Ieri ne-am despărţit

încet, încet
cu fiecare cuvânt spus ne despărţeam mai mult
ca un tren care pleacă din gară
fără zgomot, aproape ruşinos, ros de molii
voi căra bagajele acestei iubiri bolnave
pe oriunde voi merge
dacă aş vrea să le dau jos la poarta bisericii
ele se vor ţine scai de spate
nu mă voi putea ruga în linişte
bluzele vor rămâne mici, se vor decolora
mărgele se vor deşira, dar eu voi căra
zi de zi bagajul ca şi când ar fi un mugure proaspăt
iubirea asta îmi va ciuguli din carne mereu
umerii vor sângera zi de zi
până când voi plesni
şi-mi voi da întâlnire cu altcineva
iubirea asta va sta ca un embrion
gata să se nască iar
chiar acolo
pe banca unde aş săruta alt bărbat
buzele lui mi s-ar părea sărate
şi aş scuipa iar iubirea asta bolnavă
care mi-a umplut plămânii de secreţii
urât mirositoare
când vorbesc despre ea cuvintele
miros a cal mort bâzâit de muşte
degeaba mi-am pus sub tălpi cărămizi
iubirea asta s-a înecat în ea însăşi
şi-a mâncat singură mâinile
nu se mai poate reface
e verde-vineţie
cel care a fost muşcat se fereşte acum
şi de salamandre
o singură ieşire de urgenţă
foaia albă
vreau să fiu înmormântată
în coşciug cu tine
asta să spui copiilor tăi, soţiei tale
să laşi scris:
„când ea va muri să mă îngropaţi şi pe mine
dacă nu sunt mort încă
să mă omorâţi voi, dacă nu, să mă băgaţi de viu
voi şti să mor lângă ea aşa cum n-a mai murit nimeni”