provoace nimic, doar ia la cunoştinţă fapte, întâmplări, fie provoacă valuri, furtuni, de genul râsete, plânsete şi atunci cartea se scufundă în el şi o poartă ani de zile, uneori toată viaţa. „Întâlnire cu un necunoscut” a eşuat în mine şi stă acolo luminând din adânc. Îmi e jenă să scriu în locurile publice în parcuri, în trenuri, la coadă la pâine, vorba vine, parcă aş avea un picior lipsă, mă târăsc greu afară şi nu-mi place să fiu privită din cauza handicapului. În camera mea lucrurile sunt normale, scriu mereu la birou, cerneala e o menstruaţie, corpul trebuie golit, curăţat, doar aici năpârlesc, lângă foi şi creioane, piciorul lipsă devine o aripă în plus, hârtia ridează sub mâinile mele cere apă şi cere mâncare, e tot mai bolanvă, tot mai bătrână şi nu ştiu cât timp o pot hrăni şi eu sunt tot mai bolnavă, tot mai bătrână, mergem împreună ca elefanţii.
La masa de scris inventez cel mai frumos balon propulsat cu o altă realitatea care mă ridică. Este o realitate ci nu ficţiune, pentru că ajung să trăiesc în povestea pusă pe hârtie, îmi aduc aici bagajele, mâncarea, stau ore întregi întinsă ca pe o plajă interminabilă unde din când în când valurile mai aduc cufere cu aur. Este aici o senzuliatate inexplicabilă, ceva ce ţine de o intimitate subtilă, şi totuşi nici aici nu mă dezvelesc total, dacă vreodataă voi uita laptopul deschis şi cineva îmi va găsi documentul, nu mi-ar plăcea să mă vadă în pielea goală.
Dacă un tablou are nevoie de lumină ca să-l poţi vedea, îl poţi fixa într-o ramă scumpă şi scoate la licitaţie, un poem, de exemplu, îl simţi în tine cum se naşte, cum îi dă mâinile, picioarele, cum se zbate, trăieşte foarte bine şi pe întuneric în mintea ta, ochii vioi ies prin piele ca puii de broască râioasă din specia aia căreia mereu îi uit numele, nu stă prins în cuie, în cel mai rău caz întide palmele spre fericirea ta, nici ascuns după un cearceaf alb nu stă, nu-i place să fie dezgolit aşa pur şi simplu în piaţa de vechituri, poemul depăşeşte rama şi curge pe zugrăveală până camera îşi pliază pereţii, hocus pocus, în cutia asta de carton poţi îndesa toate durerile.
28 septembrie 2011
Poemul pursânge
de fiecare dată devin mai puţină-n preajma ta
asta am spus-o de o sută de ori pe ziua de azi
sunt un fel de cadavru pe care studenţii taie
ce vor în neştire, exact ca la mina minovici
aşa se întâmplă cu tine, sunt numai simţuri
nu mai am nicio legatură cu literatura
doar respir, miros, gust din sângele tău
ca dintr-un vin citit de preot în ziua de Paşti
cumva cu teamă, oare ce mi se v-a întâmpla după
este felul meu de a avea aripi, acum înţelegi
de ce nu renunţ la tine, e vorba de zborul acela pervers
prins între filele unei cărţi ca-ntre picioarele unei femei
aici e tragedia, femeia aia sunt eu – un fluture de noapte
ce tocmai s-a aşezat pe lumina acestui poem nou-născut
doar respir, miros, gust din sângele lui
nu mai am nicio legătură cu tine
27 septembrie 2011
Victim’s avatar (momentan a început să plouă)
m-am crucificat pe tine cu palmele în palmele tale
cu cât intru mai mult în tine mă apropii de moarte
sângele se schimbă prin tălpi ca şi când am face dragoste cu paşii
un soi de foame de lup se potoleşte pe încheietura mâinii
parcă am fi un sicriu în care dorm doi sinucigaşi
aici încap doar cele trebuincioase vieţii de apoi
trupurile albe şi goale ca nişte biserici nepictate încă
şi un cearceaf imens ţine loc de cer clandestin
la final nu mai batem nici din aripi, nici din cuvinte
multe naşteri inconştiente vor mai avea loc
pe foaiea asta de hârtie, unde tu eşti, ba nu eşti
e dimineaţă trecut de şase, din lipiciunea noastră
se desprind poeme în şir de păsări călătoare
3 iulie 2011
Exuvii pe duşumea
Exuvii pe covor
notă: aceste exuvii nu se spală, se culeg!
*
sub tălpile tale este şi casa mea/ trupul meu/ oraşul/ cârdul de îngeri care mă-nsoţeşte/ caietul cu prăpăstii/ m-am mutat aici de ceva vreme/ trebuie doar să luminez între coaste
*
pe dinlăuntrul tău se joacă o piesă de teatru/ eu sunt deasupra îngerilor/ de ce sunt eu mereu deasupra îngerilor? de ce îmi dai mereu rolul acesta greu cu sfori şi potcoave?
*
pielea ta este un adăpost/ aici mi-am adus hrană/ tuburi cu oxigen/ pe mama/ câteva amintiri de când eram mică şi purtam breton/ răspunsul la tot ce căutam e aici/ aş merge desculţă
*
când mă întind pe pieptul tău este ca şi cum m-aş întinde pe o foaie albă/ niciodată nu ştiu ce mi se va întâmpla/ totul este la fel de alb/ la fel de adânc/ mereu găsesc ceva nou de făcut/ ceva nou de ascuns
*
am naufragiat în tine/ mi-e imposibil să mai continui călătoria/ braţele mi s-au prins de pielea ta/ unghiile au intrat în carne/ sângele nu se mai distinge al cui e/ pe trupul cui se scurge/ şi mă scufund/ şi mă scufund/ într-o apă de botez
*
nu sunt mai înaltă de 1,65/ am aripile atrofiate încă de la naştere/ crescute cumva în povestea fetiţei care am fost/ nu am nici claviculă/ de care în mod firesc s-ar putea coase măcar o zbatere artificială/ mă hrănesc din larva ta/ şi duc o viaţă nocturnă prin oraşul camuflat în liană
*
trupul tău s-a albit/ e un fel de sertar în care se ascund manuscrise/ noaptea foile luminează/ pâna la tine/ pâna la tine şi arhanghelii mor
*
şi pentru că ţi-am promis că în noaptea asta nu dorm/ am să-mi pun foaia albă la sân ca pe un copil mic/ trebuie doar să taci/ acolo în oraşul tău să nu pâlpâie nimic/ nici inima ta/ nici vreo reclamă publicitară/ alăptatul e un fenomen care se petrece sub tălpi/ ţi-ar prinde bine şi ţie /după care tu ai adormi/ da/ sigur tu vei adormi
*
am atâtea să-ţi spun/ mai ales dimineaţa când îmbrac altă piele/ alt rând de oase mi se repune din mers/ atunci ştiu că eu am rămas demult în urma mea/ aşa desculţă/ cu părul răvăşit/ o altă femeie ruptă din mine închide uşa/ aşteaptă să vadă ce am de gând/ azi cine sunt/ locul cui îl iau
*
vreau un loc numai al meu/ să mă deşir cât vreau/ nimeni să nu mă vadă cum cobor seara din mine şi merg goală prin cameră/ locul acesta trebuie să fie un fotoliu comod cu o măsuţă alături/ cu pixuri/ geamuri mate şi o fântână cât mai adâcă în care să privesc când tu pleci de-acasă/ să aibă colonii de flamingo/ să-mi ţină de cald/ un soare minuscul cât să încapă pe cheia uşii
*
spatele tău este o fâşie biblică pentru care femeile-şi părăsesc propriul trup/ copiii/ toate astea la un loc şi-o hartă a copilăriei marcată cu săgeţi de aceeaşi culoare/ un traseu alpin care întotdeuna duce la un loc cald
*
e ziua mea şi mi-aş dori un nume/ un balon propulsat cu poveşti în care să călătoresc deasupra pieptului tău/ de acolo de sus să pari mult mai copil/ mult mai încăpător
*
pielea mea este o hârtie otrăvitoare/ o bancnotă uzată/ suvenir dintr-o ţară în care nu am fost niciodată/ o poţi transforma într-un medalion sau într-un înger schilod de pus la gât
*
ne-am despărţit de mai bine de o săptămână şi încă facem dragoste/ patul e vraişte toată ziua/ toată noaptea/ mă uit la el dintr-un colţ ca la un film de Oscar/ cu becurile stinse/ telefonul pe silent/ fiecare secvenţă se derulează mm cu mm pe trup/ comunicăm printr-un lichid liturgic/ doar împreună inventăm acest sânge rar/ e luni dimineaţa/ draperiile sunt încă trase/ scrumiera plină de ţigări/ uneori mă cheamă Carmen
Exuvii pe duşumea
*
ştiu să aştept/ pot aştepta ani de zile/ fără raţiuni/ fără vise/ mă pot îmbolnăvi/ mă pot reface/ pot fi afectată de sindromul alice în ţara minunilor/ coridoarele vor fi mai lungi/ mai subţiri/ voi îmbătrâni/ dar asta nu afectează trupul pe care-l caut să dorm în el/ dimineaţa asta îşi pune picioarele de bronz pe gâtul tău ca o femeie de bronz ce tocmai a născut un copil cu plete de aur/ ştiu să aştept/ pot aştepta ani de zile/ 7.02 ies din piele doar pentru tine
*
corpul meu nu are caste/ oricând creierul poate fi vagin şi vaginul creier/ tălpile o vor lua razna sau vor rămâne cuminţi sub tine/ în timp ce-mi citeai din “Petit déjeuner avec Mick Jagger”/ la pagina 51 (ai o voce frumoasă) te-am oprit: “ştiu ce am de făcut în tren”
*
poezia în sandale cu toc stă sprijinită de geam/ toate luminile oraşului se înfig în ea
*
trăiesc într-o cutie de chibrituri unde oamenii mint/ dacă eram mai tânără găseam explicaţii de genul oamenii mici ţin soarele sub pleoape/ de acolo începe şi răsăritul/ dar mai ales apusul urcă pe şira spinării bolnăvicioas/ ca într-un film prost cu lesbiene când ştii de la început ce vor face
*
când îmi aranjeaz părul umerii tac/ strada mormăie în urma mea ceva într-o limbă anostă/ plină de praf/ pe lascăr catargiu sunt piste de biciclete/ indicatoare spre mine/ pielea azi e dintr-o hârtie permeabilă/ se trece destul de uşor prin ea/ la capătul căreia miriştea ia foc
*
am partea mea de vină/ odată am iubit un elefant de sticlă/ prin burta lui se vedeau ochi de copii/ cirezile de versuri cum se adăpau fericite/ lângă copita lui era mereu carnaval
*
fericirea este o cioară pe sârma electrică/ iarna la bucureşti ciorile aveau oră fixă când treceau pe deasupra pieţei romane/ le priveam de la geam năucă într-un zgomot discret/ sobru/ ceros/ dimineaţa aluneca pe geam ca o floare de gheaţă/ mâinile tale la fel
*
camera mea este un fel de spital de nebuni/ litere sparte pe duşumea/ sângerez o copilărie cu bicicletă verde/ scurm în tavan plictiseala mâinilor/ ţipete de nuc/ lanterne pentru căutat ciuperci comestibile/ orgasmul se scurge din ochi
*
un bărbat îşi cauta un corp să doarmă în el/ o femeie se tratează de isterie cu un jet de apă între picioare/ o veioză se stinge/ se aprinde/ încă o sirenă/ peste o lună mă voi duce-n ţara minunilor/ cu o valiză bej şi un pachet de cafea/ cardamon coffee
*
anul aceasta aş vrea să fiu cadoul de ziua ta/ să bată la uşă o femeie cu solzi de mătase/ cu o trenă subţire purtată de îngeri liliputani/ să deschizi mirat/ deodată să vezi o pădure de trestii/ să-mi faci loc numai mie printre pereţii aşteptărilor tale/ să motivezi că nu ai sală de dans în camara ta pentru îngeri liliputani şi atunci şi atunci vom fi doar noi doi/ ai să mă îmbrăţişezi uşor printre coaste/ solzii de mătase vor cădea şi de sub mine te va izbi peste frunte acea femeie la care visai să fie cadoul de ziua ta
*
tu mă întrebi: „eu ce sunt, insectă sau galaxie”/ în ambele cazuri eşti bun de disecat/ de pus pe masa de aluminiu/ cu mâinile şi picioarele prinse în cătuşe de metal/ ţi se va perfora ulitmul „te iubesc” care saliva pe limbă şi pe care nu mi l-ai spus/ aşa se întâmplă când haita nu e haită
*
sexul meu e o floare de mac
*
ar fi multe de lepădat/ aş decoji o portocală/ degetele s-ar umezi/ cu mâna dreaptă mănânc/ cu stânga tastez poemul cu aruncarea mingilor de la etaj/ asta aş lepăda prima dată/ rândul de mingi colorate care-mi acoperă pielea
*
apa din cadă/ cele cinci pixuri stricate/ carcasele de la cd-uri/ metafora aia verde de la geam care pândeşte ca o pisică ce scriu eu aici ascunsă după copaci/ întorc laptopul/ privrea ei fosforescentă trece prin zidul din piept/ flora microbiană de pe cuvinte/ prelungitorul de vise/ cel care doarme pe gresie/ aerul din cameră/ suita preclasică/ deşeuri/ maluri de lac/ malurile lacului lala/ iar aerul din cameră/ e 7.18 parcă mă trezesc
*
ce voi face dacă într-o zi marea va seca şi peştii vor veni pe uscat/ le vor creşte picioare/ în loc de icre vor avea manuscrise/ manuscrisele nu dor/ peştii nici atât/ ce voi face dacă într-o zi uscatul va fi inundat de apă/ în burta mea un pui de delfin va semăna cu tine
*
ce ştii tu despre moarte/ habar nu ai/ îţi spun eu/ cu 15 ani de singurătate cronică înfiptă în ficat/ dacă-mi lustruieşti cuvintele sexul meu devine o fereastră/ te poţi rezema pe coate să priveşti îndelung turmele de îngeri cum se duc la culcare
*
astăzi soarele răsare dintre sânii mei de bronz/ dimineaţa îşi pune picioarele de bronz pe gâtul tău ca o femeie de bronz ce tocmai a născut un copil cu plete de aur
*
în faţa oglinzii dau târcoale unei muribunde/ văd tramvaiul 21/ roşu cu alb roşu cu alb/ cobor desculţă ca şi cum m-aş fi născut pe o şa de cal
*
nimic nu mai e ca înainte/ după ce ai plecat/ mi-a apărut pe umăr un semn/ nu se spală nici cu detergent pur/ nici cu seminţe de crini/ nici cu apă de ploaie/ nici cu sperma de pe frunte/ mă rog, de pe cuvinte
*
căştile pe urechi/eventual John Coltrane/ ştiu că te mai uiţi pe fereastră/ m-ai putea vedea chiar în pasagerul din faţa ta/ de aceea nu te sun/ şi dacă te-aş suna ţi-aş pune iar o mie de întrebări despre panglicile pe care trebuie să le tai în gară când ne vom îmbrăţişa
*
exact ca în poemul cu marchiza pleacă la ora 5/ aş cita versul dar trebuie să dau scroll şi pierd ideea/ prin urmare/ aici e furtună de nisip/ “cartea de nisip”/ muzica de nisip/ mâinile de nisip/ iubirea de nisip/ toate încap în corpul meu samsonite de nisip
*
când sunt cu tine în poziţia lotus în spatele tău se dărâmă toţi pereţii/ se aud herghelii cum trec pe la geam/ strigăte de ajutor/ oamenii sar de la etaj/ alţii se îneacă/ copiii mor în utere/ alarma oraşului porneşte/ pisicile îşi cară puii în gură/ taxiurile au preţ dublu/ nu te întorci nicio clipă/ doar pătrunzi/ pătrunzi şi mai mult/ te subţiezi/ te subţiezi ca un fum de ţigară dus în tavan/ cioburi, cioburi/ dimineaţa chipul meu e pe faţa ta/ vorbeşti ca mine/ faci aceleaşi gesturi/ mănânci cu piciorul pe scaun/ bei apă plată/ cauţi prin coşul de gunoi poemul scris pe punga de la farmacie
*
nu ştiu să desenez/ când iau o foia albă imaginea pe care o produc este la nivelul cortexului/ expoziţia la care vă invit este în creierul vostru/ ochiul nu percepe nicio culoare/ doar transmite cuvinte/ contrastul alb negru alb negru dă naştere la mii de culori/ cine transformă cuvintele în imagine? cortexul? mâna? creionul?
20 ianuarie 2011
Martini Poem
liftul paralizat de întrebări
scrijelite pe vopseaua de acum 20 de ani
pălăria magică în loc de vizor
mâini spălate de trecut
salată de roşii, lămâie
efecte vizuale
foaia albă, pixul
meniul meu zilnic
poemul se dezbracă
până la piele, până la piele
full monty
abracadabra
să privim pe cheia uşii
ce zace în toracele lui
Stendhal stă pe fotoliu
citeşte ziarul de ieri
îl servesc cu un pahar de cuvinte
i se par acre
întoarce pagina
în secolul trecut ninge
nu murise nimeni
e un fel de poveste
cu franjuri de mătase
18 decembrie 2010
3 decembrie 2010
Flatline
de ce iubitule trebuie să argumentăm îngerii?
să-i căutăm în dicţionare, în seifuri de bănci
în puşculiţele de lut unde de obicei depozitez
poemele nescrise sau în lada bunicii
de ce iubitule îngerii stau ascunşi după perdea?
când suntem plecaţi de acasă
ilăsă urme de şoimi pe fotografiile alb-negru
de ce iubitule îngerii nu suntem noi, cei pe care-i
lăsăm în fiecare zi în urma noastră?
îţi aminteşti când îţi ghiceam astă vară în palma stângă?
şi-ţi spuneam: “stai nemişcat, acum o să coboare fiinţa accea cu aripi
de pe muntele lui venus, coboară încet, ai răbdare
are multe bagaje şi un laptop marca hp”
tu stăteai greceşte în mijlocul camerei şi râdeai
râdeai aşa mult încât la coborâre îngerul s-a împiedicat şi a căzut
“e pur masochism”, îmi spuneai, şi-ai luat o pauză de-o portocală
timp în care te gândeai la regnul îngeresc, dacă va coborî pe parchet
şi va dezerta totuşi din pielea ta, ce va mânca şi ce va bea
cu ce-l vom hrăni, îi vom face culcuş lângă pat!?
aş evita prea multe detalii, de mâine ai cursă directă
nu mai faci escală pe nicio altă planetă, piele de om
sau cum s-o numi pauza ta de moarte
am cumpărat globuri şi bomboane de pom
nu, nu vreau beteală argintie
bătăile inimii tale vor ţine de cald
30 noiembrie 2010
De priveghi online
În timp ce mergeam prin Bucureşti, îmi spuneam: “acasă tot timpul este ceaţă”, indiferent dacă este ceaţa aceia pe care o ştim cu toţii, dimineaţa pe stomacul gol când încerci să te dezmeticeşti, fie ceaţa asta pe care doar porumbeii o sparg, este un fel de frig impregnat în mine pe care nu-l pot da jos, oricâd m-aş încadra in decor, asftel încât pelicula fină de viaţă să nu deranjeze pe nimeni, la un moment dat tot ies din ramă. De ce se stă de pază omului mort în noaptea dinaintea ducerii la cimitir, nu ştiu exact, probabil să nu se simtă singur, probabil să mai fie încă ancorat în realitatea pipăibilă, nu ştiu. Andra are 21 de ani şi mi-a spus zâmbitoare: “Lasă că stăm noi”, ştii că data trecută, ne-am dus la ora 3 la cimitir, deci suntem capabile de chestii mari”. I-am zis, bine Andra, stăm de priveghi noi două. Am anunţat toată familia, se liniştiseră toţi din plâns, din chemări inutile la viaţă. La ora 9 seara Andra intră în camera mortului cu două cafele, sandvişuri zâmbind încontinuu. Ea seamănă cu mine la zâmbet, şi eu fac la fel, zâmbesc mereu. Mi s-a părut straniu să mâncăm acolo, i-am zis că putem mânca în bucătărie, dar a zis să nu ne mai deranjăm, pentru că priveghiul trebuia să fie nonstop. După care a venit cu un prelungitor şi cu laptopul. Se făcuse linişte, câteva maşini se mai auzeau pe stradă, câinii se culcasera, era puţin frig, dar stăteam aproape de calorifer. Am început să vorbim despre când eram mici şi mergeam la baltă, cum alergam prin pădure, cum ne cocoţam prin copaci, cum fugeam de acasă şi lăsăm uşile deshise prin dosul casei să avem cum intra, era un fel de trecere în revistă a peripeţiilor noastre. O întreb cum am putea sfida moartea, pentru că tot îşi băgase nasul prin casa noastră şi care nu cumva să mai stea la pândă, să-i facem ceva să plece. “Cum sfidăm moartea Andra?”, întreb, uitându-mă pe geam, ca şi când m-aş fi aştept să o văd făcând cu mâna. Ea spune: “Simplu, ne logăm online”. Şi atunci trece de pe invisible pe on. Râdeam amândouă atât cât să se auzim doar noi şi ne-am luat în braţe.
21 noiembrie 2010
Abracadabra
sunt un scriitor amator, la fel cum sunt un om amator, nu ştiu cum să trăiesc, sunt ceea ce se cheamă diletant prin naştere, fantezistă atât cât m-ai recunoaşte pe stradă după mers, dar mai ales după haine, când mă vezi pe trecerea de pietoni să te împiedici şi să îţi aminteşti de “poemul cu eşarfă în jurul gâtului”, nu aş spune neglijentă, aş spune mai degrabă indiferentă la semafoare, îmi place cel mai mult să fiu întunericul din jurul unui far, îmi aminteşte de vremurile cu tine, când tu erai o construcţie înaltă prevăzută cu o lumină puternică, niciodată nu mă rătăceam, sunt un scriitor amator, un fel de pui de căprioară care nu mă ţin pe picioare şi alerg aiurea după mirosul laptelui, până într-o zi când va trebui să mănânc şi iarbă şi atunci va fi ce la greu, am multe cărţi risipite pe jos ca nişte copii care mă aşteaptă să-i schimb, să le dau de mâncare, să-i duc la grădiniţă, în genere sunt un palimpsest, oricât aş crede că am ştres cu guma trecutul rămăşiţe se mai observă, exact ca pe o foaiă albă urmele paşilor, niciodată albul nu va fi imaculat, casa mea este într-un istm, acolo în spaţiul intermediar dintre apă şi pământ stau seara pe stânci cu picioarele în apă şi adulmec îngeri, mă hrănesc doar cu fâlfâit, scara lui Iacob este la îndemână, deocamdată nu-mi stârneşte nimic, am plastilină toate culorile, încet, încet carnaţia mea se formează din cuvinte
13 noiembrie 2010
Se întâmplă
în plină zi să arunc plasa în celălalt, lumini şi umbre, amintiri intrate în putrefacţie, iubiri râncede pentru care trebuie să mai las geamul deschis, trebuie să-l iubesc aşa cum este, chiar dacă astăzi nu a a dus nimic la mal, nimic care să-l facă mai bun, eu ştiu că numai încercând în fiecare zi pot găsi pe fundul inimii comoara ascunsă.
11 noiembrie 2010
Observaţie – moartea este autoapărare
Moartea survine ca autoapărare, chiar dacă este vorba de moarte naturală sau suicid. Cele mai interesanate sunt scrisorile de adio lăsate în urmă în care protagoniştii încearcă să explice gestul şi după cum vom observa, nici unul nu ştie să explice. Am citit câteva note de adio, scrisoarea Virginei Woolf:“Simt cert că înnebunesc din nou. Simt că nu putem trece din nou prin încă o astfel de stare groaznică. Și de data aceasta nu mă pot însănătoși. Încep să aud voci și nu pot să mă concentrez. De aceea fac ce pare să fie cel mai bun lucru. Tu mi-ai oferit cea mai mare fericire care poate să existe. Nu cred că un cuplu ar fi putut sa fie mai fericit pînă cînd a venit această boală teribilă. Nu mai pot lupta. Știu că îți stric viața, că fără mine vei putea lucra. Și tu o vei face, știu. Vezi, nici nu pot să scriu cum se cuvine. Nu pot citi. Tot ce vreau să spun e ca îți datorez ție toată fericirea vieții mele. Ai fost foarte răbdător cu mine și încredibil de bun. Vreau să spun asta- toată lumea o știe. Dacă cineva ar fi putut sa mă salveze, ai fi fost tu. Toate m-au părăsit cu excepția încrederii în bunătatea ta. Nu mai pot continua să-ți distrug viața. Nu cred ca doi oameni ar fi putut sa fie mai fericiți decît noi.” , a lui Arthur Koestler, Christine Chubbuck, Wendy Orlean Williams (“I don’t believe that people should take their own lives without deep and thoughtful reflection over a considerable period of time”) şi este mişcător ce spun. Cel mai frumos însă este ritualul japonez, care prevede obligatoriu la seppuku scrierea unui „poem al morţii” în stilul tanka. Din toate scrisorile răsfoite, concluzia este una singură, gestul nu poate fi explicat decât la nivelul iubirii-urii infantile, pentru că în faţa morţii devii copil şi nu îţi găseşti cuvintele, nu ştii să vorbeşti, te întorci practic în embrion, în lumea de unde ai venit, doar placenta diferă, sau mă rog, are alt nume, hai să îi spun mormânt, aici te faci mic, mic până la a fi doar o celulă şi apoi nimic. Mai mult de atât, cât ar fi vrut să împartă moartea lor cu cei dragi prin diverse mesaje nu au reuşit, pentru simplu fapt că moartea ca şi naşterea este doar a lor, moartea nu se împarte la nimic, este un fel de zero infinit. Isaac Asimov spune în “The Gods Themselves”: “”Two is an impossible number, and can’t exist” , “doi este un număr imposibil, şi nu poate exista” – referindu-se la Univers şi Dumnezeu. Aşa şi cu moartea, nu este nici 1 nici 2 este doar o altă entitate a ta, acel zero spre care tinzi, aşa cum fumul se duce spre căldură şi noi ne ducem spre cele mai înalte clădiri. Religia creştină în care m-am născut şi trăiesc în intimitatea ei cu tot ce are respinge sinuciderea, sinucigaşii nu sunt primiţi în biserică tocmai pentru că au dat o palmă creatorului, doar Lui îi este permis să îţi ea viaţa pentru că El ţi-a dat-o. Şi acum G.Liiceanu mă face să râd: “aşa cum am fost un pacient politicos şi prevenitor cu medicii mei, mă voi căzni să fiu un muribund cumsecade cu moartea mea” (Întâlnire cu un necunoscut).
28 octombrie 2010
poem marca Davidoff
Warning: Poetry is a main cause of word cancer, word diseases and of heart and lips diseases.
de aceea se citeşte cu grijă
se întoarce pe toate feţele
se umblă prin subsoluri
se deratizează de idei învechite, clişee
nu se îngurgitează pe stomacul gol
o ştanţă “poem” îţi va fi însemantă pe mâna dreaptă
în loc de ceas
când te vei întreba cât e ora
din vene va ieşi un stol de papagali verzi
atenţie la ronţăit în cazul în care preferi asta
poate produce şi carii
este bine să se bea un pahar mare, plin cu apă după
se stă în poziţia culcat cu faţa în jos
timp în care se aşteaptă să crească aripile
dacă în cinci minute nu apar
apelează la un prieten
dă-i un sms, ceva de genul
„azi nu mi-au crescut aripi, ce ma fac, ajută-mă!!”
el se va ruga pentru tine
va intra în prima biserică
va pune bani în cutia milei
şi-atunci îngerul cu ochi de pluş
din rucsac va începe să se zbată
25 octombrie 2010
După-amiază ratată cu Mircea Cărtărescu
venisem acasă repede, urcasem scările în fugă cu laptopul în braţe
nici nu am mâncat, frigiderul era gol, se vedea prin el strada, oraşul, câmpurile cu căpşuni
am cules câteva, am luat şi la pachet, beatles-ii sper să nu se supere că am fost aşa pofticioasă
m-am schimbat de haine, de piele, mi-am pus inima de rezervă, cea din fier forjat iar şifonierul
bolborosea în spatele meu ceva ce nu prea am înţeles, deşi-i explicasem de nenumărate ori să vorbească
în limba română, engleză, franceză, dar el se încăpăţânează să fie original, atunci stai şi suferi ş
i miroşi a formol, eu mă duc la laptop, azi am poftă asiduă să citesc poezii de mircea cărtărescu
şi în toată nebunia asta de haine, culori, crisalide, coconi aruncaţi, fluturi zburând peste şira spinării
care culmea se sperie şi ea şi brusc îşi aruncă din stomacul ei de şiră, brusc îşi aruncă sârma ghimpată
ca o cobră veninul, n-o bag în seamă, vreau să citesc poezii de mircea cărtărescu
am o poftă asiduă să-i intru prin schelet, să-i număr morţiile şi strugurii albi pe care i-a uitat pe masa din bucătărie
el cred că nici nu ştie că cineva la ora asta de amiază, este doar 4.10pm, cineva îi cotrobăie prin amnezii
deschid uşile şi zbang, găsesc un site cu multe poezii am citit câteva, am râs, m-am întristat
cel mai mult mi-a plăcut “Ciocnirea” şi apoi “Poema chiuvetei”, tocmai când savuram imaginiile
ca pe nişte savarine făcute de mama dau clik pe “Să ne iubim chera, Mu” şi uite ce îmi apare pe ecran
încep să dau telefoane, să las off-line-uri “da-mi şi mie te rog Să Ne Iubim Chera, Mu”
până diseară e mult, foarte mult, am să mă consolez cu nişte ciocolată cadbury hazelnut – taste happiness
mâine dimineaţă iar am să te sun la 6am “unde e poemul cretinule?”, de ce nu ai scris nimic
te vei scuza politicos, nu am avut conexiune să ţi-l trimit, dar l-am scris, jur, l-am scris
dacă vrei ţi-l citesc, respir uşurată şi încep să văd o lume necunoscută care se duce, se duce
se îndepărtează ca o dâră de avion lăsată chiar aici, aici pe mâinile mele, acum închid
trebuie să mă spăl de funingine, dar el se apropie, se apropie, prin vocea lui trec continente
epoci medievale, călăreţi clandestini în poem, ei nu aveau ce să caute, au intrat pe furiş
şi-mi spune chiar lângă ureche că el nu are nicio formă, forma lui sunt eu, apoi se prelinge
într-o parte până la glezne, până la tălpi şi se face un lac cu o întâmplare plutind
-Ce mănânci astăzi?
-Nu am nimic de mâncare, dar în fiecare zi arunc pungi pline de gunoaie; ambalaje de hârtie în care odată înnopta iubirea, azi este plină de mucegai şi ruptă pe la colţuri; sticle goale de plastic pe care nimeni nu mai dă nici ban, deci nu are rost să ies afară şi să strig “sticle goale, sticle goale”, golul cel mai hău este chiar sub tălpile mele; cutii de conserve pe care le ţineam pentru iarnă dar conservantul nu a fost prea bun şi trsiteţea s-a împroşcat pe pereţi fix ca un borcan de bulion care a răsuflat, trebuie să zugrăvesc, dacă ştii pe cineva dă-i adresa mea, dar să-i spui adevărul că între tavanul fals şi podea este o realitate dezintegrată în incendii şi gheaguri de sânge; hârtii mototolite înfrăţite cu dracul până la puntea de aur apoi au ales să meargă singure pe jos; stolurile de papagali care erau elemetele de bază ale supravieţuirii au migrat şi ele în punga de gunoi. Am de la mama un înger la pachet pe care scrie zacuscă, dar nu-l desfac să nu i se altereze aripile. Chiar nu am ce să mănânc azi, pe spatele meu trec turme de cuvinte, poate prind unul.
Niciun poet nu are bani
doar o forţă centripetă care i se vede prin coaste şi-l menţine în viaţă, arată-mi un poet cu bani şi îl împuşc, ceva de genul învaţă domnule să fii poet, îngenunchează pe trotuar, dormi în palme murdare să simţi cum orătăniile din tine viermuiesc după nicio regulă, trăieşte din halucinaţii date cu sare şi pâine încă nescrisă, asta are la micul dejun, o gură care strigă, oraşul tremură când el păşeşte pe dale, toţi şobolanii se ascund, îşi dă hainele de pomană primului cârd de cocori rătăcit, este un individ transparent ca o şopârlă cu ochii bulbucaţi de nesomn, în stomacul lui se văd versuri învelite în staniol gata să erupă din coaja de ou, zăcăminte aurifere, toţi se bat să-l atingă, niciun poet nu are bani, în fiecare dimineaţă îşi împachetază inima şi o pune pe furiş într-un coş la uşa iubitei ca pe un copil din flori, smiorcăiala asta trezeşte toţi vecinii, el aduce mereu norii negri şi disperarea sfârşitului, dacă se aşază lângă tine pereţii îţi vor deceda subit şi un cortegiu de cârtiţe vor trece aruncând cu pietre în cei vii, se smulge singur din pământ ca şi când ar fi o metaforă cu mâini, nu-şi asmute tristeţea nimănui
21 octombrie 2010
Prima lecţie din această dimineaţă
(cum să ai despre o cădere spectaculoasă)
atunci când inima nu mai e de mult ce-a fost
şi zornăie prin buzunare
atât de plictisitor
încât nu ştiu dacă e bine să o arunc ca pe-o
minge de handbal în colţul din dreapta sus
al monitorului unde s-a aşezat un înger
sau în primul tomberon
(ce-i trebuie lui încă o inimă)
deşi profeţii au avut timp berechet
niciunul nu mi-a spus
că-l port pe Dumnezeu în pântec
şi nu-l voi naşte niciodată
trebuie să merg la dezintoxicare
să stau calmă, îmi repet
exact ca săptămâna trecută când în avion
pilotul spunea că vom ateriza la cea mai apropiată destinaţie
ci nu la cel mai apropiat aeroport
anunţul semăna cu un ignore pe viaţă
destinaţia putea fi oriunde
în mine, în tine, pe câmpurile pline de căpşuni
ale lui Beatles, în coastele Mariei
pe turnul Babel, pot urca oricât iarba va creşte nepăsătoare
de s-ar fi izbit atunci avionul acela de mine
aş fi înţeles de ce trebuia
să am fixată centura mereu
un exerciţiu vocal, prenatal, fără cuvinte
mi-am amintit
în timp ce amfetamina
alunga şi somnul şi foamea
şi mai ales pe tine care ţâşneai artezian
bezmetic, bifurcat
acum cobor în catacombele poemului
e cam întuneric dar am o zi pe an când
razele X nu mă topesc
trec de primii şobolani
care bântuiau şi în primele versuri
sper că nu v-aţi speriat
pânzele de păianjen mi se agaţă pe cuvintele
care-mi ieşeau involuntar din stomac
mă împotmolesc
am terminat, gata, final tzucahara
echer cu triplu salt
se închid uşile, nu mai plouă
trenul stă în gară oprit de nevăistuici
aplauze
20 octombrie 2010
“Întâlnire cu un necunoscut”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010
O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.
sursa
http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEnt%C3%A2lnire-cu-un-necunoscut
18 octombrie 2010
Definiţie. Iubirea este.
Iubirea este un câine izgonit care umblă hai-hui pe străzi, fără casă, fără părinţi, mănâncă pe unde apucă şi doarme prin gropi de gunoi, dar pe măsură ce umblă aşa, fără casă, fără părinţi, devine mai înalt şi mai luminos. Niciodată nu voi şti de ce este în stare, sau mă muşcă şi mă târăşte pe brânci în vizuina lui sau plecăm împreună hai-hui pe străzi, fără casă, fără părinţi amândoi. Asta e iubirea, nu corespunde niciunei ideologii, fărâmiţează orice credinţă, pământul se mută în cer şi cerul se mută în noi.
14 octombrie 2010
Snake bite – sau cum să te fereşti de hoţi
stinge reflectoarele
mă dor tălpile de atâta lumină
ultima replică
e ca o coajă de pâine uscată
ticăie invers acelor de ceas
dar ce folos
mă înec în propria piele
plămânii nu mai recunosc cuvintele
scena devine o insulă plutitoare
ca trupul călătorului clandestin
în inima mea
fără trecut, fără bagaje
cu îngerul schilod pe umeri
şi hainele mormânt şi-atât
dezertor fără milă din pagina necitită
hei tu, hai să ne luăm de mână
singuri şi trişti
nici apă, nici pământ
13 octombrie 2010
Erezie
de când ţi-am atins pielea, buzele mi-au crăpat ca un pahar de şampanie
moartea dă pe-afară din mine şi înţeleg în sfârşit ce-mi spui
doamne mă uit la tine cum dormi şi nu-mi vine să cred
ce fortăreaţă ai lângă glezne, câţi soldaţi te păzesc şi cum
tremură asfaltul sub tălpi, în loc de privire un templu nelocuit
lăsat pradă mâinilor mele, am jefuit tot, e pustiu, vid
nicio moleculă de poem, şi totuşi dimineaţa te ridici iar din mine
ca o pleoapă leneşă, înveţi iar să stai vertical, să pronunţi câteva silabe
te scuturi de rămăşiţe ca de o placentă inutilă
te-ai mai născut şi azi o dată, râzi şi împrăştii mărunţişul la picioare
când suntem împreună nu avem nevoie de translator
mă furişez în frumoasa analfabetă, tu în vânătorul de cerbi
până trece ziua eu învăţ deja pe de rost mersul tău
iarba încolţeşte mai repede chiar aici printre rânduri
ceata de îngeri care-mi era sortită dă năvală, atunci eşti derutat
nu ştii dacă este zi sau noapte, unde te îndrepţi
dacă trebuie să ridici jaluzele sau să tragi inima mai jos în stomac
nu contează ce limbă se vorbeşte în oraşul ivit între noi
dacă sunt străzi, stâlpi de iluminat, lilieci
sau că efectul placebo e un nor tumefiat
stăm goi în pat ca nişte clepsidre fără nisip
ne umplem unul cu altul, un soi iarnă, transparenţi
până dincolo de hematii, văd calota polară cu urşi întinşi pe banchize
mi se face foame să-ţi deschid coastele, să aprind iar lumina
Last night, live in Bucharest
Turabo Café, Piaţa Victoriei:
facem cunoştinţă cu îngerii care ne locuiesc
ei veniseră primii, ne aşteptau cu dozele de singurătate
cu principii, moralitate
fără îndoială şi ei mureau când aveau să pună pe hârtie
reflectarea luminii
iubitule
ia din mine ce vrei
extirpă şi glezna, dacă te face mai inocent
se spune că aburii nu dor când încerci s-o atingi
mi-a făcut plăcere să te revăd
şi anul acesta întins tot în vechile haine
atât cât aveai
o inimă ce ieşea de sub piele
strada ar fi fost un loc plicticos fără ea
îi potriveai bătăile după mersul meu
eşti invalid când e vorba spaimă
asta mereu îmi place la tine
îţi dă un aer bizantin, singuratic
ce bine de ei, sunt liberi
autentici, nesinceri
îngerii aştia au ceva pe aripi, un fel de vopsea
chiar nu vezi, mai bine plecăm
nu vreau să mă simt vinovată
când vor cădea iar cheltuind toată fericirea
la o masă cu noi
28 septembrie 2010
Pisica lui Schrödinger
Pisica lui Schrödinger: O pisică, împreună cu un flacon cu otravă închis, sunt plasate într-o cutie protejată de orice decoerenţă cuantică indusă de mediul extern. Dacă un detector Geiger-Müller detectează o radiație atunci flaconul va fi spart, eliberând otrava care va ucide pisica. Mecanica cuantică sugerează că după o perioadă pisica este concomitent şi vie și moartă. Totuși, când ne uităm în cutie, vedem pisica ori vie, ori moartă, și nu un amestec de vie și moartă. (citat:wiki).
Eu împreună cu un flacon în care se alflă un poem, bine închis, etanş, astfel încât nicio metaforă să nu o ia razna, suntem plasaţi într-o cutie protejată, gen cameră de gardă, protejată de orice demenţă indusă din mediul extern. Dacă un detector, gen critic literar, om de rând, cercetaş, soldat, vagabond detectează o radiaţie poetică atunci flaconul va fi spart, eliberând otrava, eu voi inhala poemul. Mecanica emoţională sugerează că după o perioadă eu voi fi şi moartă şi vie, poetică sau nu. Totuşi, când vă veţi uita în cutia-cameră de gardă, mă veţi vedea pe mine sau poemul ci nu un amestec de gaze fluide care se duc, se duc.
Atelier
please waiting loading poem
.
.
.
.
.
.
select language
.
.
.
.
.
.
.
work in progress
nu#5/&&%¤e?&marelucru?=)(/abia azi )(/&%¤EDF cineştie¤#WSVCDEW#¤%&lineaverdestuffîntunericfoame?=)(!”#greetingslights_Ţ;LP=summerdazs98wteiunhgt66e890+=)(/&%¤#WEFGbgraniţadeest?=)(/&%DVBJO87654*?=)(/6nimeni
click translation click
nu se mai poate
nu se mai poate
cu ţigara la jumătate
trec bordura
un coş de gunoi parizian
căruia un turist japonez
îi face 100 de poze
când aşezat pe burtă
când urcat pe o bancă
doar îi surpindea toată intimitatea
o pungă imensă verde de plastic
în care zăceau o sticlă de şampanie
câteva flori, un prezervativ
cred nişte ciorapi de dantelă
era ca o cameră stupefiantă
plină de meditaţie
moment de maximă puritate
.
.
.
.
.
.
please waiting loading poem
restart
.
.
.
.
.
.



![DSC_2272[1]](http://maskirovka.files.wordpress.com/2010/11/dsc_22721.jpg)








