Cam aşa stau lucrurile cu iubirea şi ura

când te iubesc, da, mă poţi ucide, cad la pământ imediat, fiecare celulă e vulnerabilă, mă poţi zdrobi între palme ca pe un fulg de zăpadă, în secunda următoare nu mai sunt, te uiţi în jur şi gata ai terminat treaba, te duci să cumperi flori de înmormântare, nimic nu mă poate reface, când te iubesc, mă omori pe mine cu toată fiinţa mea, toate persoanele de la fetiţa cu fundiţe în păr pregătită de grădiniţă pâna la femeia de pe peron, omori tot, toate etapele mele, nimic nu rămâne. când te urăsc, sunt altcineva, nu am de-a face cu tine, practic nu te cunosc, sunt exact ca o căprioară în captivitate care-şi respinge fătul fără remuşcări, tu omori pe altcineva nu pe mine, cânt te urăsc planez deasupra ta şi mă uit cum mă ameninţi fără să fac nimic rău mă omori “paranoico, dacă mă înşeli vei suferi toată viaţa”, “paranoico nu ieşi la cafea fără să-mi ceri mie voie pentru că te înşel şi-ţi trimit poze să mori de inimă”, “paranoico îmi deschid contul pe facebook şi agăţ femei”, “paranoico dacă nu-mi traduci caut alta, nicio grijă”, eu zbor şi râd şi zic “ce tâmpit”, cum mai dă din mâini, din picioare, ăsta se pune cu păsările! Ha-Ha.

Zürich

azi noapte am dormit în patul tău
se făcea că era o cameră de copil
cu steluţe lipite pe geam
de lustră curgea o coadă de cometă
făcută din ciocolată
beam apă direct de sub inima ta
ţâşnea de aici un izvor cu o istorie
mai puţin cunoscută
cineva a deschis uşa şi mi-a adus negrese
nu am văzut cine, eu continuam să visez
sub tavanul plin de desene animate
camera se făcea un studio tv
patul era pus pe scenă
lumini! aparate de filmat! cineva striga “Action”
eu în tot acest timp mă întorceam pe partea cealaltă
cu perna în braţe
uneori întindeam mâinile în sus
să ajung la tine
m-am dat jos din pat şi puneam cărămizi
între mine şi spectatorii din sală
cărămizi, multe cărămizi
m-am dus din nou în pat
am tras pătura peste ochi ca un grilaj ponosit
păstrează palmele goale până mă voi trezi
aplauze

Când scriu

îmi modific poziţia corpului pe scaun
mă transform cumva în altceva
intestinele sugrumă acolo în interior
în lumea visceralităţii mele
sugrumă o fiinţă care vrea să se nască
oare de ce nu-i dau voie să iasă afară
cât o mai ţin închisă
în casa asta cu pereţi de carne şi oase
vrea la lumină
vrea să meargă singură
sunt o criminală
o ucid de fiecare dată
simplu, spontan, fără remuşcări
o fi fost fată sau băiat?
uneori mă întreb
la mine desigur este alt fus orar
alt cer şi alte obiceiuri
aştept să te trezeşti
să-mi spui bună dimineaţa
sau orice altceva
aştept să te trezeşti
sunt încă o femeie tânără
moliile nu mi-au ros pielea
şi nici scorburi de spaime nu prea am
dacă ar fi să mă uit la părţile corpului
nu aş vedea un zid egiptean
la prima vedere nu se descifrează nimic
nici pe umeri, nici pe frunte
nu scrie de ce iarna ţin de cald
şi e mai bine să mă ai pe mine
în loc de o tonă de lemne
am putea face lucruri miraculoase împreună
să trecem cu bine de travaliul
acestui poem matinal

La ora 4 dimineaţa într-o cameră de hotel

el doarme hotărât că de a doua zi
pielea va fi singurul articol vestimentar
lucrul ăsta mă nelinişteşte
cum poate aşa să-şi lase la vedere vieţile sfinţilor
la care am pictat ani de zile
muncind pe schelă de dimineaţa până seara
fără apă, fără mâncare
am pictat pe epidermul lui alb ca o coajă de ou
perfecţiunea şi puritatea
eu însămi vreau să trec în rândul sanctificaţilor
mai am de mers mult cu picioarele goale
prin viaţa lui
la ora 4 dimineaţa într-o cameră de hotel
el se va trezi şi va sta dezbrăcat
va mânca un măr verde pe balcon
ca şi când nimic nu s-ar întâmpla
eu în spatele lui
cu şevaletul pregătit să mai pun câteva culori
epitete Dumnezeieşti aici pe pământ
aici pe pământ ne vom întâlni
ştiu asta sigur
aşa decurge povestea

Poem premier cru

ţi-a trecut vreodată prin cap
că trupul tău este un castel franţuzesc de pe valea Loarei
indiferent cât timpul sau apa ar eroda picioarele
el continuă să trăiească viu sau cel puţin viabil
chiar dacă pe umeri pe undeva este puţină igrasie
sau inima a prins mucegai, el continuă să trăiască
în carne şi oase pulsând sângele zi de zi
ca şi când asta ar fi cea mai importantă menire
nu, deloc, nu ar trebui să gândesc mercantil
ce ofer şi ce primesc
dacă ar fi aşa
aş putea oferi multe spre vânzare, cărămizi arse la soare
cu etichetă celule stem, aş trăi minunat din afacerea asta
luciul de deasupra apei mi-ar ţine de foame
am podgorii imense de foi de hârtie
din care fac cel mai roşu şi sec poem premier cru
dacă-l pui pe limbă, înţeapă uşor, are un gust primitiv
de biserică ascunsă la încheietura mâinii şi busuioc
răsărit în prima dimineaţă după venirea ta
după o reţetă scrisă pe o pânză de in

Eseu despre foaia albă (pagina 11)

Foaia albă nu este de două ori la fel niciodată, de fiecare dată are alt chip, conferă alte stări, alte anotimpuri. Am definit de multe ori acest lucru/ fapt, însă definiţa nu se termină prea curând, foaia albă este un drog, un drog geriatric, când scrii nu ai vârstă, uneori întinereşti, alteori îmbătrâneşti, parcă ai avea în faţă nu fibre de celuloză ci altceva mult mai vrăjitoresc, foaia albă supurează din ea un fel de vapori pe care-i inhalezi, este un fenomen destul de rar, aburii ies mai ales dimineaţa când te dai jos din pat şi te duci desculţ spre baie, evident nici nu ştii ce ţi se întâmplă, doar mai târziu sesizezi când te uiţi în oglindă şi începi să râzi, aburii ies din umeri şi se duc, te duc undeva mult mai sus. Vara trecută îmi spuneai „nu eşti niciodată la fel”, adevărul este că am haine multe dar mai ales multe rânduri de piele, după fiecare întâlnire cu tine are loc năpârlirea inerentă, nu pot opri acet fenomen al reînnoirii. Nu ştiu de ce fac conexiunea scriere şi întâlnirile cu tine, poate pentru că ambele mă întorc la mine, la fiola de esenţă din stomac nedeschisă încă, dar de care mă apropii scriind sau de mână cu tine. Habar nu am ce este, este ca o mamă la care mă întorc de câte ori pot, ar fi putut fi un embrion, dar nu este, ciudat, dar la copilul meu nu mă întorc ca la mama, nu ştiu ce fel de schije încă înfipte lasă naşterea, înapoi/ înainte, ascendent/ descendent, acelaşi sânge şi totuşi foarte diferit. Foaia albă este un nisip mişcător îţi înghite pe rând, o mână, apoi cealaltă şi tot aşa până te înghite de tot, ajungi în întunericul luminos, aici o cunoşti cel mai bine. Planez ca un şoim asupra prăzii, îmi ascut creioanele ca pe nişte gheare pe care urmează să le înfig în carnea albă, mereu crudă. Foaia albă este o hrană! Ţine de foame, ţine de sete, ţine loc de iubit. Şi totuşi vocaţia mea nu este foaia albă, dacă aş fi fost pe atât de călugărită aş fi avut zeci de cărţi, dar nu am. Dacă stau să mă gândesc bine cărţile mele sunt în mine, ele ies pe foaie zi de zi, azi o vertebră, mâina alta, până se ridică tot templul, ca şi cum ai naşte un copil, poate dura luni de zile gestaţia. La final aşez foile sunt bine coapte în sertar, niciodată expulzate în lume, am întâlnit oameni care-şi blesteamă mamele pentru că i-a născut fără să-i întrebe, asta se întâmplă cu manuscrisul din sertar, zace, zace, nu va vedea lumina naşterii, blestemul cititorilor.
Eu fără foaia albă sunt fără sursă, fără izvor, numai când mă expun în faţa ei, radiaţiile emană drogul, într-un fel suntem legate, eu şi foaia albă, nu putem fi ceea ce suntem una fără alta. Doza zilnică este cea mai bună, intoxicarea de bună voie sau accidentală este fatală, supradoza duce la devenirea ca scriitor, fără miză de întoarcere, se pune cruce pe viaţa ta, când ai devenit scriitor, eşti scalvul ei, devenit dependent de ea, drumul este ireversibil. Pe patul de spital nu ai nicio şansă să revii la normalitate, pentru că da, foaia albă duce la ieşirea din normalitate, scriitori mulţi au scris pe patul morţii până în ultima clipă. Foaia albă conferă nişte abilităţi ieşte din comun, aici poţi traversa munţi, ape, poţi face multe călătorii miraculoase, poţi intra în poveşti pe uşa din faţă, poţi ciopli chiar tu uşa, eşti un constructor magician, în final poţi face absolut ce doreşti, poţi levita, te poţi întoarce în trecut, te poţi duce în viitor, prin câteva mâzgăleli, poţi plăti la clinici în străinătate bani grei să bombardeze cu neutriniu, degeaba, cancerul e instalat, suferi aşa ani de zile, până plămânii se umplu de reziduurile scrierii tale şi devii scriitor omorând astfel în tine omul care ai fost. Efectele secundare sunt multe, nu ştiu dacă poate cineva să ţină o contabilitate, primul şi cel mai tenace e scalvia, dependenţa îngurgitării zilnice, asta scoate cumva din uzul fiinţei umane, nu mai vezi nimic în jur, doar scrisul, poate fi cauza unor artimii seducătoare, în final poate duce la scăderea în greutate şi atrofierea membrelor, nu mai mergi cu picioarele tale, graniţa cu personajul uneori nu mai există, poţi sta în cărucior ani de zile fără să te deranjeze prea rău, călătoriile sunt mult mai sublime şi înlocuie orice aparat locomotor.

Poem 7PM

Hei, unde eşti?

nici dimineaţa asta nu te-a adus la mal
m-am dat jos din pat
m-am uitat bine pe duşumea
nu ţi-am văzut urmele
nici vreun vers căzut din neatenţie
din pântecul plin de comori

Ieri ne-am despărţit

încet, încet
cu fiecare cuvânt spus ne despărţeam mai mult
ca un tren care pleacă din gară
fără zgomot, aproape ruşinos, ros de molii
voi căra bagajele acestei iubiri bolnave
pe oriunde voi merge
dacă aş vrea să le dau jos la poarta bisericii
ele se vor ţine scai de spate
nu mă voi putea ruga în linişte
bluzele vor rămâne mici, se vor decolora
mărgele se vor deşira, dar eu voi căra
zi de zi bagajul ca şi când ar fi un mugure proaspăt
iubirea asta îmi va ciuguli din carne mereu
umerii vor sângera zi de zi
până când voi plesni
şi-mi voi da întâlnire cu altcineva
iubirea asta va sta ca un embrion
gata să se nască iar
chiar acolo
pe banca unde aş săruta alt bărbat
buzele lui mi s-ar părea sărate
şi aş scuipa iar iubirea asta bolnavă
care mi-a umplut plămânii de secreţii
urât mirositoare
când vorbesc despre ea cuvintele
miros a cal mort bâzâit de muşte
degeaba mi-am pus sub tălpi cărămizi
iubirea asta s-a înecat în ea însăşi
şi-a mâncat singură mâinile
nu se mai poate reface
e verde-vineţie
cel care a fost muşcat se fereşte acum
şi de salamandre
o singură ieşire de urgenţă
foaia albă
vreau să fiu înmormântată
în coşciug cu tine
asta să spui copiilor tăi, soţiei tale
să laşi scris:
„când ea va muri să mă îngropaţi şi pe mine
dacă nu sunt mort încă
să mă omorâţi voi, dacă nu, să mă băgaţi de viu
voi şti să mor lângă ea aşa cum n-a mai murit nimeni”

Iubitul meu

nu poate fi perceput cu simţuri umane
ochiul nu-l vede, nasul nu-l miroase
îmi trebuie patru mâini şi un al treilea ochi
fix crescut la încheietura mâinii în loc de ceas
ca să-l pot pipăi îmi trebuie o lumânare
câteva lingouri de aur, să plătesc mercenari
spărgătoare de gheaţă, şobolani cu mustăţi lungi să adulmece boala
trebuie să trec eufratul de câteva ori
să ies din uter şi să sap groapa iar
el nu lasă urme
nu, nu
el nu lasă urme
se furişează ca un ser anestezic în vene
amorţesc
amorţesc
structura adn-ului o ia razna
scheletul înverzeşte
m-aş putea arunca de pe clădire
direct în inima lui
cu bucuria stranie
de a-l revedea pe fundul apei
iubitul meu nu poate fi atins
am nevoie de o mie de cuvinte tăvălite prin mir
prin uleiuri citite de preoţi
până la el
până la el
se scriu sute de evanghelii
pe braţe, pe suluri din piele de om
pe ziduri sau omoplaţi de cămilă
nu contează, dar până la el se scrie
se scrie până când îngerii se pun în lanţuri
îngerii se pun în lanţuri
setea e mai acerbă
marele zid chinezesc se vede peste umărului lui
asta ştiu din poveşti
este cumva plăsmuit în corpul meu
cum aş putea să mă spăl
cum aş putea da jos carnea lui
crescută în carnea mea
şi totuşi el nu este
şi totuşi el nu este
am nevoie de un truc, un pahar cu vin
o masă rotundă, soldaţi fideli
iubitul meu vrea un copil cu mine
poem fără oameni
pe cine să trimit după el
cine are tălpi
cine are tălpi
……………

11 noiembrie 2011

mult timp am încercat să construiesc personaje
să le pun mâini, picioare
să confecţionez vertebre din cuvinte mărunte
o casă de carton
ceva de genul „aş începe o carte”
un pinocchio prin curte ar putea face tumbe
pe foaia albă
în tribună atmosfera s-ar mai încălzi
o lume paralelă în care mă pot refugia
fără realitate, fără tren
o altfel de călătorie izbucnită chiar din mine însămi
chiar acum, aici
casa de bilete se deschide
o nuvelă despre cum să te priveşti în ochi
cum să tragi cu arcul sau pur şi simplu
despre strigătele gonacilor
inventez un lan de grâu
seceratul este un fenomen care ţine de tălpi
ierburile trântite la pământ
pământul uscat
se poate firimituri ca o pâine deasupra unui mormânt
dorm pentru o vreme aici
după recoltare totul pare mai frumos
am mâinile pline de cuvinte
“aş începe o carte”
mult timp am încercat să construiesc personaje
care să iasă din coajă într-o zi de primăvară
când nu mai mă aştept

Îmi place de tine

cum te mişti prin cameră cu ţigara în mână
cum povesteşti despre oameni pe care nu-i voi cunoaşte niciodată
din spatele tău ies aburi
care se duc sus, sus de tot
spre blocurile vecinilor
toată lumea iese la geam
se uită în jur, nu ştie ce este cu mirosul
acesta de duminică
îmi place de tine
părul tău uşor grizonat
aş vrea să-l sărut
şi tâmpla unde păsările
îşi fac cuib
şi mâinile care mă duc la cer
să caut copilul care nu mai sunt
dimineaţa devreme când oamenii dorm
mă hrănesc din corpul tău
ca şi cum ai fi mama mea
numai că tu
mă naşti în fiecare dimineaţa
seara mă culc înapoi
în cutia toracică
îmi place de tine
când te ating îmi vine să spun cuvinte sacre
te iubesc, te iubesc
ca şi cum aş atinge piatra neagră de la mecca
toată viaţa mea a fost un drum până la tine
îmi place de tine
cum priveşti în pământ fără să cauţi nimic
pierdut, pierdut
greierii tac, clopotele tac
mi-aş putea împărţi ochii orbilor
mâinile ciungilor
toate hainele cerşetorilor
toate cuvintele muţilor
dacă eşti lângă mine
pot învăţa alfabetul îngerilor
restul nu-mi foloseşte la nimic
iarna toceşte feresterele
numai tu mă poţi scăpa de gratiile
care au prins rădăcini în oasele mele
numai tu mă poţi acoperi
cu pielea ta nemuritoare
îmi place de tine
cum gesticulezi
şi-mi arăţi punctele cardinale
desenând cu degetul prin aerul rarefiat din cameră
peşteri unde să ne ascundem

O pagină A4 despre o lume compensatorie

Scrisul este un handicap, aşa cum un om fără braţe se ajută de proteză sau un om fără picioare se jută de un cărucior cu rotile şi scriitorii supravieţuiesc prin scris, scrisul este o unealtă, un bisturiu mai exact, tăios care deschide orice nu poate fi deschis, te duce cu gândul la nodul gordian, oferă multe soluţii, dacă nu deznoadă, taie, prin urmare ar trebui să se construiească un spital pentru scriitori, ei au mâinile bandajate mereu, sângerează zilnic, iar locul unde aripa încolţeşte devine tot mai alb, tot mai adânc. Ingineri, arhitecţi, faceţi ceva şi ţineţi în cuşti oamenii cu puteri depline, niciodată nu se ştie dacă vor răpi sau dacă vor devora la masa de scris ca pe o băutură ce înţeapă la limbă sângele trecătorilor.
Îmi place sau nu cum scrie un autor, îmi place sau nu o carte este pentru că ţine de structura interioară, e ceva organic, nu ţine de vreun nomenclator standard al vreunui succes. Îmi place „Întâlnire cu un necunoscut”, de Gabriel Liiceanu, pentru că am trecut prin aceleaşi poveşti, mi s-au întâmplat aceleaşi lucruri, detest aceleaşi greşeli gramaticale, altfel spus, mă leagă de el aceleaşi emoţii, aceleaşi stări, pe un altul poate nu.Totul depinde de hazard, de cum iei parte la viaţă, unuia i se pare relevant, mie nu şi invers, ţine efectiv de sânge. O carte trece sau nu prin sângele cititorului, fie ca o corabie pe nişte ape limpezi, fără să provoace nimic, doar ia la cunoştinţă fapte, întâmplări, fie provoacă valuri, furtuni, de genul râsete, plânsete şi atunci cartea se scufundă în el şi o poartă ani de zile, uneori toată viaţa. „Întâlnire cu un necunoscut” a eşuat în mine şi stă acolo luminând din adânc. Îmi e jenă să scriu în locurile publice în parcuri, în trenuri, la coadă la pâine, vorba vine, parcă aş avea un picior lipsă, mă târăsc greu afară şi nu-mi place să fiu privită din cauza handicapului. În camera mea lucrurile sunt normale, scriu mereu la birou, cerneala e o menstruaţie, corpul trebuie golit, curăţat, doar aici năpârlesc, lângă foi şi creioane, piciorul lipsă devine o aripă în plus, hârtia ridează sub mâinile mele cere apă şi cere mâncare, e tot mai bolanvă, tot mai bătrână şi nu ştiu cât timp o pot hrăni şi eu sunt tot mai bolnavă, tot mai bătrână, mergem împreună ca elefanţii.
La masa de scris inventez cel mai frumos balon propulsat cu o altă realitatea care mă ridică. Este o realitate ci nu ficţiune, pentru că ajung să trăiesc în povestea pusă pe hârtie, îmi aduc aici bagajele, mâncarea, stau ore întregi întinsă ca pe o plajă interminabilă unde din când în când valurile mai aduc cufere cu aur. Este aici o senzuliatate inexplicabilă, ceva ce ţine de o intimitate subtilă, şi totuşi nici aici nu mă dezvelesc total, dacă vreodataă voi uita laptopul deschis şi cineva îmi va găsi documentul, nu mi-ar plăcea să mă vadă în pielea goală.
Dacă un tablou are nevoie de lumină ca să-l poţi vedea, îl poţi fixa într-o ramă scumpă şi scoate la licitaţie, un poem, de exemplu, îl simţi în tine cum se naşte, cum îi dă mâinile, picioarele, cum se zbate, trăieşte foarte bine şi pe întuneric în mintea ta, ochii vioi ies prin piele ca puii de broască râioasă din specia aia căreia mereu îi uit numele, nu stă prins în cuie, în cel mai rău caz întide palmele spre fericirea ta, nici ascuns după un cearceaf alb nu stă, nu-i place să fie dezgolit aşa pur şi simplu în piaţa de vechituri, poemul depăşeşte rama şi curge pe zugrăveală până camera îşi pliază pereţii, hocus pocus, în cutia asta de carton poţi îndesa toate durerile.

Poem cu colţi de fildeş (titlul sugerat de Almanahe’s Weblog )

este 5.18, s-a întunecat
nu am aprins încă becurile
stau pe întuneric
şi mă gândesc la tine
ar trebui să facem ceva drastic cu noi doi
aşa nu se mai poate
mă duc spre birou
ştiu bine drumul
nu mă împiedic, nu trântesc nimic
vreau să aprind veioza
şi stupoare
ceva pe masă mişună
ca o fojgăială de insecte
printre cărţi
o foaie albă lumina
am început să rând
e o glumă bună
încep să scriu prin
strălucirea difuză
ceva între câine şi lup
se zbătea printre cărţi
avea colţi de fildeş
zeitate pură
ataşat în colţul din dreapta
ca o lampă mică de laptop
stă şi îngerul dornic să-mi dicteze
lucrurile au revenit la normal
palmele se dezleagă de braţe
fiecare poem are un sfârşit
în clipe ca astea sunt vrăjită