Eseu despre foaia albă (pagina 11)

Foaia albă nu este de două ori la fel niciodată, de fiecare dată are alt chip, conferă alte stări, alte anotimpuri. Am definit de multe ori acest lucru/ fapt, însă definiţa nu se termină prea curând, foaia albă este un drog, un drog geriatric, când scrii nu ai vârstă, uneori întinereşti, alteori îmbătrâneşti, parcă ai avea în faţă nu fibre de celuloză ci altceva mult mai vrăjitoresc, foaia albă supurează din ea un fel de vapori pe care-i inhalezi, este un fenomen destul de rar, aburii ies mai ales dimineaţa când te dai jos din pat şi te duci desculţ spre baie, evident nici nu ştii ce ţi se întâmplă, doar mai târziu sesizezi când te uiţi în oglindă şi începi să râzi, aburii ies din umeri şi se duc, te duc undeva mult mai sus. Vara trecută îmi spuneai „nu eşti niciodată la fel”, adevărul este că am haine multe dar mai ales multe rânduri de piele, după fiecare întâlnire cu tine are loc năpârlirea inerentă, nu pot opri acet fenomen al reînnoirii. Nu ştiu de ce fac conexiunea scriere şi întâlnirile cu tine, poate pentru că ambele mă întorc la mine, la fiola de esenţă din stomac nedeschisă încă, dar de care mă apropii scriind sau de mână cu tine. Habar nu am ce este, este ca o mamă la care mă întorc de câte ori pot, ar fi putut fi un embrion, dar nu este, ciudat, dar la copilul meu nu mă întorc ca la mama, nu ştiu ce fel de schije încă înfipte lasă naşterea, înapoi/ înainte, ascendent/ descendent, acelaşi sânge şi totuşi foarte diferit. Foaia albă este un nisip mişcător îţi înghite pe rând, o mână, apoi cealaltă şi tot aşa până te înghite de tot, ajungi în întunericul luminos, aici o cunoşti cel mai bine. Planez ca un şoim asupra prăzii, îmi ascut creioanele ca pe nişte gheare pe care urmează să le înfig în carnea albă, mereu crudă. Foaia albă este o hrană! Ţine de foame, ţine de sete, ţine loc de iubit. Şi totuşi vocaţia mea nu este foaia albă, dacă aş fi fost pe atât de călugărită aş fi avut zeci de cărţi, dar nu am. Dacă stau să mă gândesc bine cărţile mele sunt în mine, ele ies pe foaie zi de zi, azi o vertebră, mâina alta, până se ridică tot templul, ca şi cum ai naşte un copil, poate dura luni de zile gestaţia. La final aşez foile sunt bine coapte în sertar, niciodată expulzate în lume, am întâlnit oameni care-şi blesteamă mamele pentru că i-a născut fără să-i întrebe, asta se întâmplă cu manuscrisul din sertar, zace, zace, nu va vedea lumina naşterii, blestemul cititorilor.
Eu fără foaia albă sunt fără sursă, fără izvor, numai când mă expun în faţa ei, radiaţiile emană drogul, într-un fel suntem legate, eu şi foaia albă, nu putem fi ceea ce suntem una fără alta. Doza zilnică este cea mai bună, intoxicarea de bună voie sau accidentală este fatală, supradoza duce la devenirea ca scriitor, fără miză de întoarcere, se pune cruce pe viaţa ta, când ai devenit scriitor, eşti scalvul ei, devenit dependent de ea, drumul este ireversibil. Pe patul de spital nu ai nicio şansă să revii la normalitate, pentru că da, foaia albă duce la ieşirea din normalitate, scriitori mulţi au scris pe patul morţii până în ultima clipă. Foaia albă conferă nişte abilităţi ieşte din comun, aici poţi traversa munţi, ape, poţi face multe călătorii miraculoase, poţi intra în poveşti pe uşa din faţă, poţi ciopli chiar tu uşa, eşti un constructor magician, în final poţi face absolut ce doreşti, poţi levita, te poţi întoarce în trecut, te poţi duce în viitor, prin câteva mâzgăleli, poţi plăti la clinici în străinătate bani grei să bombardeze cu neutriniu, degeaba, cancerul e instalat, suferi aşa ani de zile, până plămânii se umplu de reziduurile scrierii tale şi devii scriitor omorând astfel în tine omul care ai fost. Efectele secundare sunt multe, nu ştiu dacă poate cineva să ţină o contabilitate, primul şi cel mai tenace e scalvia, dependenţa îngurgitării zilnice, asta scoate cumva din uzul fiinţei umane, nu mai vezi nimic în jur, doar scrisul, poate fi cauza unor artimii seducătoare, în final poate duce la scăderea în greutate şi atrofierea membrelor, nu mai mergi cu picioarele tale, graniţa cu personajul uneori nu mai există, poţi sta în cărucior ani de zile fără să te deranjeze prea rău, călătoriile sunt mult mai sublime şi înlocuie orice aparat locomotor.

Întâlnire cu un necunoscut, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010

Astăzi am terminat „Întâlnire cu un necunoscut”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010; cartea mi-a ajuns pe 7 noiembrie, am citit din ea cu bucuria cu care-ţi citeşti caietele din liceu prăfuite, găsite undeva pe sub pat, am râs şi m-am întristat, dar cel mai mult am râs, este o carte distractivă, poate părea bizar, dar este. Citind-o am avut o mulţumire cum rar mai am avut, nici nu am avut timp să îmi caut prin sertare un semn de carte, în fiecare zi doream să caut şi niciodată nu ajungeam la sertar căci mă tăvăleam cu cartea în braţe ca şi când iubitul meu abia venise de pe front, îl pupam, îi bandajam rănile, ne povesteam pe rând, pentru că la fiecare povestioară regăsită în carte îmi aminteam şi eu ceva asemănător, şi atunci căutam feşe, rivanol îi bandajam rănile, apoi el mie şi tot aşa. Acum două zile mă întrebam ce mă fac, pentru că eram la pagina 250 şi se apropia vertiginos de final, m-am calmat brusc, nu-i nimic o pot reciti, pentru că oricum am citit în fugă şi nu am savurat plăcerea mm cu mm aşa cum se cuvenea. Revenind la semnul de carte pe care nu am ajuns să îl folosesc, am folosit ce am avut la îndemână, un pix albastru. Acum mi se pare că aparţine cărţii, că face parte din ea, chiar dacă stătea uşor îndoită, îmi spuneam „ăsta e destinul” şi Heidegger ar fi de acord să-l las acolo lângă carte, să fie un tot, nedespărţiţi.
M-am lipit de cartea asta ca şi cum două vieţi s-au regăsit, ca o mamă care îşi regăseşete copilul pierdut după 20 de ani sau mai bine zis ca un copil care-şi regăseşte părintele, o aglutinare inerentă, fie că am fost bacterii şi am făcut rău sau hematii şi am dat viaţă, alipirea s-a făcut încet şi sigur. Ceea ce în franceză este l’écriture du moi, în română literatură personală, „Întâlnire cu un necunoscut” este o carte a unui existenţialism pur, cu multe analogii menite să iasă din cotidianul paşilor mărunţi şi de aruncare a individului în Univers, o carte cu multe povestiri la care fiecare am luat parte într-un fel sau altul, este o carte a oricărui om, şi cred că Gabriel Liiceanu asta a şi dorit, să ajungă în fiecare cititor şi cititorul în el, ca semn de uniune universală.

PREMIUL GONCOURT 2010, scriitorul francez MICHEL HOUELLEBECQ

Câteva cărţi traduse în limba română la Editura Polirom ale autorului premiat cu cea mai înaltă distincţie literară franceză.

Scriitorul Michel Houellebecq, – "monstru rece și neurastenic, provocator vulgar, pornograf mizantrop și maniaco-depresiv" a primit ieri 8 noiembrie 2010, premiul Goncourt, cea mai înaltă distincție literară franceză – pentru care a fost nominalizat frecvent în ultimii zece ani – pentru romanul sau „La carte et le territoire” („Harta și teritoriul”). Romanul lui Michel Houellebecq va fi publicat în România la Editura Polirom, în traducerea lui Daniel Nicolescu, anul viitor.
De-a lungul timpului printre autorii francezi premiaţi se numără şi Pascal Quignard cu cartea “Umbre rătăcitoare”, dar personal mi-a plăcut mai mult “Toate dimineţile lumii”, unde personajul Sainte Colombe, compozitor îşi pierde soţia. El continuă ani de zile să o cheme prin muzica lui sfâşietoare, până la apariţia acesteia. El o întreabă într-una din vizite:”La ce te uiţi atunci când taci?” şi ea răspunde:”Îţi priveam pe lemnul violei, mâna îmbătrânită”. El se uită la mână ca şi cum s-ar uita prima dată şi îşi dă seama că îmbătrânind este mai aproape de ea, de condiţia ei. Iată de ce uneori moartea este prilej de bucurie.

“Întâlnire cu un necunoscut”, Gabriel Liiceanu, Editura Humanitas, 2010

O carte cu două personaje: un cunoscut şi un necunoscut, care se întâlnesc şi se înfruntă.
Cunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de persoană publică. Necunoscutul e Gabriel Liiceanu, în ipostaza lui de om pur şi simplu. El e personajul principal al cărţii: omul cu tainele şi spaimele lui, acela pe care orice scriitor adevărat caută să-l descopere odată cu fiecare nouă pagină. Cine sunt eu? Aceasta e întrebarea. Răspunsul e de căutat în însemnările care, deşi par legate de o zi sau de alta, au crescut, de fapt, dintr-o viaţă întreagă.
Din întâlnirea celor două personaje cu cititorul – şi el un necunoscut – ia naştere imprevizibilul acestor pagini. Din forţa lor confesivă – tensiunea lor.
Dacă aţi apucat cândva să deschideţi „uşa interzisă“, urmarea este că aveţi acum, iată, o „întâlnire cu un necunoscut“.

sursa

http://www.humanitas.ro/humanitas/%C3%AEnt%C3%A2lnire-cu-un-necunoscut

Festivalul Internaţional de Poezie SHA’AR de la Tel Aviv. 21-23 octombrie 2010

SHA’AR este un festival de poezie interdisciplinar, care găzduieşte atât poeţi israelieni şi străini, dar şi artişti de diverse orientări. SHA’AR urmăreşte implicarea publicul în dialog, ca atare, în afară de lecturi ale autorilor invitaţi, realizează diverse prezentări multi-media în limbile ebraică şi arabă. Pe lângă lecturi publice de poezie, un panel de dezbateri, întâlniri cu editori de specialitate, festivalul prezintă colaborări cu alte domenii artistice, precum muzică, dans, arte vizuale şi teatru.
Dubla semnificaţie a cuvântului SHA’AR, “poartă” în ebraică şi “poezie” în arabă, exprimă însăşi noţiunea de dialog liric care motivează acest festival.
În perioada 21-23 octombrie 2010 are loc Festivalul Internaţional de Poezie SHA’AR de la Tel Aviv, la care este invitată şi poeta Ana Blandiana, cunoscută deja publicului israelian prin intermediul volumului de poezie „Fiecare bucurie răneşte pe cineva”, tradus în limba ebraică de Moshe Granot şi Shaul Carmel şi publicat de editura Keshev.
Prezenţa Anei Blandiana în cadrul festivalului este sprijinită de Institutul Cultural Român de la Tel Aviv.

sursa
institutul cultural roman

http://www.icr.ro/ana_blandiana_shaar2010_ro

Târg de poezie

Pentru că poezia este vie şi are nevoie doar de puţin spaţiu de desfăşurare, de pe 21 pe 23 octombrie, Institutul Francez îşi deschide porţile unui Mare Târg de poezie. Târgul cuprinde Degustări Literare, performance-uri, poeţi români şi invitaţi străini, lecturi, expoziţii, ateliere şi vânzare de carte de poezie şi se va desfăşura pe Dacia 77 la Institutul Francez şi librăria franceză Cărtureşti. Celelalte evenimente vor avea loc la Muzeul Literaturii Române şi Centrul Naţional al Dansului.

Inaugurarea târgului este joi, la ora 19, la librăria Cărtureşti de la Institutul Francez, în cadrul Degustărilor Literare cu Matei Martin. Împreună cu poetul sonor Anne-James Chaton şi cofondatorul revistei Gruppen, Laurent Jarfer, meniul propuse de Matei este copios : o panoramă a poeziei contemporane în Franţa, România şi Europa şi o dezbatere deschisă despre traducerea în poezie.

Când se înserează bine, la ora 21, Anne-James Chaton, Laurent Jarfer şi Norzeatic vor urca pe scenă pentru 3 performance-uri de excepţie de poezie contemporană.

În a doua zi a târgului, vineri 22 octombrie, Muzeul Literaturii Române va inaugura la ora 14 expoziţia « nobleţea scriiturii feminine », dedicată poetelor române care s-au exprimat în limba franceză.

La ora 18, la Institutul Francez, poeta Svetlana Cârstean va anima primul său atelier de poezie : Cercul poeţilor apăruţi, cu tema « Cine editează ? Cine promovează ? », împreună cu editori de poezie de renume. Atelierul va fi urmat de o lectură a poetului Sorin Gherguţ, care va prezenta şi noua lui carte, Orice (Ed. Pandora M).

De la ora 21 începe Noaptea Albă a Poeţilor : Ion Mureşan, Alexandru Muşina, Simona Popescu, Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Angela Marinescu, Floarea Ţuţuianu, Gabriel Chifu, Marin Mălaicu Hondrari, Beatrice Popescu, Cosmin Perţa, Liviu Ioan Stoiciu, Mihail Gălăţanu, Paul Aretzu, Şerban Axinte, Mircea Bârsilă şi Marian Drăghici îşi vor preda pe rând ştafeta într-un şir blingv de lectură, punctat de improvizaţiile lui Mircea Tiberian.

Sâmbătă 23, atelierele pentru copii vor fi dedicate poeziei. De la ora 17, la MLR se va ţine o lectură orchestrată de Ioan Groşan cu Ioan Es. Pop, Ion Mureşan şi Eugen Suciu, acompaniată de Mircea Tiberian şi Nadia Trohin pe acorduri de jazz. De la ora 20, Jumătatea Plină îl invită pe Anne-James Chaton la Sâmbăta sonoră, CNDB.

Publicul va putea alege dintre numeroasele cărţi de poezie şi va primi un semn de carte de ocazie pentru fiecare carte cumpărată.

sursa

http://blog.carturesti.ro/?p=3211

Scriitori romani la ‘Festivalul Review of Small Literatures’ de la Zagreb

Scriitori romani la ‘Festivalul Review of Small Literatures’ de la Zagreb

În urma selecţiei făcute de criticul literar Carmen Muşat, la Festivalul de Literatură de la Zagreb au fost prezentaţi nouă tineri scriitori: Ştefania Mihalache, Adrian Chivu, Florin Lăzărescu, Doina Ioanid, Adela Greceanu, Matei Florian, Ovidiu Pop, Cosmin Perţa şi Ana-Maria Sandu.

„Review of small literatures” este un festival regional de mare impact care îşi propune să prezinte publicului croat scenele literare din ţările sud-est-europene, invitînd în fiecare an tineri scriitori consacraţi ale căror opere nu au fost încă traduse în limba croată.

Ediţia din acest an a festivalului, a şasea, a fost dedicată literaturii române şi s-a defăşurat în perioada 1-2 octombrie, la Zagreb.

Fragmente din operele celor opt sciitori români, traduse în limba croată, au fost prezentate în catalogul festivalului dar şi pe portalul clubului literar Booksa (www.booksa.hr), principalul organizator al evenimentului, alături de Institutul Cultural Romîn, de Ministerul Culturii din Croaţia şi de Primăria oraşului Zagreb.

Scriitorii au susţinut cîte două lecturi în datele de 1 şi 2 octombrie, la sediul clubului literar Booksa dar şi în spaţii neconvenţionale din cadrul Centrului Cultural Pogon, amenajat pe amplasamentul unei foste fabrici.

Programul festivalului a cuprins, de asemenea, şi o dezbatere pe tema colaborării literare dintre România şi Croaţia.

Alături de invitaţii din România, la discuţii au participat editori, traducători şi oameni de cultură croaţi precum şi studenţi ai nou-înfiinţatei secţii de limbă şi literatură română din cadrul facultăţii de filologie a Universităţii din Zagreb.

Anul acesta, festivalul face parte dintr-o serie mai amplă de manifestări culturale intitulată Operation: City, care îşi propune să recupereze foste spaţii industriale pentru circuitul cultural, reunind pe durata a două săptămîni numeroase expoziţii, concerte, lecturi, reprezentaţii teatrale.

sursa:

http://www.cartearomaneasca.ro/agenda/stiri-si-lansari/scriitori-romani-la-festivalul-review-of-small-literatures-de-la-zagreb.html

Kalila şi Dimna sau povestirile lui Bidpai, traducere din limba arabă, George Grigore

KALILA SI DIMNA SAU POVESTIRILE LUI BIDPAI, trad. din limba araba, postfata si note de George Grigore, Ed. Polirom

http://www.polirom. ro/catalog/ carte/kalila- si-dimna- sau-povestile- lui-bidpai- 3821
CARTEA Kalila şi Dimna, în forma arabă datorată lui Ibn al-Muqaffa‘, de aproape un mileniu şi jumătate, de când şi-a început lunga şi întortocheata călătorie către culturile lumii care au adoptat-o sub diverse forme şi nume, continuă să trezească interesul cititorilor şi să-i inspire pe artiştii din cele mai diverse domenii. Tradusă şi retradusă, repovestită, adaptată, adăugită sau dimpotrivă simplificată, această operă multiculturală, dăruită de Orient lumii, este încă departe de a-şi fi spus ultimul cuvânt, fiind considerată o sursă inepuizabilă de înţelepciune pe care editori din întreaga lume continuă să o aducă în actualitate. Povestea călătoriei sale şi modul cum a influenţat literaturile lumii şi a şlefuit mentalităţile din felurite epoci sunt la fel de fascinante precum cartea însăşi şi stau mărturie a unui dialog intercultural ce s-a desfăşurat de-a lungul veacurilor (George Grigore, Postfaţă la Kalila si Dimna).

Gândacul, de Rawi Hage

Sunt îndrogostit de Shohreh. Dar nu mai am încredere în sentimentele mele. Nici nu am trăit cu o femeie si nici nu am curtat vreuna cu adevărat.

Şi adeseori m-am mirat de nevoia mea de a seduce şi de a poseda orice femelă din specie care îmi iese în cale.

Când văd o femeie, simt că dinţii îmi devin mai subţiri, mai lungi, mai ascuţiţi. Spatele mi se cocârjează şi din frunte îmi înmuguresc două antene, care se întind apoi, tremură în aer, semnalizează nevoia de a fi băgat în seamă. Vreau să mă târăsc sub tălpile femeilor pe care le întâlnesc, ca să le admir privind de jos ţinuta dreaptă, gleznele delicate. În acelaşi timp, simt şi o repulsie – nu o jenă, o repulsie – faţă de cleiul atracţiei şi dorinţei. Este un amestec ciudat de emoţii şi instincte care mă învăluie, făcându-mă să mă apropii de femeile acestea ca un cocoşat de nişte eleve.

Poate e timpul să merg iar la doctor, fiindcă în ultima vreme sentimentul acesta m-a copleşit. Chiar dacă am avut acelaşi imbold şi în prezenţa psihiatrului. Recent, când am văzut-o râzând cu una dintre asistentele sale, mi-am dat seama că este şi ea femeie, iar când, stând în faţa mea, mi-a cerut să-mi reproduc pornirile, i-am pus mâna pe genunchi. A schimbat subiectul şi, calmă, cu o expresie plină de compasiune, mi-a împins mâna, şi-a tras scaunul înapoi şi mi-a spus:

Bine, hai să vorbim despre sinuciderea ta.

Săptămâna trecută i-am mărturisit că fusesem cândva mai curajos, mai nepăsător şi chiar, s-ar putea spune, mai violent. Dar aici, în ţinutul acesta nordic, nimeni nu îţi găseşte scuze când loveşti, furi, împuşti sau pur şi simplu răcneşti la balconul de vizavi înjurând mamele vecinilor şi ameninţându-le copiii.

Când i-am spus asta terapeutei, mi-a zis că sunt plin de o ură înăbuşită. Aşa că îndată ce a ieşit din cameră pentru o clipă, i-am deschis geanta şi i-am furat rujul, iar după ce s-a întors mi-am continuat povestea despre copilăria mea de altundeva. Mă întrerupea cu întrebări de genul: Şi ce sentimente ai faţă de asta? Spune-mi mai mult. Ea mai curând asculta şi-şi lua notiţe, iar toate astea nu se petreceau într-o cameră elegantă, cu mobilă din lemn de cireş ori canapea din piele (sau globul pământesc al unui vechi amiral, doar aşa, de atmosferă). Nicidecum, stăteam faţă în faţă, într-un cabinet mic dintr-o clinică de stat şi între noi nu se afla decât o măsuţă minusculă, rotundă.

Nu-mi amintesc exact ce i-am povestit despre relaţiile mele cu femeile. Am încercat de mai multe ori să-i spun că încercarea de a mă sinucide a fost modul meu de a încerca să scap de permanenţa soarelui. Cu sinceritate, folosindu-mi cunoştinţele limitate de psihologie şi posibilităţile reduse de exprimare, am încercat să-i explic că am încercat să mă sinucid dintr-un fel de curiozitate, sau poate ca o provocare faţă de natură, de cosmosul însuşi, de permanenţa luminii. Mă simţeam oprimat de toate acestea. Problema existenţei mă mistuia.

Laconismul terapeutei mă agasa. Îmi provoca o violenţă pe care nu o mai simţisem de când îmi părăsisem ţara. Nu înţelegea. Pentru ea, totul se rezuma la relaţiile mele cu femeile, în timp ce pentru mine totul se rezuma la sfidarea puterii opresive din lumea la care nici nu puteam participa şi pe care nici nu o puteam controla. Iar întrebarea pe care o uram cel mai mult – şi care se făceau auzită când devenea frustrată că nu vorbesc prea mult – era aceea pe care o rostea inexpresiv, aplecându-se peste măsuţă: Ce aştepţi de la întâlnirea noastră?

Am răbufnit: Sunt obligat de hotărârea instanţei să fiu aici! Aş prefera să nu fiu aici, dar când m-au găsit atârnând de o frânghie încolăcită de ramura unui copac, unul care făcea jogging în pantaloni mulaţi din spandex a dat fuga şi a chemat poliţia parcului. Doi poliţişti au venit în galop pe caii aceia minunaţi să mă salveze. N-am remarcat atunci decât caii. Mă gândeam că ei ar putea fi soluţia pentru problema mea tehnică. Adică dacă aş încăleca pe unul din ei aş putea ajunge la o creangă de mai sus, mai rezistentă, de care mi-aş fixa frânghia, apoi aş lăsa calul de sub mine să ţâşnească în voia lui. În schimb, mi-au pus cătuşe şi m-au dus, după cum s-au exprimat ei, la expertiză.

Spune-mi despre copilăria ta, îmi ceru psihiatra.

În tinereţe am fost insectă.

Ce fel de insectă?, se interesă ea.

Libarcă, i-am răspuns.

De ce?

Pentru că sora mea m-a făcut libarcă.

Ce a făcut sora ta?

Vino, mi-a zis sora mea. Hai să ne jucăm. Şi şi-a suflecat rochia, mi-a băgat ceafa între picioarele ei, şi-a ridicat călcâiele în aer şi şi-a legănat uşor picioarele deasupra mea. Uite, deschide ochii, m-a îndemnat ea. Asta ţi-e faţa, ăştia-ţi sunt dinţii, iar picioarele mele îţi sunt antenele lungi, lungi. Râdeam şi ne târam amândoi pe sub cearşafuri şi ne muşcam de obraz. Hai să blocăm lumina, a spus ea. Hai să prindem pătura aia de pat, ca să nu mai fie lumină. Hai să ne jucăm pe dedesubt.

Interesant, spuse terapeuta. Cred că am putea investiga mai mult asemenea poveşti. Săptămâna viitoare?

Săptămâna viitoare, i-am răspuns, apoi m-am ridicat, am străbătut coridoarele clinicii pe lângă pereţi, am coborât scările şi m-am trezit învăluit de răcoarea şi lumina oraşului.

© Editura Leda, Grupul editorial Corint, TRADUCERE Irina Vainovski-Mihai

SURSA:

http://www.romlit.ro/rawi_hage_canada_gandacul

A bate câmpii cu graţie – Nicolae Manolescu

Locuţiunea adverbială a lui Călinescu o îndulceşte, chiar dacă n-o face pe de-a-ntregul pozitivă.
Expresia din titlul însemnărilor mele aparţine lui G. Călinescu. Definind arta divagantă a eseului Pseudokynegetikos al lui Odobescu, autorul Istoriei literaturii completează cu, aş zice, „graţie” expresia obişnuită a bate câmpii. Aceasta din urmă are un înţeles peiorativ: a vorbi aiurea, a delira etc. Locuţiunea adverbială a lui Călinescu o îndulceşte, chiar dacă n-o face pe de-a-ntregul pozitivă. Şi o întoarce la sensul originar din limba din care provine.

A bate câmpii reprezintă un calc, adică o preluare tale quale din franceză: battre la campagne. Singura deosebire este că substantivul românesc e la plural, iar cel franţuzesc la singular. Calcul datează, după toate probabilităţile, din secolul al XIX-lea, cu o generaţie (aceea romantică sau paşoptistă) înainte de a lui Odobescu însuşi. În franceză, expresia n-are decât ulterior sensul răutăcios din română. Battre la campagne însemna iniţial a explora, a cerceta, a fi în căutare de locuri noi. Avea (şi are) expresii sinonime: battre la forêt, les routes, le pays, din care ultimele au dat expresiile româneşti a bate drum şi a bate ţara. Pădurile nu se lasă bătute în româneşte. Cum s-a infiltrat sensul negativ e uşor de bănuit: cine bate câmpii o face având spiritul liber şi visător, înclinat adică spre frivolitate. Româna l-a preferat, ignorându-l pe cel originar. Doar în a bate ţara ( în lung şi în lat) ori în a bate un drum (lung) limba noastră s-a dovedit fidelă.

În franceză există şi un alt sinonim pentru expresia cu pricina: avoir (prendre) la clef des champs. A avea (lua) cheia câmpurilor. Româna n-a calchiat-o şi pe aceasta. Dicţionarul francez-român al Sandei Mihăescu Cîrsteanu o traduce prin a o lua la fugă. Expresia franceză e însă mult mai subtilă. O reţine Bernard Pivot în 100 de expresii de salvat (Albin Michel) ca pe una, cum se vede chiar din titlul cărţii sale, pe cale de dispariţie, foarte rară, aproape ieşită din uz. Pivot îi indică sensurile următoare: libertate, deschidere de orizonturi noi, a fi liber să-ţi alegi calea, să-ţi obţii libertatea, să pleci şi (la urmă de tot) să fugi. Georges Brassens foloseşte expresia într-un cântec: „Apoi într-o zi ea a luat cheia câmpurilor / Lăsându-mi un rău funest…”. Dacă apelăm la Călinescu, am putea traduce: „Apoi într-o zi ea a bătut câmpii cu graţie” şi restul.
Răsfoind cartea lui Pivot nu m-am putut opri să mă gândesc la regretatul profesor timişorean Tohăneanu şi la superbele lui analize de cuvinte şi expresii. Nici ale lui George Pruteanu de la televiziune nu erau lipsite de farmec. Ca să nu vorbesc de cele din timpul din urmă ale lui Marius Sala. Adunate în cărţi, ar putea avea succesul celor ale lui Pivot. (În paranteză fie spus, cartea lui Pivot e în toate topurile de vânzare!).

sursa:

http://www.adevarul.ro/actualitate/bate-campii-gratie_0_25798845.html

Poezia formidabilă

-Crezi că se poate face o iniţiere în poezie?
-Nicidecum, poezia este forma brută a exprimării stării emoţionale, tot ce se prelucrează se pierde. Poezia este emoţie, dacă ciopleşti se scurge în gura de canal, de aceea nu ai cum să iniţiezi în emoţie. Poezia este o modificare a organismului pe care nu o poţi controla, tot ceea ce se zideşte cu bună intenţie este doar un element de construcţie fals, de carton, cade la prima ploaie. Poezia este un zigurat, are multe trepte pe care cititorul este invitat să păşească, dacă oboseşti ori te aşezi jos ori te întorci de bună voie ori cazi. Poezia este pentru călători, pentru cei care ştiu ce înseamnă plecarea.

-Prin urmare, poezia este o plecare?
-Da, poezia este o plecare. Din camera ta poţi face multe călătorii. Poezia este cel simplu mijloc de transport, rapid şi eficient, te duce unde nu ţi-ai imaginat niciodată că vei ajunge. Poezia este o nebunie, o pierdere a judecăţii, dar o poezie formidabilă este ca un leş în plină stradă, îi simţi mirosul de departe sau de ce nu ca o bijuterie de familie pe care ai norocul să o găseşti prin cenuşă după ce totul a ars, un coşmar care te bântuie mereu.

4iunie2010

4iunie2010 Ajutor!
-Aş fi vrut să dăm o altă denumire acestui interviu, ceva legat de comunicarea cu mine însămi, stilet şi sânge, comunicarea cu propriul sânge, întoarcerea la embrion, un fel de ştiinţă a hematiilor. Dar nu hemografia – scrierea cu tine însuţi – a lui Nichita Stănescu ci “scrierea despre tine”. Ştiu vor fi multe critici. Să inventăm o ştiinţă personală, ca un studiu de caz pe un extraterestru, niciodată să nu ştii ce găseşti, mereu să ai surprize, ficatul să fie inimă şi inima coridor. Nu trebuie să cădem în extrema egoismului. Trebuie doar să mergem în peşteră cu torţe şi fără torţe, să ne fie frig, să ne fie cald, să ne picure apa, să ne îngheţe picioarele, să mâncăm resturi de pâine, la nevoie să muşcăm din propria carne. Să ne atace liliecii, să rămânem în beznă, să se umecteze chibriturile, să ne rătăcim prin galerii, să dezgropăm cadavre şi să ne încălzim cu oasele lor; să fie o ştiinţă a plecării şi a întoarcerii în tine ca atunci când am intrat în depozitul acela părăsit de armament de lângă Ploieşti, atunci mi s-a făcut frică de întuneric, de plase de păianjeni, de miros de hoit, cam aşa trebuie să fie şi scrierea de faţă, încântătoare şi imposibil de stat cu ea, o manifestare patologică a căutării în tine. Nuclearrr spune despre acest pasaj:”este ca în filmele americane de aventuri”. O aventură este, fie şi americană, trebuie să fac rost de pistoale, câţiva cai, decorul îl avem mai sus.

Angelus, Ruxandra Cesereanu, Editura Humanitas, 2010

ANGELUS, Ruxandra Cesereanu, Editura Humanitas, 2010. Carte abia lansată pe 29 mai la Sibiu, cititorii pot răsfoi câteva pagini pe site-ul editurii: angelus.pdf. Lansarea la București va fi pe 12 iunie la ora 17.00.

ROMAN SERIAL / Bărbatul la 40 de ani (II). Doliu după tine însuţi, de Ştefan Doru Dăncuş

Ştefan Doru Dăncuş

14. Nu-i greu să te vezi brusc la 40 de ani, e ca o dimineaţă în care intri în bucătărie, pui apă pentru cafea şi până se fierbe te uiţi pe fereastră – nu ai gânduri ascunse, te scarpini pe obrazul stâng, simţi cum s-a lepădat timpul de tine, între degete ţi-au rămas două-trei fire din barbă iar unul e alb, te uiţi la el ca la o numismatică pagodă, închizi gazul, femeia ta încă doarme (şi peste ea au trecut evlavioasele zile), eşti trist dar şi revoltat, te-ai pune în genunchi dar te încumeţi să stai în picioare – e greu să fii om pe lumea asta.
15. Toamna e cu adevărat reală la 40 de ani – mănânci struguri, plăteşti facturi la apă, gaz, curent, răspunzi la e-mail-uri, trimiţi copiii pe-afară ca să poţi scrie astfel de aiureli într-un carnet negru, prăjeşti brânză adusă de la ţară, desenezi pe o aşchie de brad un lup şi un urs iar Dumitru Gorzo se zgârmă cu ea pe un braţ (plata dolar-centului depus în contul chipului mâzgălit pe aceeaşi ciozvârtă vegetală de Adriana Lisandru), te întrebi ce mai face Vasile Licar sau Vasile Chindriş, Vasile Ciocotiş sau Vasile Andru, auzi un aparat de găurit în blocul vecin, dai drumul apei calde în baie dar nu te speli, săpunul miroase prea curvăsăresc, primeşti o revistă literară, plopii din faţa scărilor chelesc înaintea ta – e bine că nu prea o să o mori în zadar.

16. Ce să faci la 40 de ani – o înjuri pe hoaşca de la magazin că-ţi vinde bere caldă, trimiţi bani unor cunoscuţi ce n-au avut şansele tale de-a se descurca, pleci în călătorii cu trenuri de noapte, freci menta pe la diverse întruniri literare, îţi vizitezi mama bolnavă, îţi dai cu stângu-n dreptul când o soră te anunţă că divorţează, vorbeşti cu oameni pe care îi uiţi peste câteva zile, admiri cuminţenia lăzilor pline de cărţi care au costat cât o jumătate de vilă, ai reuşit, ai învins societatea – eşti cel mai tare din parcare.

17. Numai ţie nu-ţi pari schimbat la 40 de ani – unii te văd după un timp îndelungat şi nu te recunosc, alţii te simt din prima şi-ţi sar în braţe, simţi o descumpănire ca-ntr-un confesional, e imposibil ca două sentimente să se producă simultan dar nu eşti sigur, poate că rasa ta a evoluat, papagalii se zbenguie în mare, crocodilii trăiesc în munţi, elefanţii zboară, plopul a făcut pere şi răchita micşunele, obiectele sunt toate scrum iar pe străzi se plimbă nişte zombi, nişte străini pentru care un proces mental este echivalent cu sinuciderea – îţi vine să te îmbraci în doliu după tine, triumfătorule.

18. Maneliştii îţi devin simpatici abia când faci 40 de ani – nu-ţi mai este greu să dormi liniştit, aduci instalatorul să-ţi repare o conductă, norii şi vântul vor aduce curând timp urât dar nu te interesează, în apartament ai centrală termică, nu depinzi de ore fixe la serviciu căci ai reuşit să-ţi faci o firmă, mâine va trebui să cumperi un pachet de sare, să faci pâine cu ou, să mergi până la capătul oraşului deoarece ai uitat după ce ai plecat, să primeşti un telefon de la Mihail Tănase, un scriitor invalid, să cârpeşti nişte blugi la care ţii foarte mult, să te întâlneşti cu Dana Banu şi Victor Potra la terasa de lângă Muzeul Literaturii din Capitală, să te uiţi la un film numit “Gadjo Dilo”, să fii trezit de vacarmul pensionarilor care spun că de la tine vine apa în scara blocului – chestii şi chiar trestii.

19. Nu prea-ţi mai arde, pe la 40 de ani, de scris poezii – bucăţile de lemn aduse de pe Muntele Cozia te cheamă, pietroaiele scoase cu greu din Ialomiţa sclipesc în fiecare noapte fără lună, unii dorm pe saltele cu fân şi îi invidiezi, unii fac bani frumoşi folosindu-se de tine şi îi invidiezi, unii n-au ce pune pe masă dar se roagă la Dumnezeu şi îi invidiezi, alţii s-au mutat de curând în case cât castelele şi îi invidiezi, alţii îşi toacă banii în cazinouri şi îi invidiezi, simţi că n-ar trebui să le dai atâta atenţie – pentru asta îţi vine uneori să te invidiezi. Ca prostul.

20. E vorba de echilibru şi înţelegere la 40 de ani – frumoasele de altădată s-au măritat, trupa de prieteni s-a risipit, iei un microbuz până la Târgovişte şi te miri că e aşa scump un bilet, tatăl tău stă la tine o iarnă şi-apoi pleacă la casa lui şi moare, schimbi treningul pe o ţinută corectă, sandalele – pe bocanci închişi la culoare, mama unui tânăr poet te anunţă că fiul ei s-a sinucis, dai o jumătate din salariul mediu pe economie îndoliatei familii, pleci o vreme din citadinul steril şi te întorci fără a fi devenit diamant, te dor picioarele de-atâta umblet fără rost, nu prea ştii nici tu ce cauţi, ce aştepţi de la viaţă, de ce te agasează vaietele lumii înregistrate fugar atunci când te mai uiţi la TV, ciorba de fasole dă în clocot, sare peste oală, curge pe aragaz, obturează ochiul, se aude cum ţâşneşte gazul prin câteva orificii – nu prea ştii la ce să te aştepţi câteodată.

21. La 40 de ani e greu să fii înşelat – pasta de dinţi s-a terminat, gresia din hol se cam sparge, cineva îţi dă “bip”-uri dar îi faci în ciudă, e destulă vreme de sporovăit pe bani, apare şoferul tău de taxi, îţi aduce încasările magazinului, ai acid la stomac însă nu mai vrei să iei calmante, ai auzit că fac rău la inimă, vânzătoarele de porumb fiert ţipă după tine, ai nevoie de o plasă pentru ţânţari, nişte vopsea verde, câteva vorbe bune şi-o trecere de pietoni, e cald tare, trebuie să iei masa în oraş – “buci-buci nepomuci” strigă un ţigănuş după o domnişoară ce intră în magazinul de pantofi.

22. În 40 de ani intri ca regii în palate – nu mai cumperi două suluri de hârtie igienică, iei un bax, e mai ieftin, cobori alene până la parterul blocului şi abia în stradă iuţeşti paşii, ca şi cum ai avea treburi importante, vecinii te urmăresc înciudaţi din spatele perdelelor, vor dezbate câteva ore faimoasa-ţi plecare în grabă, când ştii că nu te mai pot vedea o laşi moale, regele e rănit, nu mai prinde viteză pentru diverse acţiuni civice obligatorii, te holbezi la muncitorii ce toarnă asfalt, trece prin faţa ta o pisică grasă, cineva închiriază un spaţiu comercial cu 10 euro metrul pătrat pe lună, unui doctor i-a fugit nevasta de-acasă, ajungi la gară, de la automatul de cafea iei o ciocolată caldă, mirosul plecării te excită, arunci paharul din plastic la coş, porneşti resemnat înapoi, în gaura ta de şobolan de cartier, vecinii s-au uitat deja la ştiri, au oprit toate aparatele electrice pentru a face economie de curent dar te pândesc din spatele perdelelor, iuţeşti pasul ca şi cum ai ceva important de făcut – cu siguranţă, tu eşti, astăzi, cel fericit.

23. La 40 de ani povestea ta e depăşită, veche – şomerii nu mai vor să se angajeze că salariile-s de rahat, problema e că toţi vor să-şi mărite fiicele cu bogătaşi şi nu-i un lucru rău, până la urmă te apuci de curăţat şanţurile unor gospodării într-o localitate apropiată, oamenii îţi dau bani şi mâncare, te mai întrebă de una, de alta, nu lucrezi în forţă, amâni această incredibilă plăcere, vii seara acasă mulţumit, gospodarii mulţumiţi, primăria locală mulţumită, arunci bancnotele în borcanul cu bancnote, monedele în cel cu monede, monadele sunt un termen prea greu pentru cititorii acestei cărţi – adormi sub lumina crâncenă a iluminatului stradal ce aproape că-ţi sparge fereastra.

24. Aici, enervat, autorul “care este” trebuie să intervină: Am 40 de ani iar soţia mea 36 – amândoi la Sinaia, într-o cameră de lux a unei pensiuni, privim candelabrul sofisticat, patul mare, dulapul din lemn masiv, facem baie, facem dragoste, ne plimbăm prin orăşelul în sărbătoare (sunt Zilele Cetăţii, “Sinaia Forever”, am văzut pe afişe), flori, tarabe cu mici, grătare, bere, artizanat, popcorn etc., trecem prin mulţime eleganţi şi calmi, cumpărăm vin fiert şi castane coapte, e o toamnă clară ca în copilărie, ne întâlnim cu cineva de la Poliţia Economică, da, mi-a citit cartea, îi mai dau una editată recent dar fără autograf, nu-mi reamintesc numele, urcăm spre un mic părculeţ unde cântă fanfara militară, revenim la pensiune, facem baie, facem dragoste, facem bine tuturor, ea a cumpărat bulz de mămăligă cu brânză (în spiritul tradiţiei locului), sună un telefon, fata noastră întreabă când ne întoarcem acasă, nu precizăm.
Dimineaţa e ceaţă în munţi, renunţăm la excursia cu telegondola, lenevim o vreme în pat, ea îşi face cafea, eu deschid o bere, vorbim despre revista “Singur” la care mai am mult de lucru, suntem singuri în clădire, ne îmbrăcăm gros şi o luăm agale spre centru, terasele sunt aproape pline, nu prea e criză în România sau cel puţin nu e vizibilă, de la un stand cu artizanat ea îmi cumpără un pulover din lână lucrat manual, îi cumpăr şi eu o ciocolată, se înserează, ajungem la pensiune, singurul obiect ce lipseşte din cameră e şemineul – e o linişte ca la începutul facerii lumii.

Va urma

Cei mai citiţi poeţi români, de Gh. Grigurcu

Gh. Grigurcu

Cei mai citiţi poeţi români

Un top realizat de România liberă cu acest subiect (nr. din 22 ianuarie 2010) ar indica, potrivit aprecierii cotidianului, faptul că „gusturile de ultimă oră ale românilor arată o deplasare dinspre poezia clasică spre cea modernă şi postmodernă”. Trecem peste suprapunerea lejeră a criteriului „gust” cu cel al vandabilităţii (topul a avut în vedere datele furnizate de lanţul librăriilor Diverta şi Cărtureşti-Verona). Asta e! Sunt selectaţi zece poeţi. Primul, aşa cum se şi cuvine, Mihai Eminescu, poetul „titular” al poporului român, mitizat în continuare, în pofida unor contestări care bănuim că n-au avut un ecou în publicul larg, cu o mentalitate aflată la intersecţia programelor şcolare şi a „accesibilităţii” emoţionale. Această „accesibilitate” a devenit de-a lungul mai multor generaţii un factor care a fasonat recepţia poeziei în rîndul maselor, astfel încît avem de-a face cu o valenţă „eminesciană” a „simplului cetăţean”, dispus a raporta toate producţiile poeticeşti la acest arhetip. Ion Minulescu, aflat pe locul doi, e un soi de Cupidon cu state de serviciu îndeajuns de îndelungate. Mai are, se vede, destule săgeţi pentru a provoca răni dulci fiinţelor îmbătate de eleganta lascivitate a stihurilor sale, aidoma unui tablou reprezentînd un nud provocator. Romanţele pentru mai tîrziu, în realitate n-au întîrziat niciodată la întîlnirile cu tinerii, cei de azi care-l apreciază avînd o oarecare înclinaţie retro (erotism clamat, poză, cantabilitate). Dar surpriză, mare surpriză! Locul trei îi aparţine Ninei Cassian. Nu cumva e un efect strict al momentului lansării recente a unui volum al acesteia, în prezenţa autoarei care s-a îndurat a reveni cu acest prilej în ţară? Deoarece „luciditatea”, evocată de România liberă, fie şi „sarcastică”, fie şi confruntîndu-se cu „vraja erotică” a hetairei socialiste, e iremediabil minoră. O poleială preţioasă a unei structuri de metal ordinar, care pe alocuri a început să ruginească… Cu Alecsandri, beneficiar al locului patru, revenim în spaţiul bunelor sentimente, salubru, odihnitor. Bardul Ostaşilor noştri şi al Pastelurilor are alura unui dascăl al primilor noştri ani de şcoală, căruia îi păstrăm pururi (dacă nu ne-am alienat sufleteşte prea tare) o plină de gratitudine amintire. Locul cinci e al lui Mircea Cărtărescu. Un soi de Nichita Stănescu al optzeciştilor, autorul Dublului album, antologie care s-a vîndut, după cum suntem informaţi, „ca pîinea caldă”, posedă, ca şi numitul predecesor, ca şi, ceva mai înainte (e drept, pe un palier tot mai depreciat), Ionel Teodoreanu, o latură mondenă, suportînd, după cum se pare, asaltul vijelios al admiratorilor de ambe sexe. Şi cum să nu seducă titluri graţios-pragmatice, ca de pildă Cînd ai nevoie de dragoste, sau cu un irezistibil ingredient hippy, ca de pildă O motocicletă parcată sub stele?
Abia locul şase îi revine lui Bacovia, o figură antitetică faţă de Nichita, Cărtărescu, Ionel Teodoreanu şi alţii de aceeaşi factură a feericei prezenţe personale, iscînd succesul spontan. Un antimonden frapant. Un saturnian, un taciturn, „bizar”, prin ce ar putea atrage, la ora actuală, Bacovia? Poate prin acea deznădejde măcar subiacentă a unei lumi alexandrine, sorbită de „chemări de dispariţie”, chiar dacă inaudibile pentru mulţi dintre noi, prin angoasa unui sfîrşit de ciclu. Dacă Eminescu înstruna melancolia unei epoci, totuşi, de propăşire, autorul Plumbului cîntă „serenada din topor” a uneia, după toate semnele, declinantă. E umbra rece a mercantilismului devorator, a frivolităţii frenetice, a concupiscenţei dezlănţuite, a pornografiei. Un spirit ale cărui „profeţii” nu neapărat „politice” le putem desluşi în treptata lor împlinire… La locul şapte îl găsim pe Emil Brumaru. Cu adevărat, „popularitatea poetului se datorează în special poeziei licenţioase”. Nu pudicul, imaculatul, seraficul Brumaru, id est unul dintre cei mai de seamă poeţi contemporani, interesează, ci acela care a săvîrşit o uluitoare întoarcere cu 180 de grade, raliindu-se grăbit, la senectute, deşuchierilor modei de ultim moment. Palinodia ni-l arată robit cu savoare cerinţelor ei coprofage. E un caz. Şi ce mai caz! Locul opt îi e rezervat lui Marin Sorescu. De ce? „Românilor le place umorul, iar ironia hîtrului poet din Dolj le acoperă aşteptările şi le măguleşte inteligenţa”, explică, binevoitor, România liberă. „Umor”, să precizăm, nu tocmai pretenţios, ţinînd seama de nenumăratele texte în acest registru, sub semnătura Sorescului, de calitate îndoielnică, probă a unui slab autocontrol, a unei emisii îmbelşugate, mult sub cota exigentului Topîrceanu. „Inteligenţă” şi ea modestă, deoarece îşi propune a o măguli pe cea a cititorilor la grămadă. Să recunoaştem şi noi că autorul Migdalelor amare, după care oamenii din interbelic erau „înnebuniţi”, a fost „detronat” de bardul oltean, ceea ce dovedeşte o simplă substituţie, prin mecanica temporalităţii, pe aceeaşi direcţie a hazului băştinaş. Alt pretendent al posturii de „isteţ naţional” ar fi putut fi Dinescu. Dar acesta preferă acum gloria oralităţii pe sticlă… Pe locul nouă se înscrie Nichita Stănescu. Teama ce-o bănuim a fanilor săi că ar fi putut absenta, iată că a fost depăşită. Mărturisim că ne-a amuzat prezentarea de care are parte: „Poetul celor <> a devenit, în anii ’80, obiectul unui cult burghez, clasa de mijloc a acelor ani dîndu-şi la citit (sic!) cărţile filosofice ale lui Noica şi poeziile ermetice ale lui Stănescu”. Şi pe deasupra: „Lectura lui Stănescu este în continuare un fel de a te legitima intelectual”. Vai, nu ne-am dat seama! Nuanţa marxistă a „cultului burghez”, a „clasei de mijloc” se cumpăneşte cu imaginea „legitimării intelectuale”. E ca o parolă. Dacă nu dispui de o admiraţie solidă faţă de Nichita, nu poţi trece de uşa care dă în salonul… intelectualilor. În fine, pe locul zece, Ana Blandiana. Însă nu oricum, asemenea celorlalţi confraţi, ci cu o severă, neaşteptată punere la punct. Poeta ar fi, conform unor critici „sfioşi” ce ezită a-şi exprima cu francheţe părerea, cantonată în „secţiunea poeziei pentru copii”. Textele cu această destinaţie ar fi „superioare estetic celor pentru adulţi”. Ceea ce, fie şi mărginindu-ne a ne reaminti surprinzătoarea „superioritate” a Ninei Cassian, ni se pare o opinie vădit nedreaptă…
Din empireu, cel puţin Macedonski, Arghezi, Blaga, Fundoianu, Al.Philippide, Emil Botta, Gellu Naum, Leonid Dimov, Ion Caraion, Nicolae Labiş şi, din rîndul contemporanilor, M.Ivănescu şi alţi cîţiva zîmbesc la asemenea stîngace „exerciţii de admiraţie” ierarhizate, pe care nădăjduim că timpul, neavînd încotro, le va corija.

Articol apărut în revista “CAFENEAUA LITERARĂ”, Nr. 3 (78) FEBRUARIE 2010 Anul VII

Sufism, William C. Chittick

Ce te face să cumperi o carte despre sufism cu un titlu simplu şi explicit “Sufism”, nimic nu anunţă ceva deosebit, titlul ar trebui să te spulbere, să te facă să pui mâna pe carte şi să înţepeneşti. Nu, autorul William C. Chittick s-a bazat pe simplitate şi modestie aşa cum stă bine unei asemenea cărţi. Deşi cartea e împărţită în mai multe capitole, asupra cărora voi reveni, încep prin a cita debutul capitolului 7:
“When you enter the dance,
you leave both world behind.
The world of dance
lies beyond heavean and earth”, Kulliyyat-e-Hasrat.
Cartea este o metaforă în sine, adună şi risipeşte, dezleagă şi uneşte, dezlănţuie şi înlănţuie prin cele 10 capitole, care pleacă de la rădăcini trecând prin paradoxul vălului, învăluirii, prin culoarea negru-amprenta modestiei, ajungând la dansul fanatic dumnezeiesc, la căderea în sine, până la prăbuşire şi revenire. Este o carte completă, atât cât să nu obosească prin amănunte şi prin definiţii ale sufismului, prin explicaţii care s-au spus de foarte multe ori, este o carte cu o introducere scurtă, care tratează direct subiectul. Nu se adresează cunoscătorilor în materie, se adresează tututor celor care vor să înţeleagă iubirea, uniunea, starea de veghe a spirirtului, te învaţă să pleci din străfundul fiinţei, să priveşti în sus, să cobori, pe trepte, încet, sau uneori, te învaţă căderea, căderea în sine, revenirea la normalitate. Normalitatea sufi. Este o carte al cărei mesaj esenţial nu este definiţia, explicarea sufi, filosofia lui sau a practicii, mesajul cărţii este căutare iubirii din noi, iubirii pentru Dumnezeu şi prin extensie pentru oameni ca parte a lui Dumnezeu. Conceptul “unio mystica” vrea să fie punctul maxim al sufismului.
Cartea este structurată în 10 capitole:
Capitolul 1 “The sufi path”
Capitolul 2 “The sufi tradition
Capitolul 3 “Name and reality”
Capitolul 4 “Self-help”
Capitolul 5 “The remembrance of God”
Capitolul 6 “The way of love”
Capitolul 7 “The never-ending dance”
Capitolul 8 “Images of beatitudine”
Capitolul 9 “The fall of Adam”
Capitolul 10 “The paradox of the veil”
Sufi, cuvânt de origine arabă, cu rădăcină lexicală “şuf – lână”, cel mai probabil cei care aveau ordinul sufi purtau o haină de lână. Autorul spune că sufismul este un nume controversat care se poate aplica în manifestări diferite sociale sau instituţionale privind credinţa islamică. Acelaşi fundament al iubirii universale, al unităţii întregii umanităţi regăsim în acelaşi spaţiu cultural, la mai multe secole apariţie şi anume, religia baha΄i. Dar sufismul, nu este o religie, este mai mult de atât, este toate religiile la un loc, risipite şi unite din nou, la fel cum dansul extatic pulverizează fiinţa şi o repune.
Iată cum începe primul capitol:
“Sufism is a name without reality, but is used to be a reality without a name”, (spune un învăţător pe nume Ali, fiul lui Ahmad) prin urmare toate teoriile cad, etimologia este bulversată, şi nici nu cred că ar trebui săpat după ea.
Sufi este doar un nume.
Acum pot spune de ce am cumpărat această carte din alte câteva zeci, conţine o definiţie care rupe barierele înţelegerii, şi invită la o căutare specială, dincolo de cuvântul în sine. Autorul spune mai deaparte că “ne-am obişnuit să auzim că sufi este misticism, sufi este esoterism, sufi este spiritualitate, cel mai adesea cu adjectivul “islamic” în faţă”. Există fără doar şi poate acest context islamic, incontestabil, dar o categorie de musulmani nu recunosc, ba chiar resping sufi. Exemplul cel mai elocvent este Arabia Saudită, unde este interzis, nu există cărţi despre sufi, nu există CD-uri, iar cei care împart această convingere tac. Ca spirit de glumă aş putea spune că cel mai bine este să fii sufi în această ţară, deoarce poţi tăcea de 10 ori în plus.
De la manifestarea divină până la manifestarea umană, de la nivelul de sus până la nivelul de jos, trecem printr-un proces gradual de transformări până ajungem să îl simţim pe Dumnezeu în noi. Fiecare om, fiecare fărâmă de viaţa este El, eu sunt o celulă, mi-ar plăcea să fiu o celulă din gamba lui Dumnezeu, considerând că Dumnezeu ar avea un trup, considerând că nu, mi-ar plăcea să fiu măcar o notă din muzica care-l înfăşoară, sau o pată de lumină din tiara Lui. Aşa cum spune Rumi:”

“tu eşti gândul tău, frate
restul din tine sunt oase şi fibre
dacă te gândeşti la trandafiri, tu eşti o grădină de trandafiri
dacă te gândeşti la spini…….”(fiecare poate completa).

Autorul foloseşte multe citate din Rumi, care a scris mai mult de 70 000 versete, acesta consideră însă că poezia este intoxicată într-o limbă persană pe care niciun musulman nu o înţelege. Apoi vorbeşte despre contrastul dintre Rumi şi Ibn Arabi reiese mai ales faptul că acesta din urmă a fost mai puţin raţional în iubirea oarbă pentru Dumnezeu şi a fost mai mult poet.

Poemul poate cel mai cunoscut este :
“Mesajul de toleranţă şi iubire”

“Inima mea poate să ia orice formă:
Este chilia monahului, templul idolilor,
Păşunea gezelelor, Kaaba pelerinului,
Tablele legii, Tora, Cartea Coranului,
Deoarece:
Crezul şi credinţa mea este iubirea”

aici este esenţa iubirii lui Ibn Arabi, în câteva cuvinte pe care le poţi găsi uşor când pui degetul pe glob. Autorul face o comparaţie între cei doi, eu le-aş spune poeţi la amândoi, chiar dacă versetele lui Rumi au o perspectivă mai aproape de învăţătură, de hadis, de înţelepciune bazată pe ordinea făcută de Dumnezeu, de aceea Ibn Arabi este mai poet pentru că este privit comparativ, priviţi separat fiecare are rolul lui eshatologic, de pace primordială.
Aş încerca o comparaţie demnă ce e drept de controverse, dacă mergem pe principiul “Dumnezeu este unul pentru toţi-iubirea lui este pacea-pacea este a tuturor”. Pirn urmare, conceptul escatologic susţine cea mai evidentă manifestare a păcii escatologice se află în viziunea Profetului Isaia (11, 6-9), despre lupii care se odihnesc alături de oi, despre vacile şi urşii care pasc laolaltă şi despre leii care se hrănesc cu paie. Astfel:
Isaia 11: 6
“Atunci lupul va locui împreună cu mielul şi pardosul se va culca împreună cu iedul ; viţelul, puiul de leu şi vitele îngrăşate vor fi împreună şi le va mâna un copilaş”
Isaia 11:7
“Vaca şi ursoaica vor paşte la un loc şi puii lor se vor culca împreună. Leul va mânca paie ca boul”
Isaia 11:8
“Pruncul de ţâţă se va juca la gura bortei năpârci, şi copilul înţărcat va băga mâna în vizuina basilicului”. Numai câteva citate care conduc în cel mai firesc mod la pacea şi iubirea neţărmurită. Am ales această comparaţie, evident pentru a sparge două religii şi a le uni în fundamentul lor de bază, iubirea.
Apoi m-aş întoarcea la gestul firesc de salut şi prietenie între oameni. În Vechiul Testament, termenul şalom (lit. pace), a avut iniţial valenţe escatologice care definea pacea dintre om şi Dumnezeu. După ce a fost formult în termeni de realitate politică, acesta a dobândit, pe lângă valoarea de reprezentare a existenţei, prin asigurarea securităţii în exterior, cea de dezvoltare sub forma păstrării sănătăţii, saţietăţii şi bunăstării.
În cultura islamică întâlnim acelaşi fenomen, expresia fiind relativ asemănătoare cu cea din Vehiul Testament datorită înrudirii limbilor, ambele având rădăcini semitice: As-sallam alaykum, expresie de salut: “Pacea fie asupra voastră”, expresie folosită la orice oră din zi şi din noapte, general valabilă.
Dar care este legătura propusă de mine pe marginea acestei cărţi între cele de mai sus şi sufism? Este una simplă, cartea îndeamană la meditaţie, la răscolire, la căutarea unui singur eu, provenit din neant şi murind în neant, acel eu interior contopit cu eul universal, dacă îmi acceptaţi expresia destul de pretenţioasă.

Ibn Arabi nu urmăreşte această graniţă a lui Dumnezeu, el merge până dincolo de El până îl anulează, după cum se observă în poemul “Mesaj de pace şi toleranţă”.
Este o diferenţă esenţială între sufi teoretic şi sufi practic, şi totuşi oamenii sunt atraşi de ambele necunoscute, mai ales în Occident, unde cu bună seamă şi autorul de faţă a fost atras, şi eu care scriu acest eseu şi alţii.
Ce m-a frapat în căutările mele despre nimicire, despre iubire, despre contopire până la dizolvarea supremă, a fost necunoscutul aproape ca putere supremă, sublimă.
Speranţa că vei Înţelege, că Te vei Înţelege.
Până la urmă, aici este filosofia în disecarea naturii umane, în carne, în divin, pe diferite căi să ajungem să înţelegem că suntem unul. Eu şi cititorul de pe această pagină, avem puncte comune infinite, acelaşi Dumnezeu creator indiferent pe ce drumuri ajungem la noi, El ajunge pe unul şi acelaşi pentru toţi, doar oamenii caută căi diferite, din ideea de personalizare, aerul, apa, mâinile, căutarea, hrana, întrebările şi multe altele.
Versetul explicit din Coran:
“O, Muhammad”
“Dacă îl iubeşti pe Dumnezeu, urmează-l şi atunci Dumnezeu te va iubi” este mai mult un verset dictatorial, căci dacă nu-L iubeşti, nu vei fi iubit, din persepctiva mea induce frica, deşi se vorbeşte în el explicit despre iubire, versetul condiţionează, atâta timp cât libertatea este estompată, iubirea trebuie căutată în altă parte. De aceea sufismul se rupe de islam, sufismul cultivă iubirea pură, necondiţionată.

Poate cea mai frumoasă definiţie dată iubirii o regăsim în cartea lui Ibn Arabi “The divine root and human love” şi pe care autorul acestei cărţi o reliefează:

” Iubirea nu are o definiţie în întregime, este esenţa din noi care trebuie cunoscută (găsită)”.

La acest capitol autorul face un regal al definiţiilor iubirii, lăsând cititorul într-un nor de praf, realitatea nu mai există, există doar aceste pagini care te duc, te întorc, te nasc, te ucid, o dată, de mai multe ori, ca să citez, până la esenţă.

“Ce înseamană să fii iubit?
Înseamană a avea o sete perfectă (continuă)
Lasă-mă să îţi explic apa vieţii”, Kulliyyat.

“Iubirea face amarul dulce
iubirea întoarce cuprul în aur
face drojdia vin
vindecă durerea
iubirea aduce morţii în vii
face regii sclavi”, Rumi

“Iubirea este un atribut divin, al lui Dumnezeu, cine nu are nevoie –
iubirea pentru altceva este metaforă”, Rumi.

Iată paradoxul iubirii, iubirea este numai pentru Dumnezeu, iubirea pentru oameni, animale, flori, ţară este altceva, trebuie atunci inventat cuvântul, deoarce iubire se foloseşte doar în asociere cu Dumnezeu.

Cel mai frumos poem de uniune spirituală, de iubire supremă între oameni, cel mai rezonant mesaj al căutării în sine este la uşa prietenului, bătând la uşa lui, baţi la uşa ta.

“Odată un om a bătut la uşa prietenului său.
Prietenul îl întreabă: “Cine eşti tu, omule cel drept?”
Şi el a grăit: “Eu sunt”. Acela i-a răspuns: “Intrarea e oprită
Nu-i loc pentru ce-i “crud” la masa mea cu-aleasă hrană.
Doar focul despărţirii şi absenţa pot să-l gătească
Pe cel ce-i crud şi să-l izbăvească de făţărnicie!
De vreme ce “sinele” te însoţeşte încă,
Trebui’ să arzi în flăcări şi mai mari.”
Sărmanul om plecă şi timp de-un an a hoinărit,
Cu inima arzând de dorul prietenului vechi.
Inima lui a ars pân’ ce “gătită”-a fost; apoi plecă din nou
Şi se apropie de casa prietenului său
Bătu la uşă cuprins de teamă şi de adânc fior,
Ca nu cumva să-i scape nesăbuite vorbe.
Prietenul strigă: “Cine-i la uşă, dară?”,
Iar el răspunse: “Tu baţi la uşă, Preaiubite!”
Prietenul grăi: “De vreme ce sunt eu, pofteşte-mă să intru,
Căci nu există loc pentru doi “eu” în casa-aceasta” Rumi.

Alt poem de altă factură, unde iubirea este iadul, este fundul lacului, cel mai ascuns colţ, dacă persoana iubită este acolo, acolo este iubire.

“O fată i-a spus tânărului îndrăgostit de ea:
“Dragul meu, în călătoriile tale multe oraşe ai văzut;
Care dintre ele te-a încântat în chip deosebit?”
El zise: “Oraşul în care iubita mea locuieşte.
În orice cotlon regina mea ar poposi,
Fie el şi cât urechea unui ac, câmp larg îmi va părea;
Oriude faţa-i de Yusuf ca o lună străluceşte,
Chiar de-i fundul unui puţ, acolo Raiul este.
Cu tine, iubito, însuşi iadul mi s-ar părea un rai,
Cu tine, temniţa ar fi palat de desfătări,
Iar fără tine, crini, roze ar fi ca nişte flăcări!”, Rumi.

În ultimul capitol “Paradoxul vălului” autorul face o filosofie a întregului rezumat în cele din urmă ca simplu obiect de vestimentaţie. Acesta spune că întreg universul are văl, faţa lui Dumnezeu este acoperită, ascunsă în spatele vălului, nu poate fi găsit nicăieri pentru că este pretutindeni, în oameni sau în lucruri, şi mai ales pune accent pe faptul că frumuseţea trebuie ascunsă.
A vorbi despre văl, începi a vorbi în primul rând despre o barieră. A vorbi despre vălul care ascunde faţa lui Dumnezeu înseamnă a nu vorbi despre ochiul propriu-zis ci despre ochiul minţii, în accepţiunea sufi putem vorbi despre viziunea lui Dumnezeu în ambele lumi, iată paradoxul, şi să nu uităm mai ales faptul că sfântul Coran “sugerează” că poate fi văzut la moarte, poetic vorbind cu inima dezvelită. În Coran există opt referiri la văl, două în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu şi separaţia de lume.
Cel mai cunoscut citat este spunerea Profetului Muhammad :
“Dumnezeu are 70 de văluri de lumină şi de întuneric”
O altă versiune regăsită în hadis:
“Vălul lui Dumnezeu este lumina”
În Coran regăsim (24:33):
“Dumnezeu este lumina Raiului şi Pământului” (deci nu El însuşi).
Când Profetul Muhammad a fost întrebat dacă L-a văzut în călătoriile ascete (mi raf), acesta a răspuns:
“El este lumina. Cum aş putea să-L văd?”
Există un paradox al simultaneităţii, învăluire şi dezvăluire, negare şi afirmare.
Mulţi comentatori au extis şi filosofat pe această temă, dar cel mai frumos a făcut-o Abu Ibrahim Bukhari Mustamli:
“Vălurile sunt patru:această lume, sinele, oamenii, satan. Această lume este vălul lumii următoare, oricine este în această lume este lăsat nestingherit în lumea următoare.Oamenii sunt vălul ascultării. Satan este vălul religiei. Oricine îl confirmă pe Satan îşi părăseşte religia. Sinele este vălul realităţii”.

Niffari spune că:
” Numai Dumnezeu poate disipa întunericul vălurilor, acest întuneric este ignoranţa în opozţia cunoaşterii”.
Tot acesta spune că:
“Odată ce m-ai văzut, învăluirea şi dezvăluirea este acelaşi lucru”.

Misticismul practicat rămâne partea care completază sufismul, dacă până acum am stat pe canapea şi am trecut prin sentimente, emoţii, am călătorit imaginar, acum ne vom duce în mijlocul camerei şi ne vom învârti. Un profesor de sufi, spunea că “ a te învârti este uman, este parte din fiinţă”, un copil bunăoară după ce învaţă să meagră se roteşte în jurul lui.
Dansul extatic este un dans nesfârşit, de golire a minţii, a trupului până la epuizare, până la transă, până la contactul cu Dumnezeu, mai este numit şi dans pentru Dumnezeu, caci ţinta lui este găsirea lui Dumezeu şi unirea cu el. Acest dans este un dans al dispariţiei din realiatea imediat înconjurătoare, un dans fără vârstă, fără început şi fără sfârşit, se poate repeta la infinit până la “nemişcare” aşa cum spune Osho.
Dansul nu este doar o rotire în jurul propriei fiinţe, este un loc al căutării în minte, poate cel mai filosofic gest este orientarea palmelor în timpul dansului, o palmă în sus, alta în jos, una care dă, alta care primeşte, una spre cer, alta spre pământ, unite într-un singur corp, este poate cea mai amplă şi frumoasă rugaciune. Esenţa dansului este pulverizarea fiinţei, renunţarea la individualitate, şi aici poate s-ar cuveni să ies puţin pe marginea cărţii şi sa aduc două citate din Al-Hallag:

“Mi-am văzut Domnul cu ochiul inimii
L-am întrebat cine eşti? şi mi-a răspuns Tu”.

“Între mine şi Dumnezeu nu mai există deosebire
Şi nu am nicio dovadă sau vreun semn să vă arăt”

În perspectiva sufi, inima, aşadar este un organ al viziunii.

Când am văzut prima oară un derviş, am fost extrem de emoţionată, stăteam în rândul al doilea din sala de spectacol, după câteva cântece sufi, a apărut. Înalt, destul de solid, nu se uita nicăieri, mergea cu capul în jos, pe scena mirific, mai mult ca sigur a detestat faptul ca a stat pe o scenă în faţa zecilor de oameni, mimând uniunea cu Dumnezeu. A dansa în public face parte din supravieţuire, astăzi există şcoli şi profesori sufi, în Turcia este atât de la modă încât este în marevogă să fii derviş. Mai curând în Iran se păstrează tradiţia dansului şi autenticitatea. Există la Braşov un medic care foloseşte acest fel de dans drept terapie, la început m-am mirat, nu ştiam dacă este pentru vreo afecţiune locomotorie sau altceva, tereapia dervişului, cu numai de 20 de rotaţii însă, este pentru depresie, eliberează mintea, trupul scapă de sub control, se elimină astfel substanţe chimice nocive. Chiar el însuşi, exersa în fiecare dimineaţă 20 de rotaţii. Prin urmare, în lume totul se roteşte, de la microunivers la macrounivers, de la atom până la galaxii, rotirea este ceva firesc, atât de natural încât face parte din noi fără să ne dăm seama, pentru că inevitabil ne rotim în acelaşi timp cu planeta.

Iată deci unde am ajuns. Unde?
Imagini de beatitudine, îmbrăţişarea cu Dumnezeu, libertatea în prizonieratul fiinţei, graniţa om-Dumnezeu trecută, separaţia topită, iată unde vrea să ducă această carte.
În cele din urmă sufismul este o literatură bogată, diversă în legătură cu practica şi credinţa islamică. O metodologie de dezabstractizare a lui Dumnezeu. Autorul nu trasează graniţă între sufiştii din Turcia, Iran, Afganistan îi pune laolalată extrăgând esenţa iubirii. Iată de ce este diferită această carte, nu cultivă controverse, doar uşoare comparaţii pentru a scoate la lumină o anumită idee, îmbină părerile învăţaţilor de o aşa manieră încât la final este stoarsă doar iubirea.
Autorul închide cartea printr-un citat din Hafiz:
“O, Dumnezeule cine este vrednic să audă acest sublim secret?
Este cunoscut oriunde, dar niciodată nu îi vom vedea faţa”.

Fii fericit în nevinovăţia ta.

Sufism, William C. Chittick , Oneworld Oxford, 2008

Poezia ca o cale, Magda Cârneci

Mi-a trebuit ceva vreme să realizez că pentru mine poezia, mai mult de a fi o vocaţie, o profesie, o misiune, ori o credinţă – e în primul rând o Cale. Că ea duce undeva sau ar trebui să ducă undeva. Doar poate treptat, şi de multe ori retrospectiv, am observat/ înţeles că frecventarea într-un anume fel a cuvintelor poate să producă în tine o modificare discretă, o modificare din ce în ce mai profundă şi în cele din urmă o transformare, destul de neaşteptată, destul de radicală.
E ca şi cum dacă iei în serios cuvintele, dacă le trăieşti pe fiecare în parte, cu oceanul de profunzime din spate, şi mai ales dacă le aplici la tine însuţi, cu toată naivitatea, cu toată sinceritatea, cu tot dorul, se întâmplă finalmente ceva. Ceva destul de miraculos. Căci vibraţia (ontologică sau emoţională sau spirituală) încapsulată în cuvinte deschid lent, treptat, anumite canale necunoscute, misterioase din tine, cu care intră în rezonanţă şi pe care le trezeşte dintr-un lung somn, dintr-o îndelungată aşteptare, le activează spectaculos. Şi brusc începi să ai acces la senzaţii mai ample, mai intense decât de obicei. Impresiile lumii sunt mai colorate, mai saturate, mai puternice şi tot felul de corespodenţe neaşteptate se stabilesc între ele. Sesizezi uluitoare coincidenţe între gând şi realitatea exterioară, sinergii nebănuite încep să se pună în mişcare în jurul tău între diferitele planuri ale existenţei şi, din când în când, ai acces la fulgurante stări dezmărginite, la simţuri universale, când eşti una cu planeta întreagă şi aceasta este vie, e vie, şi-ţi transmite tăcut dragostea ei învăluitoare. Apoi, treptat, lucrurile lumii, ambiţiile, vanităţile, priorităţile încep să se ierahizeze diferit. Începi să înţelegi că important nu este ceea ce ne acaparează zilnic, ceea ce ne hipnotizează de obicei, ceea ce ne mănâncă puţinul timp pe care îl avem la dispoziţie în viaţa aceasta. Important este să percepi altfel lumea, să-ţi dai seama că lumea este o stranie înjghebare, o uriaşă butaforie, un fel de platou de filmare a unui joc cosmic uluitor, în care rolul nostru s-ar putea să fie altul decât cel pe care ni-l atribuim, ni-l închipuim. Rolul nostru s-ar putea să fie – şi poate e în esenţă – acela de martori la acest dans apocaliptic-auroral, la acest extraordinar spectacol dramattic-tragic-comic-îmbătător în care suntem şi actori, dar şi spectatori deopotrivă, suntem cauză şi efect, suntem momeala, dar suntem şi miza, suntem nimic şi sutem totul, suntem bieţi cobai, dar suntem şi zei în potenţă.
Frecventarea poetică a cuvintelor sau frecventarea cuvintelor poetice este o cale, e punere pe cale, poate mai mult decât Calea însăşi. Care începe probabil de la ea încolo şi este foarte lungă şi duce mult mai departe. Dar e o punere pe cale la îndemână, agreabilă, blândă, potrivită poate pentru omul contemporan, copleşit de civilizaţie, extirpat de transcendenţă. Poezia este un fel de tehnică transcedentală bâlbâită, deformată, coruptă, pe măsura vremurilor dez-fermecate, dez-încântate pe care le trăim, şi în care ea păstrează vie, chiar dacă numai pâlpâitor, flacăra miraculosului.

O hrană subtilă fără de care omul interior din noi ar muri.

Căci omul nu este încă desăvârşit, terminat. Omul veritabil, adevărat, e încă pe cale de survenire în omul actual, îndârjit homo faber, din când în când şi homo poieticus, aflat pe cale de îndelungată şi chinuitoare transformare în homo pertinens, homo sapiens, poate. Iar pentru acel homo sui transcendentalis, poezia este un combustibil la îndemână, necesar, deşi nu suficient. Ea doar te pune pe cale, eventual.
Nu aş fi vrut să apuc calea asta şi poate că nici nu fusesem destinată pentru ea. Născută însă în familia unui poet, am avut acces la entuziasmul, energia fină, superioară, pe care trăirea o degajă în jur. Dotată pentru mai multe lucruri, am încercat s-o evit, ca să nu repet parcursul tatălui meu. Mi-am luat o vreme şi un alt nume, din spirit de diferenţiere juvenilă şi din frondă. Dar ea, poezia, a fost mai tare ca mine, căci m-a târât cumva pe calea ei prin accesul pe care mi l-a dat de timpuriu către altfel de percepţie şi de înţelegere a parcursului existenţei în lume. De aceea am trăit poezia ca pe o luptă, o încleştare, ca pe o înaintare pe un drum cu obstacole, cu noduri gordiene de tăiat, cu întrebări ale sfinxului de rezolvat, cu „munci ale lui Hercule” de depăşit. Volumele mele nu sunt multe şi nu seamănă prea tare unul cu altul, deşi probabil că acelaşi suflu şi aceleaşi obsesii le structurează în profunzime. Dar nu am putut să produc mai multe, nici nu am putut să mă repet, pentru că fiecare volum a fost rezultatul restrâns, zgura unei combustii destul de acerbe, urma scripturală succintă a unei etape încheiate, a unei răni depăşite, a unei „lupte cu îngerul” lăsate cumva, astfel, în spate. Pe acest drum poetic accidentat cred că nu mai am multe etape de parcurs, poate una sau două. După care probabil că un altfel de drum trebuie să urmeze.
O altă cale, dacă vreau ca existenţa să însemne cu adevărat evoluţie spre mai-mult-decât-mine, înaintarea în necunoscut, în miraculos, şi nu închidere într-o formulă existenţială ori profesională confortabilă, protectoare, dar inevitabil bornată de moarte.

Căci poezia veritabilă ar trebui să deschidă către mai-mult-decât-poezie, dacă e să-şi păstreze natura ei originară de punere în rezonanţă a lumii infinite din noi cu lumea infinită din afară şi din univers. Natura ei ontologică de deschizătoare de drum către mai-mult-decât-realitate în realitate.

Magda Cârneci
„Hosmos şi alte poeme”, Editura Paralela 45, 2004.